De ce să ne întrebăm ce urmează după această experienţă, când experienţa ne e încă necunoscută? Să murim, de vreme ce marea experienţă vine acum, după toate celelalte, din moment ce moartea este următorul pas important pe care trebuie să-l facem. Dacă aşteptăm, dacă ne sustragem din faţa ei, nu facem altceva decât să stăm neputincioşi în faţa porţilor într-o nelinişte nedemnă. In faţa noastră» ca şi în faţa lui Sappho, se întinde spaţiul nelimitat. De acolo începe drumul. De ce oare nu avem curajul să ne continuăm călătoria şi trebuie să strigăm „nu îndrăznesc”? Vom merge tot înainte, îndreptândune spre moarte,-indiferent ce-ro însemna moartea.

Dacă un om înţelege care e pasul următor pe care trebuie să-l facă, de ce să-i fie frică de cel dinaintea acestuia? De ce să ne punem întrebări în legătură

cu el? Suntem siguri care e următorul pas. E acela către moarte,

„Am să mor, am să mor repede”, îşi spuse Ursula, clar, ca în transă, tare, calm şi cu o siguranţă mai presus de certitudinea omenească. Dar undeva, în urmă, în lumina înserării, se auzea un plâns amar. şi plutea deznădejdea.

Insă nu trebuia să le ia în seamă. Trebuie să mergi pe calea bătută de spiritul neşovăielniQj

45 Născută în 612 î.Hr. în insula Lesbos, Sappho a fost o poetă lirică greacă despre care se spune că ar fi sărit de pe o stâncă din insula Leucas, disperată fiind de iubirea sa neîmpărtăşită pentru Phaon. ij

fără pic de ezitate,; chiar dacă ţi-e frică. Să nu ezităm# să nu dflm atenţie vocilor neimportante. Dacă dorinţa cea mai arzătoare

ft fi acum aceea de a ne îndrepta către necunoscut, înspre moarte, ar trebui atunci să renunţăm la adevărul cel mai profund în schimbul unuia superficial?

„Atunci să se termine odată”, îşi spuse în sinea ei. Asta era hotărârea. Nu se punea problema să ia Viaţa cuiva — n-ar fi în stare să se sinucidă, asta era dezgustător şi violent. Se punea problema de a cunoaşte care e următorul pas. Iar acesta te conducea direct în regatul morţii. Adevărat?' Sau era. t #fil Gândurile ei se învălmăşeau în subconştient şi stătea' p§ jumătate adormită lângă foc. Apoi, gândul acela reveni. Regatul morţii! Ar putea5 Să

i1 se1 încredinţeze lui? O, da, era un somn. Suportase îndeajuns. Până acum suferise destul şi rezistase, Acum venise vremea să cedeze, să nu mai suporte nimic.

Ga într-un fel de transă spirituală cedă, renunţă», şi totul se întunecă.

Simţea, fiind învăluită'în întuneric, teribilul’strigăt ul trupului ei, spaima de nedescris a descompunerii, singura sjMmi pe care n-o mai poţi suporta, chinul îndepărtat şi îngrozitor ml descompunerii care ţi se instalează în trup.

„Oare corpul stabileşte 0 legătură imediată cu spiritul! se întrebă ea. Şi îşi dădu seama, datorită- clarităţii înţelegerii superioare, că trupul e doar una dintre manifestările spiritului, iar descompunerea întregului spirit însemna de asemenea descompunerea fizică a corpului. Asta dacă nu îmi impun Voinţa, dacă nu mă sustrag ritmului Vieţii, nu mă retrag în cochilie şi rămân statică, izolată de viaţă şi pradă propriei mele voinţe. Dar mai bine să mor decât să trăiesc mecanic o viaţă care e-lo repetiţie a repetiţiilor. Să mori înseamnă să continui invizifefl. A muri e de asemenea o bucurie, o bucurie de a te supune unufl fapt care e mai măreţ decât cunoscutul, şi anume, necunoscutului piiri Asta e o bucurie. Dar să trăieşti mecanic şi izolat în mişcarea propriei voinţe, să trăieşti ca o entitate care s-a sustras necunoscutului, asta e ruşinos şi degradant. Nu există nici un fel de înjosire în actul morţii. Dar .există o umilinţa extremă într-o viaţă incompletă şi mecanică. Viaţa intr-adevăr poate fi

Umilitoare, ruşinoasă pentru suflet. Dar moartea nu e niciodată I§ ruşine.

Moartea însăşi, precum spaţiul nemărginit, nu poate fi ap D.H. LawrjMI murdărită de noi.

I Mâine e luni, începutul unei noi săptămâni de şcoală. Altă sflptămână de şcoală patetică, stearpă, o simplă rutină şi ai tivităţi mecanice. Oare aventura morţii nu era infinit preferabilă? Oare moartea nu era infinit mai frumoasă

şi nobilă decât o astfel de viaţă? O viaţă de o rutină stearpă, fără o stmnificaţie profundă, fără vreun sens anume. Cât de sordidă era I Viaţa, cât de ruşinos era pentru suflet să trăiască aşa! Mult mai llurat şi demn să

fii mort! Nu mai puteai suporta ruşinea rutinei sordide şi a nulităţii mecanice. Am putea să ne fructificăm existenţa prin moarte. Suferise îndeajuns. Căci unde era de găsit [ Viaţa? Nici o floare nu creşte pe o maşinărie care funcţionează tot timpul, rutina n-are nici o perspectivă, nu există loc pentru mişcare circulară. Căci întreaga viaţă era o mişcare circulară, mecanică, izolată de realitate. N-aveai la ce să te aştepţi de la viaţă.

