— In ceea ce priveşte întreţinerea casei, sper că nu. E cevu dezgustător când vezi pe cineva care se însoară pentru astajM — Totuşi, zise Ursula, un bărbat nu prea are nevoie.:dej<i femeie în ziua de azi, nu?
32 P 67 Prefăcutule (lat.).
— Dacă te referi la rutina de zi cu zi, poate aşa e în-afairi de a împărţi patul şi dc a-i face copii. Dar, de fapt, aceleaşi nevoi au existat dintotdeauna.
Problema e că nimeni nu se deraittjefaM să le considere importante.
HCât de importante? spuse ea.
— Cred cu tărie, spuse el, ci lumea este unită doar datoriţi legăturii mistice, armoniei ideale dintre oameni ; e vorba de]0 relaţie strânsă. Şi legătura cea mai apropiată care se creează estii cea dintre bărbat şi femeie.
— Dar asta e o idee veche de când lumea, spuse UrsulaaDgj ce-ar fi iubirea o legătură? Nu, eu n-am nici una.
— Dacă te îndrepţi spre vest* zise el, nu te mai interesează nordul, estul sau sudul. Dacă recunoşti că există o armonic, elimini orice posibilitate ca haosul să existe.
— Dar iubirea înseamnă libertate, afirmă ea.
— Să lăsăm ipocrizia, replică el. Dragostea e o destinaţie card le exclude pe toate; celelalte. E o libertate în doi, dacă vrei.» — Nu, zise ea, iubirea include totul.
— Astea-s ipocrizii sentimentale, răspunse el. Iţi doreşti starea de haos, asta-i tot. E vorba de un nihilism suprem, e o chestie care presupune libertate prin iubire, ; libertate card înseamnă iubire şi iubire care înseamnă
libertate. De fapt,: dacă ajungi la o armonie perfectă, ea este irevocabilă şi nu e niciodajâ pură atâta timp cât e irevocabilă. Atunci când devine, Irevocabilă, nu cunoaşte decât un singur drum, ca acela al unui ' îftru.
I— Ha! strigă ea cu amărăciune. E vorba de vechea moralitate pire nu mai are ce căuta aici.
I — Nu, spuse el, e legea creaţiei. Este un legământ. Trebuie ifl ţi iei un angajament faţă de celălalt pentru totdeauna. Dar fisia nu înseamnă că eul tău este exclus — ci îl menţii într-un Bchilibru mistic şi integru — aşa cum o stea se află în echilibru Pfiu altă stea.
[ — N-am încredere în dumneata când aduci vorba de stele, ipuse ea. Dacă
ai fi cinstit, n-ar fi nevoie să exagerezi cu explicaţiile.
■ — Atunci, n-ai decât să nu mă crezi, spuse el, supărat. E suficient că am eu încredere în mine.
r —Aici faci altă greşeală, replică ea. Nu ai încredere în dumneata. Nici dumneata nu crezi în întregime tot ce spui. De fapt nu-ţi dofeşti această
legătură, altfel n-ai mai vorbi aşa de mult despre ea, ci ai face ceva să se realizeze.
I Câteva momente el tăcu,
nelămurit, tensionat: t — Cum? V
— Pur şi simplu iubind, replică ea
sfidător.
| Rămase nemişcat un moment, supărat, după care spuse:
| — Iţi spun sincer, nu cred în iubire la modul ăsta. Crede-mă, dumneata îţi doreşti să alimentezi egoismul dumitale cu iubire eare să te servească.
Iubirea e un act de servilism pentru dumneata, ca şi pentru toţi ceilalţi. Urăsc lucrul ăsta.
I — Ba nu, strigă ea, dându-şi capul pe spate ca o cobră, cu echii scânteind.
E un act de mândrie — îmi doresc să mă mândresc cu asta.
■
— Să te mândreşti şi să te supui, să te lauzi şi să fii ascultătoare, te cunosc eu, replică el, sec. Mândră şi ascultătoare, sau supusă mândriei tale
— te cunosc eu şi cunosc şi conceptul dumitale de iubire. Este un veşnic tic-tac, un dans al contrastelor.
I — Eşti sigur? îl ironiză ea, răutăcioasă. Eşti sigur că ştii cum iubesc?
I — Da, răspunse el. minei îndrăgostite
m
> • m*“i Eşti aşa de sigur pe dumneata! spuse ea. Cum poate cineva care e aşa de sigur de sine să aibă dreptate ? Asta-mi demon* strează că nu ai dreptate.
El tăcu, supărat şi plictisit.
Vorbiseră şi-şi confruntaseră ideile
atât de mult încât obosiseră. j —
Povesteşte-mi despre dumneata şi
familia dumitale, spuse
