Bltilie extrem de puternică. U-Ce? v Rămase tăcut mult
timp, nefiind în stare să mai discute cu ea atftta timp cât ea
se împotrivea aşa de tare.
j»— Există, spuse el, pe un ton total distant, un eu final, filzbrăcat de orice formă, impersonal şi dincolo de orice ■iponsabilitate. Aşa cum şi tu ai eul tău final. In acel punct aş Vfca să ne întâlnim — nu în planul emoţional, al iubirii —, ci ţill r-un alt plan unde nu există cuvinte şi nici convenţii. In acel am fi două fiinţe dezbrăcate de orice formă, necunoscute, plai străine unul faţă de altul, acolo aş vrea să te întâlnesc. N-ar ■klsta nici un fel de obligaţii, pentru că nu există o unitate de mftsură pentru faptele noastre, din moment ce nici un fel de înţelegere n-a fost culeasă din acel plan. N-are nimic de-a face tu tot ce-i omenesc — aşadar nu pot exista reguli de nici un fel pentru că ne situăm în afara sferei unei convenţii acceptate şi tilmic din ce cunoaştem nu se aplică. Nu poţi decât să-ţi urmezi impulsul, adică să iei ceea ce ai în faţa ta, fără să dai socoteală pentru nimic, fără să ţi se ceară
nimic, fără să dai nimic, ci doar m iei în funcţie de dorinţa primitivă. I Ursula
ascultă acest discurs, aproape amorţită şi uimită, căci Mea ce spunea el era aşa de neaşteptat şi iraţional.
■ -— E o dovadă pură de egoism, spuse ea.
I -— Pură, da. Dar nu e vorba deloc de egoism. Pentru că eu nu ft iu ce vreau de Ia dumneata. Mă las în voia necunoscutului, când mă îndrept spre dumneata, sunt pur şi simplu lipsit de Ipfirare, de-a dreptul azvârlit în necunoscut. Nu e nevoie decât il<! un jurământ făcut între noi prin care ne legăm să ne lepădăm cli: tot, de noi înşine chiar, şi să încetăm să fiinţăm, aşa încât în noi să sălăşluiască acel ceva care reprezintă fiinţa noastră perfectă. I Ea reflectă la propriile ei gânduri.
B — Dar mă doreşti pentru că mă iubeşti? insistă ea. JteîM'i îndrăgostite
I85
—Nu, ci pentru că eu am încredere în dumneata — dacă ii poate spune că
am încredere.
— Nu eşti sigur? râse ea, simţindu-se rănită brusc.
El continua să o privească şi de-abia dacă era atent la cele cd spunea ea.
— Da, trebuie să cred în dumneata, altminteri nu m-aş aild aici, spunând asta, replică el. Dar asta e dovada pe care o am, Chiar în acest moment nu prea sunt sigur de nimic.
Ursulei îi displăcea revenirea lui bruscă la starea de plictiselii şi neîncredere.
—Dar nu mă găseşti prezentabilă? insistă ea, cu o vocJ ironică.
El o privi ca să se convingă că era aşa.
— Nu mi se pare că eşti prezentabilă, spuse el.
— Nici măcar atrăgătoare? îl ironiză ea, muşcător.
El se încruntă, simţindu-se brusc exasperat.
— Nu înţelegi că nu e vorba câtuşi de puţin de o aprecia e vizuală? strigă
el. Nu vreau să te văd. Am văzut destule femi'ii sunt sătul de ele până peste cap. Vreau o femeie pe care să n-o vâd.
—îmi pare rău că nu pot să-ţi fac pe plac şi să fiu invizibilă, râse ea.
— Da, spuse el, eşti invizibilă pentru mine, dacă nu mă oblici să te percep vizual. Dar nu vreau să te văd sau să te aud. — Atunci de ce m-ai mai invitat la ceai? spuse ea ironică. I Dar el nu o băgă în seamă.
Vorbea cu el însuşi.
— Vreau să te găsesc acolo unde nici dumneata nu ştii <ă poţi exista şi nu-ţi cunoşti eul pe care conştientul îl neagă. Din nu mă interesează aspectul dumitale fizic şi nici sentimentele tipic feminine; nu-mi doresc gândurile, părerile şi nici ideile dumitale
— toate astea sunt fleacuri pentru mine. 186
D.H. Lawrefm
— Eşti foarte încrezut, Monsieur, îl ironiză ea. De unde ştii care sunt sentimentele mele feminine, gândurile sau ideile melefl Nici măcar nu ştii ce gândesc despre dumneata acum.
— Nici nu-mi pasă câtuşi de puţin.
—Cred că eşti cam prostuţ. Cred că vrei să-mi spui că mă iubeşti şi o faci vorbind pe ocolite.
— Bine, zise el, ridicându-şi privirea, exasperat brusc. Acum (ili'iică şi Iasă-mă în pace. Nu mai vreau să mai aud persiflările iiiunitale dezmăţate.
(— Chiar e persiflare? vorbi ea batjocoritor, iar chipul ei se il> îl inse râzând.
ft Considera dă el îi făcuse o declaraţie profundă de iubire, dar fflul în carei vorbise era absurd.
I Mult timp păstrară tăcerea, iar ea se simţea mulţumită şi iMuziasmată ca un copil. Se destinse şi el şi începu să o privească sîfaplu şi natural.
Ceea ce-mi doresc este o legătură mai ciudată 1 cu dumneata, spuse el încet — nu întâlniri de duzină, ci Un I #i hilibru, o completare armonioasă
între două fiinţe distincte — tfn cum stelele se completează una pe alta.
I Ea-1 privi. Părea foarte sincer, şi sinceritatea o găsea întotdeauna ca pe ceva ridicol, banal. O făcea să se simtă tniidiţionată şi nelalocul ei. Totuşi, îl plăcea atât de mult. Dar ce fpgl avea să se lege de stele? —- Nu ţi se pare că e cam brusc? îl ironiză ea.
I El începu să râdă.
