— Domnule Gerald, se auzi vocea îngrozită a

căpitanului, domnişoara Diana a căzut în apă. Wi S-

a dus cineva după ea? întrebă Gerald pe o voce

ascuţitn, <— Tânărul doctor Brindell, domnule.

— Unde?

— Nu-i văd deloc, domnule. Toţi îi căutăm, dar nimic pânft acum.

Se lăsă o tăcere deplină pentru o clipă.

— Unde a căzut?

— Cred — cam pe acolo, pe unde se află barca, veni

răspunsul nesigur, aceea cu lumini roşii şi verzi. —

Vâsleşte până acolo, îi spuse Gerald încet lui Gudrun^®

— Salveaz-o, Gerald, salveaz-o! • striga vocea de copil,

neliniştită.

El n-o băgă în seamă.

— Apleacă-te pe spate într-acolo, îi spuse Gerald lui Gudrun, pe când se ridica în picioare în barca fragilă, n-o să se întâmple nimic.

In clipa următoare îşi dădu drumul uşor drept în apă, ca un fir cu plumb.

Gudrun se clătina violent în barcă, iar pe apa agitată tremurau lumini efemere. îşi dădu seama de lumina palidă a lunii şi de faptul că el dispăruse.

Un sentiment teribil, de fatalitate îi cotropi toate celelalte simţăminte şi gânduri. Aşadar, el dispăruse şi nu mai exista decât aceeaşi lume şi o absenţă, aceea a lui. Noaptea părea imensă şi pustie. Ici şi colo se clătinau, felinarele. Oamenii vorbeau cu o voce joasă în vaporaş şi în bărci. O auzea pe Winifred tânguindu-se: „O, găseşte-o, Gerald, găseşte-o”, şi pe cineva încercând să consoleze copilul. Gudrun vâslea fără ţintă împrejur. Suprafaţa groaznică, imensă, rece,l infinită a apei o îngrozea nespus. Oare Gerald nu se va mai întoarce? Simţea că trebuie să safă şi ea în apă ca să cunoască şi ea oroarea. 228

D.H.

Tresări când auzi pe cineva spunând: „Iată-l!” Ii văzu mişcările în timp ce înota ca un şobolan de apă. Involuntar vâsli în direcţia lui, dar el se afla aproape de altă barcă, una mai mare,-1 Totuşi, ea vâsli către el. Simţea nevoia să fie foarte aproape. 11

Ivlzu — arăta ca o focă. Arăta ca o focă, aşa cum încerca să se apţe de marginea bărcii. Părul său blond, ud se lipise de capul lui rotund, iar faţa părea că-i străluceşte delicat,. II aurea cum respiră greoi.

I Apoi se căţără în barcă. O, şi frumuseţea liniilor spatelui său #lh şi uşor luminat în timp ce se agăţa de marginea băncii o tîuea să-şi dorească să

moară, să moară pur şi simplu, frumuseţea muşchilor săi slab luminaţi în timp se căţăra în barcă şl a spatelui său rotunjit şi moale, o, era prea mult pentru ea, era

0

imagine mult prea desăvârşită. O ştia, iar asta îi fu ifatal. Deznădejdea teribilă a sorţii şi a- frumuseţii, a unei asemenea frumuseţi!

1

Pentru ea, el nu era un bărbat ci o încarnare, o măreaţă Ipostază a vieţii.

II văzu ştergându-şi apa de pe chip şi uitându-se lt bandajul mâinii şi înţelese că totul era în zadar şi că nu va trece niciodată dincolo de el, căci el era tot ceea ce putea fi mai aproape de perfecţiune în viaţă.

R — Stinge felinarele, o să vedem mai bine, se auzi. vocea lui brusc şi mecanic, venind dintr-o lume masculină.

■ Ei nu prea-i venea; să creadă că exista o lume a bărbaţilor. Se «plecă şi stinse felinarele. Erau greu de stins. Nu mai era nici o lumină în jur, cu excepţia punctelor multicolore de pe marginea vaporaşului. Noaptea de un albastru-cenuşiu se lăsa încet peste împrejurimi, luna s,e înălţase şi se mai vedeau umbrele câte unei bărci ici $i colo,;

■ Din nou se auzi un plescăit, iar Gerald plonjă în apă. Gudrun şedea acolo, cu inima cât un purice, înspăimântată de întinderea uriaşă, uniformă a apei, atât de apăsătoare şi fatală. Rămase lingură să se uite la întinderea uniformă

şi amorfă de apă care se prăta sub ea. Nu era o singurătate de bun augur, ci o atmosferă tensionată, teribilă şi rece. Şedea izolată pe această întindere a realităţii insidioase până când şi ea va dispărea până la urmă sub ea.

I Apoi îşi dădu Seama, auzind nişte voci agitate, că el şe suise din nou întro barcă. Stătea acolo, dorindu-şi să ia legătura cu el. In acea stare de tensiune, îşi dorea să stabilească o legătură cu el, fpiu'.i îndrăgostite ii

peste suprafaţa invizibilă a apei. Dar inima ei era înconjurată (Io o singurătate de nesuportat, pe care nimic nu o putea străpunge.

— Trage vaporul la mal. N-are rost să-l ţinem acolo. Pregfl» teşte frânghiile ca să-l tragem, veni vocea hotărâtă, metalică, cd se îngemăna cu sunetele din jur.

Vaporaşul începu să bată apa treptat.

—Gerald! Gerald! se auzi vocea plângăreaţă si sălbatică a lui Winifred.

El nu răspunse. Vaporaşul începu să plutească încet în cercuri patetice, stângace şi se furişă pe nesimţite pe mal, cufundândli' se în beznă.

Plescăitul zbaturilor se auzea din ce în ce mai slab, Gudrun se clătină în barca ei uşoară şi, cu o mişcare mecanici, scufundă vâslele ca să o echilibreze.

— Gudrun! strigă Ursula.

— Ursula!

Bărcile celor două surori se apropiară una de alta.

— Unde-i Gerald? întrebă Gudrun.

—- E în apă din nou, spuse Ursula, tânguindu-se. Şi ştiu c n n-ar fi trebuit să facă asta, din moment ce are mâna rănită.* — De data asta am să-l duc acasă, spuse Birkin.

Bărcile se legănară din nou din cauza valurilor stârnite de vaporaş. Gudrun şi Ursula şedeau cu privirea aţintită dupfl Gerald.

— Uite-l! strigă Ursula, care avea

privirea mai ageră. Gerald nu

stătuse mult în apă. Birkin

îndreptă barca în

direcţia lui şi Gudrun îl urmă. Gerald înota încet şi se prinse de barcă cu mâna rănită. Mâna îi alunecă şi el căzu înapoi în apă. J — De ce nu-1 ajuţi?