I Apoi, mulţumit, dar distrus, împlinit şi zdrobit, se despărţi de PB, luând-o spre casă, rătăcind fără ţintă prin întuneric, cufundat In vechiul foc al pasiunii arzătoare. Departe, departe, în întuneric părea să se audă o uşoară

tânguire. Dar ce importanţă mai avea? Ce conta, ce mai conta, în afară de această experienţă Bublimă şi triumfătoare a pasiunii fizice, care se revărsa mistuitoare din nou, ca o nouă vrajă a vieţii. „Eram pe punctul de a deveni un cadavru ambulant, nimic mai mult decât un sac de vorbe”, spuse el triumfător, dojenindu-şi eul celălalt. Totuşi, undeva, departe, celălalt eu plutea, infim.

[ Când se întoarse el, operaţia de dragare a lacului nu se

Iifârşise. Se aşeză pe mal şi-l auzi pe Gerald. Apa încă mai vuia în noapte, luna strălucea pe cer, iar dealurile de dincolo de lac abia se distingeau. Lacul se micşora şi în aerul nopţii se simţea mirosul puternic al mâlului de pe maluri.

1 Sus, la Shortlands, ferestrele erau luminate, de parcă nimeni nu se dusese la culcare. La debarcader se afla bătrânul doctor, tatăl tânărului care era dispărut. Şedea destul de tăcut, aşteptând. Birkin stătea şi el şi urmărea totul, iar Gerald îşi făcu apariţia într-o barcă.

I — Tot aici eşti, Rupert? îl întrebă el. Nu putem să-i găsim. Fundul coboară

foarte brusc, ştii. Apa st adună între două maluri foarte abrupte, cu mici ramificaţii între văi şi Dumnezeu ştie unde te duce curentul. Situaţia ar fi fost alta dacă fundul era drept. Nu-ţi dai seama niciodată unde ai ajuns cu dragarea. B — E nevoie să lucrezi şi tu? spuse Birkin. N-ar fi mai bine dacă

te-ai duce la culcare?

[ — La culcare! Doamne Dumnezeule, crezi că aş putea să

dorm? O să-i găsim înainte să plec de aici. F — Dar oamenii

se descurcă la fel de bine şi fără tine.

— De ce te încăpăţânezi? sf&Hei Îndrăgostite

137

Gerald se uită în sus la el. Apoi îşi puse mâna afectuos pe umărul lui Birkin, spunând:

, — Nu-ţi bate capul cu mine, Rupert. Dacă trebuie să ti gândeşti la sănătatea cuiva, ;la a ta trebuie,să te gândeşti, nu la ■ mea. Tu cum te simţi?

—- Foarte bine. Dar tu, tu îţi distrugi viaţa —iroseşti ceşi mai bun în tine.

Gerald tăcu un moment: Apoi spuse:

: — Să o irosesc? La ce altceva mai e bună? |

•— Dar lasă asta, te rog. le bagi în tot felul de orori şi-ţi atârni de gât o povară de amintiri neplăcute. Haide, vino.

Q povară de amintiri neplăcute! repetă Gerald, Apoi îşi puse mâna din nou, afectuos, pe umărul lui Birkin. Doamna, ul un fel atât de pitoresc de a te exprima, Rupert!

Birkin se posomorî. Era iritat şi plictisit să se mai exprime pitoresc;

—Nu vrei să pleci? Vino până la mine îl îndemnă el#aşa cum îndemni un om, beat.

; Nu, spuse Gerald domol, cu braţul pe după umărul celuilalt. Mersi foarte mult, Rupert — m-aş bucura dac-aş veni mâine, dacă se poate. înţelegi, nu-i aşa? Trebuie să termira cu treaba asta. Dar am să vin mâine de îndată. O, aş prefera să vin şi să stau la taclale cu tine decât — să fac orice altceva, sunt sigur. Da, mi-ar plăcea. însemni foarte mult pentru mine, Rupert, mai mult decât ştii.

— Ce vrei să spui cu asta? îl întrebă Birkin, iritat.

Mâna lui Gerald pe umărul său îl deranja. Nu-şi doreai această discuţie.

Voia să.-l scoată pe celălalt din nenorocirea asta urâtă. 8 ptt Am să-ţi spun altă dată', spuse Gerald blând. — Vino cu mine acum — vreau să

vii, spuse Birkin.

Urmă o pauză intensă şi materială. Birkin se întrebă de ce oare inima îi bătea aşa de tare. Apoi degetele lui GetaM se înflpseră tare şi cu subînţeles în umărul lui Birkin §i-i spusei* Nu, am să mă ocup până la capăt de treaba asta, Rupert! Mulţumesc — ştiu ce vrei să spui. Totul e în regulă, între noi doi,] <— Sunt sigur că totul e în regulă cu mine, dar nu cu tine, care tai frunză la câini, spuse Birkin, după care plecă.

■ Corpurile celor morţi nu fură găsite până la ziuă. Diana avea hi iiţele strânse în jurul gâtului tânărului, sufocându-1. | — Ea l-a ucis, spuse Gerald.

