— E periculos să-ţi foloseşti voinţa în felul ăsta, strigă Birkin aspru, e dezgustător. O asemenea voinţă e o obscenitate, suj
Hermione îl privi îndelung cu ochii ei umbriţi şi grei. Chipul ei era moale, palid şi supt, aproape fosforescent, iar bărbia erti slabă.
— Sunt sigură că nu-i aşa, spuse ea, într-un sfârşit.
Părea să existe întotdeauna o neconcordanţă, o ruptură între ceea ce părea să simtă şi să experimenteze şi ceea ce spunea şl gândea de fapt. Gândurile ei păreau să prindă contur dintr-un vârtej de emoţii şi reacţii întunecate şi haotice, iar Birkin întotdeauna se simţea cuprins de repulsie din cauza asta; s§ simţea infailibilă, iar voinţa nu o părăsea niciodată. Vocea eişera tot timpul rece şi tensionată, dar perfect de sigură. Totuşi se cutremura din cauza unei senzaţii de greaţă, ca un fel de rău de mare care tot timpul ameninţa să-i învăluie mintea. Dar mintea ei rămase nezdruncinată, iar voinţa ei era în continuare de neclintit. Aproape că-1 înnebunise pe Birkin.
Dar el niciodată n-ar îndrăzni să-i înfrângă voinţa, să dea frâu libef subconştientului ei tumultuos şi să o vadă atingând apogeul nebuniei.
Totuşi asta îl uimea întotdeauna la ea.;
' — Şi, bineînţeles, i se adresă el lui Gerald, caii nu au o voinţă închegată
ca a oamenilor. Un cal nu are o singură voinţă. Strict vorbind, orice cal are două voinţe. Cu una, vrea să fie pe de-a-ntregul în puterea omului — şi cu cealaltă, ar vrea să fiel liber şi sălbatic. Cele două voinţe se unesc câteodată
— ştii asta, dacă ai simţit vreodată un cal gonind în timp ce^l mâni.
— Am simţit asta pe când îl mânam, spuse Gerald, dar nu mi-am dat seama că are două voinţe. Ştiam doar că e înspăimântat.
Hermione încetase să mai asculte discuţia. Pur şi simplu devenise absentă
atunci când se vorbea de aceste lucruri.
— De ce-ar vrea un cal să fie în puterea omului? întrebă Ursula. Asta nu înţeleg. Cred că nu şi-a dorit asta niciodată. J
-fr- Ba da. Este cea din urmă, poate cea mai înălţătoare pornire de iubire: să te laşi dominat de o fiinţă superioară, spuse Birkin. i'— Ce noţiuni ciudate ai despre iubire, îl ironiză Ursula.
Şi femeia e la fel ca şi caii: două voinţe acţionează în Ştmtradictoriu în interiorul ei. Cu o voinţă, vrea să devină pe tir -a- 178 D.H. Lawrefiaa ntregul supusă, cu cealaltă vrea să o ia la fugă, să-l ducă pe illăreţ la pierzanie.
I*— Atunci eu sunt cea care o ia la goană, spuse Ursula, iibucnind în râs.
| — E periculos să domesticeşti chiar şi caii, ca să nu mai worbim de femei, spuse Birkin. Sunt şi unele excepţii de la regulă. Ş — Şi asta e bine, spuse Ursula. r— întocmai, zise Gerald, cu un zâmbet abia schiţat. E mai amuzant.
IHermione nu mai putea suporta. Se ridică, spunând pe tonul fi muzical, calm:
I
— Nu-i aşa că seara e minunată? Câteodată simt cum mă umple un
sentiment al frumosului aşa de copleşitor, încât parcă r prea mult.
k Ursula, cea căreia i se adresase, se ridică şi ea, emoţionată până în străfundurile cele mai adânci ale fiinţei ei. Iar Birkin i se părea că e aproape un monstru de aroganţă îngrozitoare. O însoţi pe Hermione de-a lungul malului iazului, vorbind despre lucruri frumoase, liniştitoare, şi culegând flori gingaşe de ciuboţica- cucului.
I — Nu ţi-ar plăcea o rochie, îi spuse Ursula Hermionei, de o nuanţă galbenă
ca asta, spicată cu portocaliu — o rochie din bumbac?
■ — Ba da, zise Hermione, aplecându-se să se uite la floare şi lăsând imaginea aceea să-i pătrundă în minte şi să o liniştească. N-ar fi drăguţ? Mi-ar plăcea tare mult.
Apoi se întoarse zâmbind către Ursula, plină de o afecţiune adevărată.
I
Dar Gerald rămase cu Birkin, ca să-l iscodească şi mai mult, să vadă
ce voia să spună când se referise la voinţa duală pe care o au caii. Un licăr de entuziasm sclipi pe chipul lui Gerald.
Hermione şi Ursula stăteau deoparte, una lângă alta, unite printr-o legătură
strânsă de profundă afecţiune şi amiciţie.
—Chiar nu vreau să fiu obligată să particip la toată aceasli critică şi analiză
a vieţii. îmi doresc cu adevărat să analizfl lucrurile în ansamblu, eu frumuseţea lor integrantă,! în plenitudinea şi sacralitatea lor naturală. Nu simţi asta, nu simţi că nu mai poţi să mai fii obligată să acumulezi atâtea cunoştinţa* zise Hermione, oprindu-se în faţa Ursulei şi întorcându-se cătla ea cu pumnii încleştaţi, îndreptaţi în jos.
— Ba da, spuse Ursula, aşa e. Sunt sătulă de atâta iscodirefci curiozitate.
— Mă bucur aşa de mult că simţi astfel. Câteodată, spusa Hermione, oprindu-se din nou din mers şi întorcându-se către Ursula, câteodată mă
întreb dacă ar trebui să cedez în faţa acestui fapt pe care-1 conştientizez şi dacă nu cumva sunt slabă în momentul în care-1 resping. Dar simt că nu pot
— nu pot. Pare să distugă totul. Toată frumuseţea şi — adevărata sacralitate este distrusă — şi simt că fără ele nu pot trăi.
— Dar ar fi pur şi simplu o greşeală să trăieşti fără ele, strigi Ursula. Nu, e aşa de ireverenţios să crezi că totul trebuie perceput mintal. Zău aşa, trebuie să-i mai rămână ceva şi lui Dumnezeu, cum se întâmplă întotdeauna şi va fi întotdeauna.
— Da, spuse Hermione, liniştită ca un copil, aşa ar trebui, nu? Iar Rupert
— şi aici îşi ridică chipul către cer gânditoare —, el nu face decât să desfacă
