– Corect. Acum îmi amintesc, spuse reverendul Smalls luând o gură de cafea și lăsându-se pe spate în scaun. I-am spus acelui tânăr că poate să-și ia bocceluța și să plece. Nu avem nevoie de așa ceva.
– Dar…
– Uite ce e… cum ziceai că te cheamă? Obama? Uite ce e, Obama, sunt convins că ai intenții bune. Dar nu e cazul să ne încurcăm cu banii albilor și să ne asociem cu bisericile catolice și cu organizatorii evrei ca să ne rezolvăm problemele. Ei nu sunt interesați de noi. Ei, fir-ar să fie, până și arhiepiscopia din orașul ăsta e condusă de rasiști indiferenți. Întotdeauna a fost așa. Albii se fâțâie pe-aici având impresia că știu ce e mai bine pentru noi, angajează o mână de absolvenți de facultate așa ca tine, care vorbesc în sloganuri, care habar n-au de ce se întâmplă, dar vor să preia controlul. Totul este politic – or, nu despre asta este vorba aici.
Am încercat să leg două vorbe, să le amintesc că biserica fusese mereu în fruntea gestionării problemelor comunităților, dar reverendul Smalls a dat din cap.
– Nu înțelegi, m-a întrerupt el. Lucrurile s-au schimbat odată cu instalarea noului primar. Îl cunosc pe comandantul poliției districtuale de când era un biet sectorist. Consilierii din zonă sunt toți dedicați efortului de responsabilizare a comunității negre. De ce e nevoie să protestăm și să ne luăm în gură cu oamenii noștri? Fiecare dintre cei prezenți aici are legătură directă cu primăria. Fred, tocmai ai vorbit cu consilierul pentru permisul ăla de parcare, nu?
În încăpere s-a lăsat liniștea. Reverendul Reynolds și-a dres glasul.
– Băiatul e nou în oraș, Charles. Încearcă să ne fie de ajutor.
Reverendul Smalls a zâmbit și m-a bătut ușor pe umăr.
– Să nu mă înțelegi greșit. Cum spuneam, sunt convins că ai intenții bune. Numai că în momentul ăsta ești de partea greșită a baricadei.
Am rămas în picioare, fierbând în suc propriu, în vreme ce pastorii continuau să discute despre o slujbă comună pentru Ziua Recunoștinței, care urma să fie ținută în parcul de vizavi. La sfârșitul ședinței, reverendul Reynolds și alți câțiva dintre cei prezenți mi-au mulțumit că venisem.
– Nu pune la suflet ce spune Charles, m-a sfătuit unul dintre ei. Câteodată poate fi cam prea dur.
Am observat că nici unul nu a luat pliantele; iar câteva zile mai târziu, când am încercat să-i contactez telefonic pe unii dintre ei, secretarele mi-au spus că nu se aflau la birou.
Am organizat totuși întâlnirea noastră cu reprezentanții poliției, întâlnire care s-a dovedit a fi un mic fiasco. Au fost prezente doar 13 persoane, risipite ici-colo pe rândurile de scaune goale. Comandantul districtual nu a mai venit, delegând în locul său un agent care răspundea de relațiile cu comunitatea. La fiecare câteva minute, în sală intra câte un cuplu de vârstnici, interesați de jocul de bingo. Mi-am petrecut aproape toată seara îndrumându-i la etaj, în timp ce Ruby stătea mohorâtă pe scenă și îl asculta pe polițistul care vorbea despre importanța severității părintești.
Pe la jumătatea întrunirii a apărut și Marty.
După terminarea ședinței a venit lângă mine și mi-a pus o mână pe umăr.
– Te simți cam de rahat, așa-i?
Avea dreptate. M-a ajutat să fac ordine, apoi m-a invitat la o cafea, unde mi-a explicat ce greșeli făcusem. Problema bandelor de cartier era una mult prea generală pentru a-i impresiona pe oameni, deci trebuia pus accentul pe chestiuni concrete, specifice și cu șanse de reușită. Ar fi trebuit s-o pregătesc mai bine pe Ruby și să aduc mai puține scaune. Ceea ce era mai important – trebuia să dedic mai mult timp întâlnirilor cu liderii comunității; nu pliantele erau cele care scoteau oamenii din case într-o noapte ploioasă.
– Să nu uit, mi-a spus el când ne-am ridicat. Cum au decurs lucrurile la întâlnirea cu pastorii?
I-am povestit despre reverendul Smalls. A pufnit în râs.
– Mai bine că n-am venit, așa-i?
– De ce nu m-ai avertizat referitor la Smalls? l-am întrebat, deloc amuzat.
