Această istorie a vieţii mele este dedicată lui ALEXANDER GRAHAM BELL

cel care i-a învăţat te surzi să vorbească şi i-a făcut pe cei ce aud să perceapă

vocea umană de la Atlantic la Munţii Stlncoşi.

PREFAŢĂ

Două au fost cele mai interesante personalităţi ale secolului al nouăsprezecelea, spunea Mark Twain : Napoleon şi Helen Keller. Povestea extraordinară a americancei Helen Keller (1880—1968), care, lipsită de văz şi auz, şi-a însuşit lumea prin vîrful degetelor, nu a încetat să uimească, să demonstreze frumuseţea spiritului uman şi să servească drept pildă. La fel de remarcabile, dar poate mai puţin spectaculoase, au fost geniul pedagogic şi devoţiunea cu care Anne Sullivan i-a dezvăluit micuţei handicapate misterul limbii şi complexitatea lumii, însoţind-o în aventura cunoaşterii de la primii paşi" —

descrişi în capitolul IV al volumului Povestea vieţii mele (1902) — pînă cînd Helen Keller şi-a terminat studiile universitare (în 1904, cum laude)şi, mai departe, pînă la stingerea din viaţă a distinsei profesoare.

S-a spus că sarcina pe care cele două şi-o asumaseră presupunea „forţa unui hamal ce cară piane, dar şi răbdarea domoală a unui miner ce extrage cărbuni, fermitatea unui abstinent, dar şi delicateţea unui poet" (Nell Braddy, Anne Sullivan Macy. The Story behind Helen Keller, 1933, p. 103). Rezultatul? O

viaţă completă — activă şi rodnică — dedicată în primul rînd celor care, ca şi Helen Keller, erau lipsiţi de văz şi de auz. Conferinţe, cursuri, articole şi cărţi, precum şi o imensă corespondenţă, toate dovedesc o stăpînire a condeiului ieşită din comun, rod nu numai al unui îndelung exerciţiu şi al unei înclinaţii naturale, dar şi al unei sincerităţi absolute şi al unei frumuseţi morale capabile să-şi găsească forma adecvată pentru a se exprima.

Scrisă cînd autoarea era studentă în anul al doilea şi revăzută in anul următor, Povestea vieţii mele, tradusă azi în peste cincizeci

de limbi, nu constituie doar o mostră de literatură concesiva, ci, mai ales, una de literatură-document. Lectura acestui volum ne obligă să revenim şi să

medităm asupra imaginilor şi ideilor noastre privind copilăria şi universul său specific, definiţia şi limitele normalului, rolul afecţiunii în educarea copilului, precum şi asupra celor privind relaţia limbă-gîndire, limbă-realitate, om-realitate, materie-spirit.

Cui îi este adresată cartea ? Nu este cîtusi de puţin exagerat să spunem : tuturor. Copilului apăsat de problemele şcolare ; studentului confruntat, ca şi Helen, cu o realitate universitară relativ rigidă şi fadă ; handicapatului ce se străduieşte să doboare prin forţa minţii barierele fizice ; pedagogului în căutarea celor mai adecvate metode de educaţie; părintelui care uită că a fost cînâva copil sau, dimpotrivă, celui ce-şi retrăieşte prin urmaşi copilăria; curiosului avid de relatări insolite ; precum şi „omului de pe stradă" dornic să

pătrundă resursele şi tîlcul zborului nestăvilit care a fost viaţa lui Helen Keller în compania şi sub îndrumarea profesoarei Anne Sullivan.

R.A.

CAPITOLUL I

încep cu oarecare teamă această istorisire a vieţii mele. Am, ca să zic aşa, o ezitare superstiţioasă : să ridic vălul prins de copilăria mea ca o ceaţă de aur ?

Sarcina de a scrie o autobiografie este grea. Cînd încerc să-mi ordonez primele impresii, descopăr că realitatea şi închipuirea se aseamănă tot mai mult o dată

cu scurgerea anilor ce leagă trecutul de prezent. Femeia îşi zugrăveşte trăirile copilului în propria-i fantezie. Cîteva impresii din primii ani de viaţă se detaşează net, dar „umbrele casei-închisori se întind peste celelalte". Pe lîngă

aceasta, multe din bucuriile şi durerile copilăriei s-au estompat ; iar multe incidente de importanţă vitală pentru începutul educaţiei mele au fost uitate în fierberea marilor descoperiri. Pentru a nu fi, deci, plictisitoare, voi încerca să

prezint într-o serie de schiţe numai episoadele care îmi par cele mai interesante şi mai importante.

