I
— Vai, cât de mult te-am detestat
zilele trecute, domnule Crich. F — Dar
de ce? întrebă Gerald, tresărind uşor.
— Pentru că te-ai purtat aşa de urât cu calul. Vai, cât te-am urât!
— Ce-a făcut? zise Hermione pe tonul ei cântat.
— Şi-a obligat calul său arab, care e o minunăţie şi e sensibil, să stea lângă
calea ferată în timp ce treceau nişte vagoalia absolut îngrozitoare; iar bietul animal era teribil de agitat, pur ţi , simplu trecea printr-o agonie. A fost cea mai îngrozitoare imagine pe care ţi-o poţi imagina.
— De ce-ai făcut asta, Gerald? întrebă Hermione, calmă ■)! interesată.
— Trebuie să înveţe să stea potolită — ce trebuinţă am eu di I ea în ţara asta, dacă se sperie şi fuge ori de câte ori şuieră o I locomotivă?
— Dar de ce să o chinui inutil? spuse Ursula. De ce să o faci să aştepte în tot acel timp la calea ferată? Ai fi putut foarte bine să te dai înapoi şi o scuteai de toată grozăvia. Ii sângeraUB coastele în locul în care ţi-ai înfipt pintenii.
E prea mult!
Gerald deveni rigid.
— Trebuie să mă folosesc de ea, replică el. Şi dacă vreau 89 I fiu foarte sigur pe ea, trebuie să înveţe să suporte zgomotele. I — Dar de ce? strigă
Ursula, aprinsă. E o fiinţă, de ce trebuie I să suporte ceva, doar pentru că
dumneata vrei să o obligi? Are In 1 fel de multe drepturi asupra propriei fiinţe pe cât ai şi dumneal a asupra propriei dumitale fiinţe.
— Aici nu sunt de acord, spuse Gerald. Cred că iapa există ] ca eu să mă
folosesc de ea. Nu pentru că am cumpărat-o, ci 1 pentru că aşa e mersul normal al lucrurilor. E mai firesc ca un om I să-şi ia un cal şi să-l folosească
după bunul plac, decât să cadă în I genunchi în faţa lui, implorându-1 să-i facă pe plac şi să-şi 1 împlinească astfel minunata sa menire.
Ursula era pe punctul de a izbucni, când Hermione îşi ridica I chipul şi începu să spună pe tonul ei muzical şi meditativ:
— Eu cred — cred cu tărie că trebuie să avem curajul să nţl folosim de animalele inferioare pentru propriile nevoi. Cred cu 1 tărie că e greşit dacă
privim toate fiinţele vii cu aceiaşi ochi cu I care ne privim pe noi. Părerea mea e că nu e bine să devenim | 176 D.H. LawrtLt
BnilMli faţă de toate lucrurile însufleţite. E o lipsă de discernământ, de simţ
critic.
N» Exact, spuse Birkin tăios. Nimic nu e mai detestabil decât tarea exagerată a sentimentelor şi a conştiinţei noastre iiujitu animalelor.
«- Da, spuse Hermione obosită, trebuie să fim fermi pe |Hli(ie. Dacă nu ne folosim noi de animale, or să se folosească ele tj# noi.
^ Aşa e; spuse Gerald. Un cal are şi el voinţă, precum omul, (eji nu are minte, strict vorbind. Şi dacă voinţa ta nu-1 ilnprtneşte, atunci te stăpâneşte calul pe tine. Iar asta e ceva ce flu pod suporta. Nu pot să suport decât să
fiu eu stăpânul calului. k Ce bine dacă am învăţa să ne folosim voinţa, spuse Hermione, am putea face orice. Voinţa poate să vindece şi să fitul ve orice.
De asta sunt convinsă — cu condiţia să ne folosim pinţa adecvat, în mod inteligent.
L Ce vrei să spui „să ne folosim voinţa adecvat”? întrebă Birkin.
►- M-a învăţat un doctor cu renume, spuse ea, adresându-li- sr Iul Gerald şi Ursulei într-o doară. Mi-a spus, de exemplu, că .larfi vrei să te vindeci de un nărav, trebuie să-ţi impui să faci asta «lunci când nu-ţi vine s-o faci —
impune-ţi să o faci — şi atunci RBfavul dispare.
Ce vrei să spui? spuse Gerald.
— Dacă-ţi rozi unghiile, de exemplu. Atunci când nu vrei să |i li rozi, fă-o, impune-ţi că trebuie să le rozi şi ai să vezi că o să Mi dezveţi.
Chiar aşa? spuse Gerald.
L- Da. Şi în multe alte privinţe, eu m-am lecuit. Eram o fată lai(2 ciudată
şi emotivă. Dar învăţând să-mi folosesc voinţa, pur il limplu folosindu-mă
de voinţă, m-am lecuit.
fior bizar o străbătu pe mai tânăra femeie. Hermione rfii cuprinsă de o forţă
ciudată, misterioasă şi convulsivă, care r m fascinantăIn tot acest timp, Ursula o privea pe Hermione, aşa cum Vorbea pe un ton jos, calm şi totuşi încordat, într-un mod straniu. Un ■MM hulfăgoştite 171 şi în acelaşi timp respingătoare.