I Luna coborî pe cer şi în cele din urmă dispăru. Lacul se redusese la un sfert din debit şi i se vedeau malurile oribile mâloase, de argilă, care miroseau a apă mocirloasă, stătută, [f orile se iveau palide de după dealul estic. Apa tot mai vuia prin st fi vil ar. I In timp ce păsările ciripeau şi întâmpinau răsăritul, iar dealurile din spatele lacului pustiit se conturau învăluite în negura proaspătă, o procesiune dezolantă se îndrepta spre phortlands, cu bărbaţi cărând trupurile neînsufleţite pe o targă, iar Gerald mergea lângă ei; cei doi taţi cu bărbile sure îi urmau în tăcere. In casă, toată familia era în picioare, aşteptându-i. Cineva trebuia să meargă să o anunţe pe mamă, în camera ei.

1)octorul se străduia în taină să-l readucă înapoi pe fiul său, până i/ând el însuşi fu epuizat.

I Peste tot în ţinut, în acea dimineaţă de duminică, plutea un zumzet, o stare de agitaţie teribilă. Minerii se simţeau de parcă această catastrofă li se întâmplase în mod direct lor şi într-adevăr erau mai şocaţi şi speriaţi decât dacă propriii lor tovarăşi ar fi fost ucişi. Ce tragedie în Shortlands, familia cea mai de vază din tot ţinutul! Una dintre tinerele domnişoare — o tânără

încăpăţânată —, insistând să danseze pe acoperişul cabinei vaporaşului, se înecase în mijlocul petrecerii, împreună cu tânărul doctor. In acea dimineaţă

de duminică minerii umblau de colo-colo, discutând despre acea calamitate, şi la toate mesele duminicale se simţea o prezenţă ciudată. Era ca şi cum îngerul morţii ar fi fost foarte aproape, parcă plutea ceva supranatural în aer. Bărbaţii aveau feţele aprinse, uimite, femeile păreau sobre, iar unele din ele plânseseră. Copiilor le plăcu starea de agitaţie la început; în aer se simţea o tensiune, ceva aproape magic. Oare le plăcea tuturor? Le plăcea tuturor emoţia?

Gudrun se gândea cu nesăbuinţă să alerge să-l liniştească pe Gerald. Se gândea tot timpul la felul perfect în care ar putea să-l aline, la lucrurile încurajatoare pe care i le-ar spune. Era şocată

şi înfricoşată, dar se stăpânea, gândindu-se cum să se comporţi cu Gerald, cum să-şi joace rolul. Acesta era adevăratul fior ®

felul în care-şi va juca rolul.

Ursula era profund şi pătimaş îndrăgostită de Birkin şi nu mul era în stare de nimic altceva. Era pur şi simplu dezgustată de întreaga discuţie în legătură cu accidentul, dar aerul ei indiferent dădea impresia de suferinţă.

Stătea pur şi simplu de una singurii, ori de câte ori putea, şi tânjea să-l mai vadă o dată. Voia să vinn la ei acasă, nici nu concepea altfel, trebuia să vină

de îndată, jll aştepta. Şedea în casă toată ziua, aşteptându-1 să bată la uşă.

Din minut în minut se uita spre fereastră, cu un gest automat. El ju trebui să

fie acolo.

CAPITOLUL XV SEARA DE DUMINICĂ

PE MĂSURĂ ce ZIUA se APROPIA DE SFÂRŞIT, viaţa părea să te scurgă încet din trupul Ursulei şi în locul rămas gol o disperare apăsătoare începu să-şi facă loc. Pasiunea ei părea să sângereze până la moarte şi totul dispăruse în preajma ei. Şedea absenţii, întro stare de totală inutilitate, care era mai greu de suportat decât moartea.

„Dacă nu se întâmplă ceva”, îşi spunea ea, cu luciditatffa perfectă a suferinţei extreme, „am să mor. Sunt la capătul ultimului crâmpei de viaţă.”

Stătea distrusă şi ascunsă într-o întunecime vecină cu moartea. îşi dădu seama cum toată viaţa ei se apropiase din ce în ce mai mult de această limită, dincolo de care nu se mai afla nimic şi din care trebuia să sari precum

Sappho45 în necunoscut, Cunoaşterea iminentă a morţii era ca un drog. în mod misterios, fără să se gândească deloc, ştia că se află aproape de moarte, Ibrttă viaţa ei călătorise de-a lungul drumului împlinirii, iar acum ajunsese la capăt: Ştia tot ce trebuia să ştie, experimentase |(|t ce trebuia să

experimenteze, se simţea împlinită printr-un fel tir maturitate cu gust amar, nu-i mai rămânea decât să cadă ca un fruct copt din copac şi să moară. Dar trebuie să ne urmăm toţi drumul până la capăt, trebuie să ducem aventura la bun sfârşit, liii 2.40 D.H. LawruH următorul pas era în gol, în regatul morţii. Aşadar asta era! t aptul că-şi dădea seama de această situaţie era o oarecare fjiiuare. I La urma urmei» când cineva se simte împlinit, e cel mai fericit ||i treacă pragul morţii, precum un fruct amar care cade după ce B-u copt. Moartea e o mare realizare, o experienţă desăvâjşită. E urmarea vieţii.

Asta o ştim încă de când suntem în viaţă. Atunci Ec nevoie mai avem să ne gândim mai departe? Nu poţi niciodată să răzbaţi dincolo de această

realizare. E suficient faptul că moartea e o experienţă măreaţă şi definitorie.