M-am născut la 27 iunie 1880 în Tuscumbia, un orăşel din nordul statului Alabama.

Familia dinspre tată se trăgea din Caspar Keller, originar din Elveţia, care se stabilise în Maryland. Unul din strămoşii mei elveţieni a fost primul profesor de orbi din Zurich şi a scris o carte pe tema educaţiei acestora — o coincidenţă

destul de rară, deşi e drept că nu există rege care să nu fi avut un sclav printre strămoşi şi nici sclav care să nu fi avut un rege printre ai săi.

Bunicul meu, nepotul Iui Caspar Keller, a

„intrat" în mari suprafeţe de pămînt din

Alabama şi pînă la urmă s-a stabilit acolo.

Mi s-a povestit că o dată pe an se ducea din

Tuscumbia la Philadelphia călare ca să

cumpere provizii pentru plantaţie,

iar mătuşa mea are în păstrare multe scrisori ce conţin relatări pline de dinamism ale acestor călătorii. Bunica mea Keller era fiica unui aghiotant de-al lui Lafayette, Alexander Moore şi nepoata lui Alexander Spotswood, un guvernator de la începuturile statului Virginia. Mai era şi verişoarâ de-a doua cu Robert E. Lee. Tatăl meu, Arthur H. Keller, era căpitan în armata confederativă,iar mama, Kate Adams, era a doua soţie a lui şi cu mult mai tînără. Bunicul ei Benjamin Adams s-a căsătorit cu Susanna E. Goodhue şi a locuit în Newbury, Massachusetts, ani de zile. Fiul lor, Charles Adams, s-a născut la Newburyport, Massachusetts şi s-a mutat apoi în Helena, statul Arkansas. Cînd a izbucnit războiul civil, a luptat de partea sudiştilor şi a devenit general de brigadă. S-a căsătorit cu Lucy Helen Everett, care ţinea de aceeaşi familie ca şi Edward Everett şi Dr. Edward Everett Hale. La terminarea războiului, familia s-a mutat în Memphis, statul Tennessee.

Pînă în perioada bolii care m-a lăsat fără văz şi fără auz am locuit într-o căsuţă

alcătuită dintr-o cameră mare de oaspeţi şi una mică, în care dormea servitoarea, în Sud se obişnuieşte să se construiască o căsuţă mai mică lîngă

gospodăria propriu-zisă, ca o anexă de folosit ocazional. O asemenea casă a ridicat şi tatăl meu după războiul civil şi, cînd s-a căsătorit cu mama, s-au instalat acolo. Era complet acoperită de viţă de vie, trandafiri căţărători şi caprifoi. Dinspre grădină arăta ca un frunzar. Veranda micuţă era ascunsă

vederii de o perdea de trandafiri galbeni şi de sarsaparila, un fel de crini agăţători. Era locul preferat de hoinăreală pentru colibri şi albine.

Casa propriu-zisă a familiei Keller se afla la cîţiva paşi de mica noastră boltă de trandafiri. Era numită „Ivy Green" •— pajiştea cu iederă — pentru că atît casa cît şi pomii şi gardurile din jur erau acoperiţi de o frumoasă iederă englezească.

Grădina ei demodată a fost paradisul copilăriei mele.

Chiar şi înainte de a veni profesoara mea, mergeam pipăind de-a lungul gardurilor vii de cimişir, rigide, tunse în linii drepte şi, călăuzită de miros, descopeream primele viorele şi primii crini. Tot acolo, după cîte un acces de furie, mă duceam să-mi găsesc alinare şi să-mi ascund faţa încinsă în iarba şi frunzele răcoroase. Cu cîtă bucurie mă pierdeam în grădina aceea de flori şi hoinăream fericită din loc în loc pînă cînd, dînd brusc peste un cîrcel de viţă

