fierbinte pluteau în înserarea care se lăsa treptat. întunericul se aşternuse pe pământ, încet, ca un strat de smalţ, deasupra era un cer palid, de culoarea primulei, iar lacul era alb ca laptele într-o parte. Departe, înspre debarcadtr, luminiţe infime, colorate, se înşirau în amurg. Vaporaşul era luminat. Peste tot în jur, se aşterneau umbrele copacilor.

Gerald, alb ca o fantomă în hainele lui albe de vară, mergeffl în urma ei pe culmea despădurită, acoperită de iarbă. Gudrun îl aşteptă să se apropie.

Apoi îşi întinse mâna încet şi-1 atinse, spunând domol:

— Nu fi supărat pe mine!

O flacără îl cuprinse, făcându-1 să uite de sine. Totuşi se bâlbâia

-— Nu sunt supărat pe dumneata. Sunt îndrăgostit de dumneata.

Raţiunea îl părăsise; se străduia să se controleze, cu un gest mecanic care să-l salveze. Ea râse cu un hohot cristalin, ironic, totuşi extrem de mângâietor.

— E şi ăsta un fel de a zice, spuse ea.

Starea de leşin groaznic, neîndurător, senzaţia că-şi va pierd® controlul, erau prea mult pentru el. O apucă de braţ cu singura! 2.16 D.H. Lawrt^M lui mână, într-o strânsoare de fier.

— Atunci totul e în regulă, nu? spuse el, oprind-o în loc. ■

Ea-i privi chipul cu ochi ficşi, hotărâţi, iar sângele îi îngheţă

în vene. fi— Da, e în regulă, spuse ea domol, de parcă ar fi fost hipnotizată, iar vocea ei era ascuţită ca a unei vrăjitoare.

■

El mergea lângă ea, un trup rătăcitor, inconştient. Dar pe [ măsură ce înainta îşi mai revenea puţin. Suferea teribil. îşi I Ut Isese fratele când erau copii şi asta-I exilase din rândul lumii, Btii un Cain.

I I-au găsit pe Birkin şi pe Ursula stând împreună lângă bărci,

porbind şi râzând. Birkin o tachina pe Ursula. I — Simţi mirosul mlaştinii ăsteia mici? o întrebă el, j (dulmecând aerul.

I Era foarte sensibil la mirosuri şi le descifra repede.

B— E destul de plăcut, spunea ea.

■ — Ba nu, răspunse el, e alarmant.

I — De ce-i alarmant? râse ea. r — Pentru că bolboroseşte întruna, ca un râu al întunericului, «puse el, care dă naştere la nuferi, şerpi şi ignis fatuus 40 şi se rostogoleşte tot timpul înainte. Asta nu luăm noi în considerare faptul că se rostogoleşte înainte.

■ — Ce se rostogoleşte?

V — Celălalt râu, râul întunecat. întotdeauna avem în vedere

* râul argintiu al vieţii, care curge mai departe şi îndreaptă lumea către strălucire, tot timpul către rai, vărsându-se într-o mare Itrălucitoare şi eternă, un paradis înţesat de îngeri. Dar celălalt, el este adevărata noastră

realitate.

■ — Care celălalt? Nu mai văd altul, zise Ursula.

■ — Este realitatea cotidiană, spuse el, râul întunecat al decompunerii. Vezi tu, el curge în noi aşa cum şi celălalt curge [— râul întunecat al putreziciunii.

Iar florile noastre cresc din asta, Afroditele41 noastre născute din apa mării, toate florile noastre albe şi fluorescente de o perfecţiune uimitoare, întreaga realitate, din ziua de azi.

U; 4*4'Vrei să spui că Afrodita e de fapt o întrupare Amorţii îhtrebă Ursula.

— Vreau să spun că e misterul înfloririi procesului morţii, tiu, răspunse el.

Când fluxul creaţiei sintetice încetează, ne regăsim în procesul invers,-

sângele creaţiei distructive. Afrodita- s h născut din primul spasm al descompunerii universale t - şi apoi şerpii

40 [ 79 Flacăra nebunului (lat.).

41 L 80 Echivalentă a zeiţei romane Venus, Afrodita era zeiţa greacă a frumuseţii, iubirii şi fertilităţii. Intr-o versiune a legendei ea se naşte din spuma mării şi ajunge la ţărmul insulei Paphos din Cipru.

lebedele şi> florile, de lotus —| florile mlaştinilor — şt Gudrun şi Gerald născuţi în procesul creaţiei distructive. ■ I '3 ^jŞj Şi tu şi eu

| întrebă ea.

— Probabil, răspunse el. In mare parte, cu jigjuranţ,ăg|Dac I suntem asta in tolo, nu ştiu încă..

— Vrei să spui că suntem flori ale descompunerii • — fleurs du mal 42 ? Eu nu mă simt aşa, protestă ea.

El rămase tăcut 0 vreme.

Dar nu cred că suntem aşa pe de-a-ntregul, răspunse el, Unii oameni reprezintă florile p,ur,e ale putreziciunii întunecate — nuferii. Dar ar trebui să mai existe şi trandafiri calzij^l înflăcăraţi. Heraclit spune că „sufletul uscat e cel mai bun” 43.] Ştiu prea bine ce înseamnă asta. Dumneata, şţii>,

— Nu sunt sigură, replică Ursula. Dar dacă toţi oamenii suni flori ale descompunerii — în cazul în care sunt cât de cât flori-«B ce mai contează? ,

,^,Şu mai contează deloc — şi în acelaşi timp contează enorm.

Descompunerea înaintează, aşa cum şi construcţia face la fel, spuse el. E uri proces progresiv, iar rezultatul final e un nimic universal, sfârşitul lumii, dacă vrei. Dar de ce oare riu e sfârşitul lumii la fel de'bun ca înCeputul?

U- Cred că nu e, spuse Ursula, destul de supărată.

Ba da, în cele din urmă, spuse el. Presupune un nou ciclu j |t creaţiei —

dar nu pentru noi. Dacă se apropie sfârşitul, atunci [ fiul aparţinem acestui sfârşit — fleurs du mal, poţi s-o iei şi aşa. I pură suntem flori ale răului, nu mai suntem trandafirii fericirii, IktA ce voiam să spun,

— Dar eu cred că sunt, zise Ursula.

Cred că sunt un trandafir ll fericirii.

■— Artificial? o întrebă el ironic.

p— Nu, natural, spuse ea, jignită.

F- Dacă noi suntem sfârşitul, atunci nu putem fi începutul, plfiC el.