– Ba te-am avertizat, mi-a răspuns Marty, deschizând portiera mașinii. Ți-am spus că în Chicago lumea e divizată și că politicienii folosesc scindarea asta în interes propriu. Or, Small asta e, un politician care poartă, întâmplător, și gulerul de pastor. Hai că nu-i sfârșitul lumii. Zi mersi că ți-ai învățat lecția la timp.
Despre ce lecție era vorba? Privind mașina lui Marty cum se îndepărtează, m-am gândit la ziua mitingului: la vocea lui Smitty, cel cu frizeria; la rândurile de albi și de negri din aula școlii, la oamenii aflați acolo ca urmare a închiderii fabricii, dar și la sentimentul de trădare resimțit de Marty; la cardinal, un bărbat scund, cu ochelari, palid, modest, îmbrăcat în sutană neagră, care n-a făcut decât să zâmbească când Will l-a îmbrățișat cu putere; la Will, care era atât de sigur că amândoi împărtășeau aceleași sentimente.
Fiecare imagine venea cu propria lecție, fiecare era subiect pentru diverse interpretări. Multe biserici, multe culte. Au existat poate vremuri în care acele credințe au părut să conveargă – mulțimea din fața Monumentului Lincoln, Cavalerii Libertății²⁸ la masa de prânz. Asemenea momente au fost izolate, fragmentate. Cu ochii închiși, toți rosteam aceleași cuvinte, dar în adâncul sufletului fiecare se ruga la propriul stăpân; fiecare rămânea prizonier propriilor amintiri; fiecare ne-am agățat de propria fantezie prostească.
Un bărbat ca Smalls înțelegea toate astea, mi-am spus. El a înțeles că bărbații din frizeria lui Smitty nu doreau clasificarea victoriei lui Harold în alegeri, a victoriei lor. Nu doreau să știe că problemele lor erau mult mai complicate decât le considerau cei câțiva consilieri albi prefăcuți, nici că izbăvirea lor era un proces incomplet. Atât Marty, cât și Smalls știau că în politică, la fel ca în religie, puterea stă în certitudine, și că certitudinea unui om anume este o amenințare la adresa certitudinii altcuiva.
Cum stăteam așa, în parcarea goală a unui restaurant McDonald’s din partea de sud a orașului Chicago, mi-am dat seama că gândeam ca un eretic. Poate chiar mai rău, pentru că până și un eretic crede în ceva, fie chiar și în autenticitatea propriilor îndoieli.
South Loop, principalul district și centru de afaceri al orașului Chicago (n.tr.)
Calumet Community Religious Conference – Asociația Comunității Religioase din Calumet (n.tr.)
Developing Communities Project – Proiectul Comunităților în Dezvoltare (n.tr.)
Freedom Riders – activiști pentru drepturile civile din Sudul segregat al Statelor Unite (n.tr.)
Capitolul nouă
Proiectul de locuințe sociale Altgeld Gardens²⁹ era situat în extremitatea sudică a orașului Chicago. Acolo fuseseră construite o serie de blocuri cu două etaje, din cărămidă, cu uși vopsite în verde cazon și storuri tuciurii, în total 2 000 de apartamente. Toată lumea din zonă folosea denumirea mai scurtă, „the Gardens“³⁰, dar abia mai târziu am înțeles ironia numelui, care evoca un loc proaspăt și bine îngrijit – un pământ sfințit.
Ce-i drept, în partea sudică a proiectului exista un crâng cu pomi, iar la sud și la vest curgea râul Calumet, unde oamenii pescuiau câteodată în apele tulburi. Dar peștii din acele ape aveau o culoare ciudată, ochii erau acoperiți cu un fel de cataractă, iar în spatele branhiilor aveau noduli. Pescarii îi consumau numai dacă erau nevoiți.
Spre est, de cealaltă parte a autostrăzii, era groapa de gunoi Lake Calumet, cel mai mare depozit de deșeuri din Vestul Mijlociu.
Iar la nord, chiar peste stradă, se afla uzina de tratare a apelor reziduale de pe lângă Sectorul Sanitar Metropolitan. Oamenii din Altgeld nu puteau vedea uzina și nici cuvele în aer liber care se întindeau pe o distanță de peste un kilometru; datorită eforturilor recente de cosmetizare, direcția sanitară menținea un spațiu verde care delimita uzina, presărat cu puieți plantați în grabă, care refuzau să crească, arătând precum cele câteva fire de păr cu care bărbații cu calviție își acopereau creștetul capului. Singurul lucru pe care autoritățile nu-l puteau ascunde era mirosul – un miros greu, respingător, care varia ca intensitate în funcție de temperatura de-afară și de direcția vântului și care se strecura prin ferestre oricât de bine ar fi fost ele închise.
