lui Platon" sau „filosofia italicilor").1 Astfel că, În acest ultim sens, termenul de filosofie apare cel mai adesea În forma de plural: ,,cj>t.Aoaocpi'.m".
Merită, pe scurt, să amintim şi ce Înseamnă filosofia În cadrul ultimelor două sisteme filosofice importante ale Antichităţii, şi anume În stoicism şi epicureism, În ciuda faptului că acestea nu supravieţuiesc perioadei bizantine. Elementele de natură etică sunt prezente În aceste sisteme. Pentru stoici, Înţelepciunea (aocpi'.a) Înseamnă cunoaşterea lucrurilor omeneşti şi dumnezeieşti, iar iubirea de Înţelepciune (cpt.Aoaocpi'.a) este căutarea virtuţii, destoinicie În sens teoretic şi practic.2 Filosoful este conceput În sensul lui Platon, adică nu este nici Înţelept, nici neîn
ţelept, el se află pe calea spre Înţelepciune.3 Pentru Epicur, filosofia este aspiraţia raţională spre fericire.4 Este activitatea „care ne oferă o viaţă fericită prin intermediul opiniilor (A6yoL<;) şi al discuţiilor (bllXA.oyLaµoic;)"
purtate cu o călăuză spirituală.5
Cu secolul I d. Hr. se conturează o nouă concepţie despre Învăţămlntul filosofie şi despre noţiunea de filosofie. Începe perioada comentariilor, a exegezelor, a configurării unei metode de şcoală, care îşi va pune amprenta şi pe modul creştin de interpretare a datului revelat. Dar această metodă nu Împiedică glodirea creştină să se raporteze singură la chestiuni la care glodirea antică găsise răspunsuri diferite În funcţie de şcolile filosofice, mai ales sub noua realitate a convertiţilor din rlndurile acestora din urmă.
În Noul Testament, termenul filosofia apare o singură dată În Epistola către Coloseni a Sf Apostol Pavel: ,,Luaţi aminte să nu vă fure minţile cineva cu filosofia şi cu deşarta Înşelăciune din predania omenească, după Înţelesurile cele slabe ale lumii, şi nu după Hristos" (Col. 2, 8).
Este o prefigurare a ceea ce mai tlrziu lumea creştină va numi filosofia (profană) ca Înţelepciunea/filosofia din afară (iJ e�w.St:v [ cpt.Ao ]aocpi'.a).
Sub influenţa acestei definiţii neotestamentare stau şi apologeţii creştini, 1 Met. 1. 6. 987 a 29. 31.; Bien, art. cit., p. 590.
2 Ueberweg, op. cit., t. 1, p. 3.
3 P. Hadot, Philosophie. E. Hellenismus, HWPh, vol. VII, p. 593.
4 Ueberweg, op. cit., t. 1, p. 3.
5 Sextus Emp. Adv. math. XI, 169; vezi: Hadot, art. cit., p-. 593.
A fi fil o s o f în B i z a n ţ
15
pentru care filosofia păg&nă trebuie repudiată, iar cei ce o practică
apar cu titlul deloc onorabil de „aşa-zişii filosofi" (oi i\EyoµEvoL, oi voµLi:;;oµEvoL cptA6aocpm), 1 adică falşii filosofi,2 sau chiar primind epitetul caustic de µa:'CmOL, adică vanitoşi, nebuni chiar.3 Domină o atitudine de adversitate faţă de filosofia păg&nă, căreia i se reproşează
formalismul, excesul de erudiţie care este fără folos pentru viaţă, disensiunile insurmontabile dintre şcolile filosofice, contradicţia dintre teorie şi practică, chiar lăcomia dştigului - aici fiind vizaţi În primul r&nd sofiştii -, pretinsul elitism. 4 Există Între creştini şi reproşul exprimat de Sf. Iustin Martirul şi Filosoful, conform căruia unii dintre cei ce se pretindeau şi au fost chiar recunoscuţi ca filosofi profesau ateismul,5
vizaţi fiind aici, foarte probabil, epicureicii. Dar cel mai mare reproş
făcut filosofiei profane de unii g&nditori creştini este ceea ce Sf. Pavel a desemnat aluziv în textul mai sus amintit: izvor al ereziilor. Acest reproş
este o temă des Înt&lnită În perioada patristică şi bizantină cu privire la un sistem filosofie sau altul. 6
Creştinismul nu mai putea face abstracţie de o terminologie consacrată pentru a-şi defini propria Învăţătură. Pe de altă parte, creştinismul devine o realitate inculturată, şi nu una transplantată În mediul greco-roman care, la dndul său, va influenţa În mod categoric g&ndirea creştină. Pentru că şi Evanghelia este iubire de Înţelepciune, trebuia delimitată filosofia creştină de cea păg&nă. Este simplu astăzi să folosim termenul de teologie exclusiv pentru a desemna Învăţătura Bisericii, a 1 Just. Mart., Dialogus cum Tryphone, 7. 1. 4.
