stăpâna grădinii îl alungase mânioasă. Acum, pe când se plimba prin piaţă, îi răsunau încă în urechi strigătele ei înverşunate. Ele îl ajutau acum să-şi stăpânească degetele neastâmpărate, care erau gata să
înhaţe fructele ademenitoare, ce-i făceau cu ochiul din coşurile ţărăncilor.
Niciodată nu-şi dăduse seama câte bunătăţi existau în pieţele din Babilon şi cât de bine miroseau. Părăsind piaţa, el se îndreptă spre han, păşind apoi încolo şi încoace prin faţa porţilor. Poate că înăuntru găsea pe cineva cunoscut, cineva care va binevoi să-i împrumute o monedă de Daca-ti place cartea cumpar-o! Autorul isi merita bani 50i.
aramă, ce-i va dărui un zâmbet larg din partea proprietarului hanului -
atât de neprietenos de obicei - şi, o dată cu zâmbetul, şi o masă
copioasă. Fără moneda de aramă, ştia însă că nu va fi deloc binevenit.
Copleşit de propriile-i gânduri, se trezi pe neaşteptate faţă în faţă
cu singurul om pe care nu dorea să-1 vadă, un om cu o statură înaltă şi osoasă - Dabasir, negustorul de cămile. Dintre toţi prietenii şi cunoştinţele de la care împrumutase sume mici de bani, Dabasir îl făcuse să simtă cel mai acut ruşinea pentru faptul că nu reuşise să-i returneze împrumutul la timp.
Dând cu ochii de el, chipul lui Dabasir se lumină dintr-o dată.
- Ia te uită pe cine văd! Pe Tarkad în carne şi oase, pe care îl căutam în speranţa că îmi va da înapoi cele două monede de aramă pe care i le-am împrumutat acum o lună, dar şi moneda de argint pe care i-am împrumutat-o cu mult timp înainte. Ce bine că ne-am întâlnit! Monedele acelea chiar îmi sunt de trebuinţă astăzi. Ce zici, băiete? Ce zici?
Tarkad începu să se bâlbâie, înroşindu-se până în vârful urechilor. Nu nutrea nici cea mai mică dorinţă de a se certa cu Dabasir, care spunea tuturor adevărul în faţă.
- Îmi pare rău, îngăimă el, dar astăzi nu am nici monedele de aramă, nici moneda de argint.
- Atunci, fă cât mai repede rost de ele! insistă Dabasir. Cu siguranţă
că te vei zbate să obţii câteva monede de aramă şi o monedă de argint ca să răsplăteşti generozitatea unui vechi prieten al tatălui tău care te-a ajutat în vremuri de restrişte, nu este aşa?
- Dar soarta neprielnică mă urmăreşte necontenit şi, de aceea, nu-ţi pot plăti datoria.
- Soarta neprielnică! Oare dai vina pe zei pentru propriile tale slăbiciuni? Soarta neprielnică îi urmăreşte pe toţi cei care se gândesc mai mult cum să facă împrumuturi şi mai puţin cum să le restituie. Vino acum cu mine, băiete! Mi-e foame şi, în timp ce voi mânca, îţi voi spune o poveste.
Cuvintele pline de sinceritate crudă ale lui Dabasir îl răniră pe Tarkad, dar - cel puţin - acesta îi făcuse invitaţia de a păşi pragul mult râvnitului han, în care el nu îndrăznise să intre.
Dabasir îl îndrumă spre un loc mai retras al camerei, unde se aşezară
pe covoraşe.
Când Kauskor, proprietarul hanului, se apropie de ei zâmbind, Dabasir i se adresă cu spontaneitatea sa obişnuită:
- Şopârlă puturoasă a deşertului, adu-mi o ciozvârtă de capră, bine rumenită şi înecată în sos, pâine şi foarte multe legume, pentru ca sunt înfometat şi vreau să mănânc bine! Şi nu uita de prietenul meu aici de faţă! Adu-i un urcior cu apă! Să fie rece, pentru că afară este foarte cald!
Inima lui Tarkad se umplu de tristeţe. Trebuia oare să stea acolo şi să bea apă în timp ce omul din faţa sa devora o halcă întreagă de capră? Nu spuse nimic, căci nu ştia ce să spună.
Dabasir, însă, nu cunoştea noţiunea de tăcere. Zâmbind şi salutându-i din toată inima pe ceilalţi meseni, care îl cunoşteau cu toţii, continuă să vorbească:
- Am auzit de la un călător care tocmai s-a întors din Urfa despre un om bogat care are o piatră atât de subţire încât poate să vadă prin ea. El o pune în fereastră ca să alunge ploile. Este galbenă - după
spusele călătorului nostru, căruia i-a fost îngăduit să privească prin ea şi Daca-ti place cartea cumpar-o! Autorul isi merita bani 51i.
toată lumea i s-a părut ciudată şi ireală. Ce spui de asta, Tarkad? Crezi că o lume întreagă poate să vadă un om într-o lumină diferită faţă de cum este el în realitate?
- Poate că da, răspunse tânărul, care era mult mai interesat de ciozvârta de capră din faţa lui Dabasir.