frumoasă, o recunoşteam după frunze şi flori şi ştiam 8

că viţa aceea acoperea căsuţa dărăpănată de vară din fundul grădinii- Mai creşteau aici şi viţă albă tîrîtoare şi iasomie atîrnă-toare şi nişte flori rare cu miros dulce numite crini-fluturi pentru că petalele lor fragile semănau cu nişte aripioare de fluturi. Cît despre trandafiri, erau cei mai frumoşi dintre toate florile. Prin serele din Nord n-am întîlnit niciodată trandafiri care să-ţi încînte sufletul ca trandafirii aceia agăţători de acasă, din Sud. Atîrnau în ghirlande lungi în verandă, umplînd aerul cu mireasma lor, neîntinată de nici un miros pămîntesc. Erau atît de gingaşi, atît de puri la pipăit încît nu puteam să nu mă

întreb dacă nu semănau cumva cu asfodelul din grădina Domnului.

Începutul vieţii mele a fost.simplu, cam ca orice alt început de viaţă. Am venit, am văzut, am învins, aşa cum se întîmplă întotdeauna cu întîiul născut. Au existat şi obişnuitele discuţii în privinţa numelui. Primul născut în familie nu trebuie botezat într-o doară — toţi insistau pe acest aspect. Tata a propus numele Milfred Campbell — o străbună pe care el o respecta profund — şi-a refuzat să mai ia parte la dezbateri. Mama a rezolvat problema susţinînd că

dorinţa ei e să fiu botezată după mai-că-sa, al cărei nume de fată era Helen Everett. Dar în emoţiile transportării mele la biserică, tata a pierdut numele, pe drum — foarte firesc, doar îşi declinase orice contribuţie la alegerea acestuia.

Cînd preotul i-a cerut să-l precizeze, şi-a amintit doar că hotărîrea fusese să mi se spună ca şi bunicii mele şi dădu combinaţia Helen Adams drept numele ei.

Mi s-a povestit că încă de pe vremea cînd purtam cămăşuţe lungi dădeam semne că as fi o fire avîntată şi ambiţioasă. Imitam cu insistenţă tot ce vedeam că fac alţii. La şase luni puteam emite „Aide" şi într-o bună zi am atras atenţia tuturor cu „Ceai, ceai, ceai" rostit foarte clar. Chiar şi după boală mi-am amintit un cuvînt pe care-l învăţasem în aceste luni. Era cuvîntul „apă". Am continuat să emit nişte sunete pentru acest cuvînt chiar şi după ce am pierdut toate celelalte elemente ale vorbirii. Am încetat să produc sunetul „ap-ap" doar cînd am învăţat să scriu acest cuvînt.

Mi s-a mai povestit că am învăţat să merg în ziua în care am împlinit un an.

Mama tocmai mă scosese din cadă şi mă ţinea în poală cînd, deodată, am fost atrasă de umbrele tremurătoare ale frunzelor ce dansau în lumina soarelui pe podeaua netedă. Am alunecat de pe genunchii mamei şi aproape am alergat spre ele.

9

O dată consumată pornirea, am căzut şi am strigat-o pe mama ca să mă ia în braţe.

Zilele acelea fericite n-au durat mult. A trecut o primăvară scurtă, inundată de cîntecul sturzului şi mierlei, o vară bogată în fructe şi trandafiri şi o toamnă de aur şi purpură şi şi-au lăsat darurile la picioarele unui copil însufleţit şi fermecat. Apoi, în mohorîta lună a lui februarie, veni boala ce avea să-mi închidă ochii şi urechile şi să mă arunce în inconştienţa unui nou-născut. Au numit-o congestie acută a stomacului şi creierului. Doctorul credea că nu voi supravieţui. Totuşi, într-o bună dimineaţă febra m-a lăsat la fel de brusc şi misterios cum venise. Mult s-a mai bucurat familia mea în dimineaţa aceea, dar nimeni, nici doctorul, nu ştia că n-aveam să mai văd şi să mai audf vreodată.

Mi se năzare că aş mai avea amintiri vagi ale bolii aceleia, îmi amintesc mai cu seamă tandreţea cu care încerca mama să mă mîngîie în ceasurile de veghe, de agitaţie şi chin şi, mai pe urmă, în suferinţa şi uluirea cu care m- am trezit după