2 Sf. Iustin Martirul şi Filosoful, 1n spiritul Noului Testament {1 Cor. 8, 5), vorbea despre „aşa-zişii dumnezei" ai neamurilor, care nu sunt altceva declt chipuri de demoni (,,oi 8ml 'rWV tBvwv, voµi1;6µevOL 8eo(, dbwAa bmµov(wv eia(v, ... ") Apologia Prima, 20. 2. Această expresie „aşa-zişii" denotă falsitatea celor desemnaţi.
3 Hunger, op. cit., p. 5.
4 H. Gorgemanns, Philosophie II. Patristik und Mittelalter. - A. Griechische Patristik, HWPh, t. VII, p. 616.
5 ,, ••• 1cal 'rOU'rWV 'rLVEc; a:Be6TIJ'ra eblbaE,av" Apologia Prima, 4. 9. 1-2.
6 Vizat 1n special a fost platonismul, recte neoplatonismul.
16
VA S I L E A D R I A N C A R A B Ă
Evangheliei. Pe atunci, cu siguranţă, acest termen ar fi creat mai multă
confuzie dedt claritate. Nu ne surprinde deloc faptul că termenul „filosofia" este folosit din secolul al Iii-lea cu precădere În mediile teologice creştine, dar cu un sens nou. În orice caz, a considera filosofia un rău În sine ducea şi la o pierdere foarte importantă pentru terminologia creştină. Cu intrarea În rlndul creştinilor şi a filosofilor greci, termenul filosofia capătă noi sensuri. În lucrarea sa Dialog cu iudeul Trifon, Sf. Iustin Martirul şi Filosoful, probabil cunosdnd şi evaluările pozitive ale filosofiei din mediile iudaice, numeşte filosofia acea Învăţătură „foarte bună, care şi În faţa lui Dumnezeu are multă valoare, care ne duce la El şi care ne uneşte cu El; de aceea, sfinţi sunt aceia care se dedică filosofiei".1 El Însuşi, ca urmare a relaţiei spirituale pe care o are cu profeţii şi apostolii, poate fi numit filosof.2 Aşadar, filosofia este Evanghelia trăită. Viaţa creştinilor dusă În cumpătare şi mărturisire a credinţei este numită de Iustin „filosofie dumnezeiască".3 El dă şi o definiţie care, În bună măsură, are influenţe platonice. Întrebat de Trifon ce este filosofia, spune: ,,filosofia este ştiinţa a ceea ce este (fiinţeazăh4' ăvn) şi cunoaşterea a ceea ce este adevărat. Fericirea (eubmµovia), Însă, este răsplata acestei cunoaşteri şi a acestei Înţelepciuni". 4 Filosofia este cunoaşterea lumii create de Dumnezeu şi căutarea Lui, iar răsplata pentru această filosofie este fericirea veşnică.
Începand cu secolul al Iii-lea, În planul filosofiei profane se cunoaşte o dezvoltare deosebită, care nu putea trece neobservată În mediile creştine. Este perioada comentatorilor vestiţi ca Alexandru din Afrodisia (sec. II-III), În cadrul aristotelismului şi a trecerii de la medio-platonism la neoplatonism prin intermediul şcolii alexandrine înfiinţate de Ammonius Sakkas (ţ 242 sau 243) şi dezvoltată de ucenicul său, celebrul 1 Dial. 2. 1. 1-4. Vezi şi Iustin Martirul, Dialog cu iudeul Tryfon, fo: Apologeţi
de limbă greacă, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romlne, Bucureşti, 1997.
2 Dial. 8. 1. 5 - 2. 1; vezi şi: Hunger, op. cit, p. 5.
3 ,, ... cj>i.i\oaocj>iav 8eiav"-Apologia Secunda, 12. 5. 1-2.
4 Dial. 3. 4. 6-8.
