— Te deranjează foarte tare? îl întrebă ea.

-—Nu-mi pasă de morţi, spuse el, o dată ce-s morţi. Cel mul rău este că

se agaţă de cei vii şi nu vor să le mai dea drumuljW Ea medită o clipă.

I •« Da, spuse ea, actul morţii în sine nu pare să conteze prea mult, nu?

—Nu, zise el. Ce contează dacă Diana Crich e în viaţă sau nu?

— Nu contează? spuse ea, şocată.

— Nu; de ce-ar conta? E mai bine să fie moartă — e mult mal reală. Moartea e pentru ea ceVa pozitiv, când era în viaţă eraţo prezenţă enervantă şi negativă.

Eşti de groază, murmură Ursula.

— Ba nu sunt! Ar ft mal bine dacă Diana Crich ar fi moartâJ Cât a fost în viaţă, a trăit total greşit. în ceea ce-1 priveştd pe* tânăr— bietul de el— îşi Va găsi repede drumul afară, în loc săjşi-1 găsească cu încetul. Moartea e bună - - - nu există nimic mai bun,

Totuşi, nu vrei să mori, îl provocă ea.

El rămase tăcut s® vreme, apoi spuse pe o vece

schimbată care ei i se păru înfricoşătoare:-l Aş vrea

să se termine odată cu asta — aş vrea să treelo dată

prin experienţa morţii.

-—Şlii-ai ttecut? îtt|tefe& Ufsula nervoasă,

Merseră o bună bucată de drum în tăcere, trecând pe sub copaci. Apoi, el spuse încet, ca şi cum s-ar fi temut:

— Există viaţă care aparţine morţii şi există viaţă care;nu înseamnă moarte, Eşti sătul de viaţa care aparţine morţiij—^ genul nostru de viaţă. Dar dacă

ea s-a terminat sau nu, numai Dumnezeu ştie. Eu îmi doresc iubirea care e

ea somnul, ca şi cum Ir :ii naşte din nou şi eşti vulnerabil ca un copil care tocmai vine (JP lume.

I Ursula ascultă, pe jumătate atentă, pe jumătate evitând să-l înţeleagă. Părea să prindă sensul spuselor lui, după care bătea în rrtragere. Voia să audă, dar nu voia să fie implicată. Nu voia să renunţe acolo unde voia el, adică la propria ei identitate.

— De ce trebuie să fie iubirea ca somnul? întrebă ea tristă.

I— Nu ştiu. Ca să fie asemănătoare cu moartea — chiar îmi doresc să

sfârşesc cu viaţa asta care înseamnă, totuşi, mai mult decât viaţa însăşi.

Venim cu toţii pe lume ca nişte copii golaşi, ieşiţi din pântecele matern, cu un corp nou şi lipsiţi de apărare, (ar în jurul nostru e un aer proaspăt pe care nu l-a mai respirat nimeni până atunci.

I Ea asculta, încercând să înţeleagă ce spunea. Ştia, aşa cum |tla şi el, că, luate ca atare, cuvintele n-au sens, că nu sunt altceva decât un mod de exprimare, o pantomimă ca oricare alta. Iar ea părea să-i simtă felul lui de a se exprima trecându-i direct prin vene, şi ezită, chiar dacă dorinţa o mâna înainte.

I — Dar, spuse ea grav, n-ai spus că-ţi doreşti ceva care nu înseamnă iubire

— ceva ce se situează dincolo de iubire? it El se întoarse nedumerit.

Cuvintele te derutează întotdeauna. Totuşi, trebuie rostite. Indiferent de calea pe care-o apuci, dacă vrei să mergi înainte, trebuie să-ţi croieşti un drum nou. Şi a şti, a te exprima, însemna să-ţi croieşti drum dincolo de zidurile închisorii, aşa cum în timpul naşterii copilul se străduieşte să iasă

din pântece. Nici o nouă mişcare nu e posibilă acum, fără ruperea de vechiul corp, în mod deliberat, conştient, în efortul de a răzbate afară.

L — Nu vreau iubire, spuse el. Nu vreau să te cunosc. Vreau să ies din mine însumi, iar tu să te detaşezi de tine însăţi, în aşa fel încât să ne regăsim schimbaţi. N-ar trebui să vorbim când suntem obosiţi şi nefericiţi, pentru că

hamletizăm44, iar asta pare

o

minciună. Să mă crezi numai când îţi arăt puţină mândrii sănătoasă şi indiferenţă. Mi-e silă când sunt serios, — De ce n-ai fi serios? întrebă ea. ,

Birkin se gândi o clipă, apoi spuse, posomorât:

—-Nu ştiu.

Apoi îşi, continuară drumul, despărţiţi. El era distant*! pierdut în gânduri.

44 Adică a te comporta în maniera interiorizată, capricioasă şi monologată a protagonistului din piesa tragică a lui Shakespeare.

Pentru ideile lui Lawrence despre Hamlet, vezi eseul „The Theatre” din Tu/ilight in Italy.

Nu e ciudat, zise ea, punându-şi brusc mâna pe braţuDlui, i cu un impuls de iubire, felul în care vorbim tot timpul! Cred câ ne iubim cu adevărat, într-un anume fel.

— O, da, spuse el, prea mult.

Ea râse aproape veselă.

— Dar lucrurile trebuie să meargă după bunul dumitaleiplac, nu? îl tachină ea. Nu iei nimic pe garanţie. Purtarea lui se schimbă, râse blând, se întoarse şi o luă în braţe, în mijlocul drumului.

—r- Da, zise el blând.

Şi-i sărută obrajii şi fruntea, încet, tandru, cu un fel de fericire' delicată care-o surprinse teribil şi căreia nu-i putu răspunde, j Erau sărutări blânde, oarbe, perfecte în liniştea lor. Totuşi, se feri de ele. Erau ca nişte fluturi de noapte ciudaţi, foarte moi şi tăcuţi, potopind-o din întunecimea propriului ei suflet;.!! Se1 simţea nelalocul ei şi se dădu înapoi.

— Vine cineva? întrebă ea.

Se uitară în josul şoselei întunecate, apoi îşi continuară drumul pe jos până

la Beldover. Apoi,, brusc, ca să-i arate că nu-i vreo mironosiţă, se opri şi-l strânse cu putere la pieptul ei şi-i acoperi faţa de sărutări apăsate* fierbinţi şi pline de pasiunea In ciuda personalităţii lui diferite, sângele bătrân îi fierbea din nou în vene,

— Nu asta, nu asta, scânci el, în timp ce primul valjde: gingăşie perfectă şi duioşie visătoare se retrase din faţa şuvoiului 23 6 DM. Lawreiu e pasional care-i urcă până-n membre şi-i ajunse până în obraji în timp ce ea-1 strângea la piept.

Şi ci'irând el se transformă într-o flacără perfectă, năvalnică, plină de dorinţă pasională pentru ea. Totuşi, în centrul mie al

(licării exista un chin nedomolit pentru un lucru total diferit. Dur nici asta nu mai conta; nu o voia decât pe ea, cu o dorinţă aprinsă care părea la fel de inevitabilă ca moartea, de netăgăduit.