— Nu mă gândisem la asta. Dar sunt sigur că vreau.

Ea se ridică brusc în picioare.

— Urăsc locul ăsta, urăsc zăpada şi lipsa ei de naturaleţe, lumina nefirească

pe care o aruncă asupra tuturor, strălucirea ei funebră, sentimentele nefireşti pe care ni le inspiră tuturor.

El stătu nemişcat şi râse, meditând.

— Păi, putem să plecăm — chiar mâine. Mâine ne ducem la Verona să fim ca Romeo şi Julieta 139, şi o să stăm în amfiteatru pf vrei?

Brusc, ea îşi înfundă faţa în pieptul lui, uluită şi ruşinată. Birkin era atât de înţelegător.

— Da, spuse ea domol, cuprinsă de uşurare. Simţea că sufletul ei prinsese aripi noi pentru că el era atât de înţelegător. Mi-ar plăcea să fim ca Romeo şi Julieta. Dragostea mea!

— Deşi în Verona bate un vânt teribil de rece, spuse el, care vine dinspre Alpi. O să simţim în nări mirosul zăpezii. Ea se ridică şi îl privi.

— Te bucuri că plecăm? întrebă ea tulburată.

Ochii lui aveau o privire zâmbitoare şi de nepătruns. îşi lipi faţa de gâtul lui, agăţându-se de el şi implorându-1.

— Nu râde de mine — nu râde de mine!

— Cum adică? râse el, înconjurând-o cu braţele. jjfemei îndrăgostite 535

— Pentru că nu-mi place ca cineva

să râdă de mine, şopti ea. El

continuă să râdă în timp ce-i săruta

părul delicat şi uşor parfumat.

— Mă iubeşti? şopti ea cu o seriozitate sălbatică.

139 La Verona, în nordul Italiei, se află casele natale ale lui Romeo şi Julietei, din piesa lui Shakespeare cu acelaşi nume (c. 1595).

— Da, răspunse el râzând.

Deodată ea-şi ridică faţa ca să fie sărutată. Buzele ei erau întinse, tremurânde şi tari, pe când ale lui erau moi, profunde şi delicate. El prelungi sărutul câteva momente. Apoi o umbră de tristeţe îi cuprinse sufletul.

— Buzele tale sunt atât de dure, spuse el cu un uşor reproş.

—Şi ale tale sunt atât de moi şi de dulci, spuse ea, bucuroasă.

—Dar de ce întotdeauna îţi strângi buzele? întrebă el cu regret.

— Nu băga de seamă, zise ea repede. Aşa mi-e obiceiul.

Ea ştia că o iubeşte şi era sigură de el. Totuşi, nu putea să renunţe la o anumită stăpânire de sine, nu putea să suporte ca el să-i pună întrebări. Se lăsa purtată de bucuria de a fi iubită de el. Ştia că, în ciuda veseliei lui din clipele când ea uita de sine, şi el era puţin trist. Era în stare să renunţe în favoarea dorinţelor lui. Dar nu era în stare să fie ea însăşi, nu îndrăznea să

vină dezbrăcată în contact cu goliciunea lui, renunţând la toate

veşmintele, contopindu-se cu el plină de încredere. Se lăsă în voia lui, sau mai bine zis îl luă în braţe şi era bucuroasă datorită lui. Era satisfăcută din plin de prezenţa lui. Dar niciodată nu erau împreună în acelaşi timp. Unul dintre ei era întotdeauna lăsat în urmă. Cu toate astea ea se bucura, plină

de speranţă, victorioasă şi liberă, iradiind de viaţă şi libertate. Iar pe moment el era liniştit, docil şi răbdător.

începură pregătirile de plecare a doua zi. Mai întâi se duseră în camera lui Gudrun unde îi găsiră pe ea şi pe Gerald gata

îmbrăcaţi, pregătindu-se să-şi petreacă seara în casă.

.— Prune, zise Ursula, cred că noi vom pleca mâine. Nu mai suport deloc zăpada. îmi răneşte pielea şi sufletul.

— Chiar îţi răneşte sufletul, Ursula? o întrebă Gudrun, oarecum surprinsă.

Cred că îţi răneşte pielea e tare îngrozitor. Dar credeam că pentru suflet e admirabilă.

— Nu, nu şi pentru al meu. Nu face decât să-l rănească, zise Ursula.

— Zău! exclamă Gudrun.

In cameră se lăsă tăcerea. Şi Ursula şi Birkin simţeau că Gudrun

şi Gerald se simţeau uşuraţi de plecarea lor. — O să mergeţi în

sud? întrebă Gerald, cu un ton uşor stingherit.

— Da, spuse Birkin, întorcându-se cu spatele.

In ultima vreme între cei doi bărbaţi se stabilise o ostilitate ciudată, de nedefinit. Birkin era în general tăcut şi indiferent de când plecase din ţară, lăsându-se purtat de un val obscur şi domol, invizibil şi calm, pe când Gerald era tensionat şi încleştat într-o lumină albă, ca un agonistes 140 . Cei doi bărbaţi se displăceau.

Gerald şi Gudrun se purtară foarte amabil cu ei, care erau pe punct de plecare, se interesau de starea lor de parcă ar fi fost doi copii. Gudrun intră

în dormitorul Ursulei cu trei perechi de ciorapi coloraţi, pentru care era renumită, şi-i aruncă pe pat. Dar aceştia erau ciorapi groşi din mătase purpurie, de un albastru ca cicoarea şi gri, cumpăraţi din Paris. Cei gri erau ţesuţi fără dungă.

Ursula plutea în extaz. Ştia că Gudrun trebuia să simtă o afecţiune foarte profundă dacă se desparte de asemenea comori. — Nu pot să-i accept, Prune, exclamă ea. Pur şi simplu nu pot să te lipsesc de ei — sunt nişte bijuterii.Femei îndrăgostite 536 Da, nu-i aşa? zise şi Gudrun, privindu-şi cadourile cu invidie. Nu-i aşa că sunt delicaţi?

— Da, trebuie să-i păstrezi, zise Ursula.

—- Nu-i vreau, mai am trei perechi. Vreau ca tu să-i păstrezi, vreau să-i ţii tu. Sunt ai tăi, sunt...

Şi cu mâinile tremurând, pline de emoţie, puse ciorapii mult râvniţi sub perna Ursulei.

—Cea mai mare bucurie pe care o poţi avea e să primeşti* aceşti ciorapi minunaţi, întări Ursula.

—- Aşa e, răspunse Gudrun, cea mai mare bucurie posibilă. 1

140 Un agon (greacă) este un conflict dintre doi protagonişti; agonistes înseamnă „prins într-un conflict interior”, la fel ca în Samson Agonistes de John Milton (1608-1674).