Era la fel în toate ţările şi la toate popoarele. Singura fereastră era moartea.

Am putea să privim înspre cerul imens şi Întunecat al morţii, plini de extaz, aşa cum ne uitam afară pe fereastra clasei când eram copii şi vedeam libertatea perfectă de afară. Acum nu mai suntem copii şi se ştie că sufletul e prizonier în acest edificiu vast şi sordid al vieţii şi nu mai avem nici o scăpare, decât în moarte.

Dar ce bucurie! Ce fericire când ne gândim că orice ar face omenirea, nu va putea să fie stăpână peste regatul morţii, n-o va anula niciodată.

Omenirea a transformat mările într-o cale ucigătoare şi un drum murdar de negoţ pe care şi l-au disputat, metru cu metru, ca pe o bucată de pământ întinat dintr-un oraş. Aerul, pe care oamenii şi-l dispută, l-au împărţit şi parcelat între anumiţi proprietari, s-au înălţat până în văzduh ca să lupte pentru el. Totul a fost distrus, zidit, înconjurat de ţepi, aşa că trebuie să te strecori umil printre zidurile pline de ţepi ca să treci prin labirintul vieţii.

Dar în regatul măreţ, întunecat şi nemărginit al morţii, omenirea a fost pusă la zid. Doar de asta au fost în stare pe

pământ, zeităţi neînsemnate ce erau! Dar regatul morţii i-a put pe toţi la zid §i în faţa lui se micşorau în adevărata, vulgara Io*

prostie.

Cât de frumoasă, cât de măreaţă şi perfectă era moartea, c|l plăcut e s-o aştepţi! Acolo te speli de toate minciunile, umilinţele şi murdăria- cu care ai fost împovărat aici» o filii perfectă de purificare şi o revigorare binefăcătoare, apoi pleci neştiut, netulburat, neîntinat. La urma urmei, omul e bogut, chiar dacă are doar promisiunea unei morţi perfecte. Mai presm de orice e bucuria de a şti că asta aştepţi: acel ceva pur, inumim al morţii.

Oricum ar fi viaţa, ea nu poate înlătura moartea, Moartea inumană şi transcendentă. O, să nu ne mai întrebăm ie* înseamnă sau ce nu înseamnă.

A şti este omeneşte, pe când despre moarte nu ştim nimic, pentru că nu mai suntem oameni, Şi bucuria acestui lucru compensează toată amărăeiunrH

cunoaşterii şi umilinţa umanităţii noastre. în moarte nu mal suntem oameni

şi nu mai ştim nimic. Promisiunea acestui lucru e moştenirea noastră, o aşteptăm cum moştenitorii îşi aşteapti partea.

Ursula şedea destul de liniştită şi absentă, singură lângă focul din Salon.

Copiii se jucau în bucătărie şi toţi ceilalţi plecaseră la biserică. Ea se cufundase într-o întunecime supremă a sufletului ei.

Tresări când auzi soneria departe, în bucătărie, iar copilW veniră în mare grabă, alergând pe culoar, într-o zarvă delicioasă. —.Ursula, a venit cineva!

— Ştiu. Nu fiţi prostuţi, răspunse ea.

Era prea surprinsă, aproape speriată. Abia îndrăznea să se ducă la uşă.

Birkin stătea în prag, cu haina de ploaie ridicată până la urechi. Venise acum, acum când ea era atât de departe cu gândul. îşi dădea seama de noaptea ploioasă din spatele Iui.!1* A, tu erai? întrebă ea^

— Mă bucur că eşti acasă, spuse el cu voce joasă, intrând în

casă. 2.44 D.H. Lawr €TwA — Toţi sunt la biserică.

► Birkin îşi scoase haina şi o agăţă în cuier. Copiii îi aruncau priviri pe furiş, de după colţ.

»— Mergeţi să vă dezbrăcaţi acum, Billy şi Dora, spuse Ursula. Mmna o să

se întoarcă în curând şi o să se supere dacă nu sunteţi In pat.

I Copiii, într-o neaşteptată dispoziţie angelică, se retraseră fără uit i un cuvânt. Birkin şi Ursula intrară în salon. Focul ardea mocnit. El o privi şi se minună de delicateţea luminoasă a frumuseţii ei şi de ochii ei mari şi strălucitori. O privea de la distanţă, uimit în sinea lui, căci părea transfigurată în acea lumină.

L— Ce-ai făcut toată ziua? o întrebă el.

I — Am stat prin casă, zise ea. r Birkin o privi. Observă o schimbare la ea, dar părea distantă liiţă de el. Rămase izolată, înconjurată de un fel de strălucire. Amândoi stăteau tăcuţi în lumina blândă a lămpii. El simţi că ar trebui să plece, că n-ar fi trebuit să vină. Totuşi, nu se hotărâse nâ plece, deşi ştia că e de trop 46 din moment ce era absentă şi distantă.

| Apoi se auziră vocile celor doi copii strigând-o timid din Hpatele uşii, pe un ton domol, cu o timiditate exagerată:

I — Ursula! Ursula!

} Ea se ridică şi deschise uşa. Cei doi copii stăteau în prag, cu i ămăşile de noapte lungi şi chipuri angelice cu ochi mari. Pe moment, erau foarte cuminţi, jucând rolul perfect al celor doi i opii ascultători.

I — Nu ne duci la culcare? zise Billy şoptind tare.

46De prisos (fir.).

I — Vai, sunteţi chiar ca nişte îngeri în seara asta, spuse ea blând. Nu vreţi să veniţi şi să-i spuneţi noapte bună domnului Birkin?