- Ei bine, îţi spun că este adevărat, căci eu am văzut lumea într-o lumină complet diferită faţă de cum este ea în realitate, iar povestea pe care ţi-o voi spune acum îţi va dezvălui cum am reuşit s-o văd din nou aşa cum este ea.
- Dabasir spune o poveste, îi şopti un mesean vecinului său şi îşi trase covoraşul mai aproape.
Ceilalţi meseni îi urmară exemplul şi formară în jurul lui Dabasir un semicerc. Ei mestecau cu zgomot în urechile lui Tarkad şi îl atingeau cu mâinile lor murdare de sos. Numai el nu mânca nimic. Dabasir nu-i oferise nici măcar o bucăţică din pâinea tare ce căzuse pe podea.
- Povestea pe care sunt pe cale să v-o spun, începu Dabasir, făcând o scurtă pauză pentru a se desfăta cu poftă din ciozvârta de capră, se referă la anii tinereţii mele şi la felul în care am devenit negustor de cămile. Ştie cineva dintre voi că am fost cândva sclav în Siria?
Spectatorii scoaseră un strigăt de surpriză pe care Dabasir îl primi cu încântare.
- Când eram tânăr, continuă Dabasir după un alt atac vorace asupra hartanului de capră, am învăţat meseria tatălui1 meu - arta confecţionării şeilor de cai. îl însoţeam în fiecare zi în prăvălia unde vindeam şeile create de noi, iar după un timp mi-am luat o soţie. Pentru că eram tânăr şi nu prea aveam experienţă, nu câştigam prea mult - doar atât cât să-mi întreţin soţia. Inima îmi tânjea după lucruri frumoase pe care nu puteam.1 să le cumpăr. Am descoperit însă în curând că stăpânii prăvăliilor aveau încredere în mine şi mă lăsau să plătesc mai târziu pentru marfa cumpărată. Fiind tânăr şi neexperimentat, nu ştiam că cel care cheltuieşte mai mult decât câştigă sădeşte seminţele inutile ale autoindulgenţei , din care culege apoi roadele cumplite ale necazurilor şi umilinţei. Aşa că am început să cumpăr vesminte scumpe şi lucruri rafinate pentru soţia mea şi pentru casa noastră, lucruri care depăşeau cu mult posibilităţile noastre băneşti. Plăteam cât puteam de mult pentru marfa cumpărată şi un timp totul a mers bine. Dar am descoperit apoi că agoniseala nu-mi ajungea ca să trăim un trai decent şi ca să-mi plătesc şi datoriile. Creditorii au început apoi să mă încolţească din toate părţile, cerându-mi să plătesc pentru extravaganţele mele, iar viaţa mea s-a transformat într-un coşmar.
Următorul pas pe care 1-am făcut a fost să mă împrumut de la prietenii mei, dar nici lor nu le-am mai putut restitui banii împrumutaţi. Lucrurile mergeau din rău în mai rău. Soţia mea a hotărât să se întoarcă la tatăl ei, iar eu am plecat din Babilon, căutând un alt oraş care i-ar fi putut oferi unui tânăr mai multe şanse de reuşită. Timp de doi ani, am dus o viaţă agitată şi mizeră, muncind pentru diverşi negustori, ce-si duceau traiul prin caravane.
Apoi, m-am înhăitat cu nişte tâlhari ai deşertului care jefuiau caravanele neînarmate. Aceste fapte erau nedemne de fiul tatălui meu, dar eu vedeam lumea printr-o piatră colorată şi nu-mi dădeam seama de prăpastia în care căzusem. Prima mea călătorie în scop de jaf a fost însoţită de succes, căci am capturat atunci aur, mătăsuri şi alte bunuri de valoare.
Prada am dus-o la Ginir şi am irosit-o prosteşte. A doua oara, nu am mai fost la fel de norocoşi. După ce reuşiserăm să capturăm marfa, am fost atacaţi de lăncierii unei căpetenii băştinaşe, căruia membrii caravanei îi Daca-ti place cartea cumpar-o! Autorul isi merita bani 52i.
plătiseră o anumită sumă de bani în schimbul protecţiei acestuia. Cei doi conducători ai noştri au fost ucişi în timpul atacului, iar noi am fost duşi la Damasc, unde am fost lăsaţi fără de haine şi vânduţi ca sclavi. Eu am fost cumpărat pentru două monede de argint de o căpetenie din deşertul sirian. Având părul tăiat şi doar o fâşie de pânză ce-mi acoperea cu zgârcenie şalele, nu arătam cu nimic diferit de ceilalţi sclavi. Fiind un tânăr îndrăgostit de aventuri, mă gândeam că soarta îmi oferea acum o altă aventură - ca multe altele de care avusesem parte în viaţa mea - asta până când stăpânul meu m-a dus în faţa celor patru soţii ale sale, spunându-le că mă puteau transforma într-un eunuc.
Atunci am înţeles cât de gravă era situaţia în care mă aflam. Aceşti oameni ai deşertului erau nişte războinici de o cruzime rar întâlnită. Mă
aflam acum la mila lor, fără putinţa de a mă apăra sau de a scăpa.
Stăteam copleşit de spaimă în faţa celor patru femei care mă studiau cu atenţie. Mă întrebam dacă mă puteam aştepta la îndurare din partea lor.