Duhoarea, toxinele și un peisaj gol, nelocuit. Timp de aproape un secol, cei câțiva kilometri pătrați din jurul zonei Altgeld fuseseră acoperiți de nenumărate fabrici, acesta fiind prețul pe care oamenii îl plătiseră pentru slujbele lor bine remunerate. Acum, că locurile de muncă dispăruseră, terenurile erau folosite ca groapă de gunoi.
O groapă de gunoi, dar și un loc pentru adăpostirea negrilor săraci. Deși era unic, dată fiind izolarea de restul orașului, proiectul Altgeld avea totuși o istorie comună cu celelalte proiecte din oraș: se născuse din visurile reformatorilor care doreau locuințe decente pentru nevoiași, era un ansamblu de locuințe concentrat de administrație departe de cartierele de albi, dar împiedica familiile care munceau să locuiască acolo. Totodată, era rezultatul unui troc prin care Autoritatea de Locuințe din Chicago (CHA) patrona zona, de unde proasta gestionare și nepăsarea. Situația nu era încă la fel de gravă ca în alte proiecte de locuințe din Chicago, cum erau cartierele Robert Taylor sau Cabrini Greens, pline de blocuri cu scări întunecate și holuri murdare de urină, unde împușcăturile erau la ordinea zilei. Proiectul Altgeld era ocupat în proporție de 90%, iar majoritatea apartamentelor erau bine întreținute, unele dintre ele decorate cu o notă personală: o cuvertură cu model aruncată peste tapițeria deteriorată, un calendar vechi, cu peisaje exotice, care atârna pe perete – or, toate astea exprimau cumva ideea de cămin.
Cu toate acestea, „grădinile“ arătau de parcă erau într-o perpetuă stare de degradare. Tavanele erau crăpate. Conductele, sparte. Toaletele, înfundate. Urme de cauciucuri pline de noroi acopereau aleile înguste, pline de ghivece sparte, înclinate, pe jumătate acoperite, lipsite de flori. Echipele de întreținere ale CHA nici măcar nu se mai chinuiau să dea impresia că vor interveni curând pentru reparații. Cei mai mulți copii din Altgeld nu văzuseră niciodată o grădină adevărată și creșteau văzând cum se uzează totul în jurul lor, ba chiar simțeau o plăcere ciudată în a grăbi degradarea.
Am virat pe strada 131 spre Altgeld și m-am oprit în fața bisericii Our Lady of the Gardens, o construcție joasă, din cărămidă, de la capătul cartierului. Trebuia să mă întâlnesc acolo cu principalii noștri lideri pentru a vorbi despre greutățile întâmpinate în efortul nostru organizatoric, despre cum puteam reveni la normal. Am oprit motorul, dar în timp ce m-am aplecat să iau servieta, m-am oprit brusc. Poate din cauza peisajului dezolant, poate din cauza cerului întunecat. Am închis ochii și mi-am sprijinit capul de tetieră, simțindu-mă ca un secund pe un vas gata să se scufunde.
Trecuseră mai bine de două luni de la acea întâlnirea ratată cu poliția, iar lucrurile luaseră o turnură serioasă. Nu avuseseră loc nici marșuri, nici întâlniri, nici nu se cântaseră imnuri de libertate. M-am lovit doar de greșeli și de neînțelegeri, de plictiseală și de stres. O parte din problemă era reprezentată de propria bază, care, cel puțin în oraș, nu fusese niciodată prea mare: opt parohii catolice în numeroase cartiere, toate congregații de negri conduse de preoți albi, de origine poloneză sau irlandeză, bărbați izolați care făcuseră seminarul în anii 1960, cu intenția de a-i servi pe cei săraci și de a vindeca rănile rasiale, dar cărora le lipsea râvna străbunilor lor misionari; erau oameni buni, blânzi, dar cam prea sensibili. Predicile lor despre unitate și bunăvoință se pierduseră călcate în picioare de fuga celor albi, iar eforturile de a recruta noi membri erau privite cu suspiciune de către chipurile întunecate – majoritatea baptiste, metodiste sau penticostale – care înconjurau acum bisericile. Marty i-a convins că puteau scăpa de izolare prin organizare, că declinul acestor cartiere nu numai că putea fi stopat, dar parohiile puteau să capete o nouă energie, iar spiritul lor putea fi reaprins. Își pierduseră speranța și-așa fragilă și, în momentul în care m-am întâlnit cu ei, se resemnaseră deja.