– Nu, a chicotit Will. Dar asta nu mă descurajează. E ca și gulerul ăsta pe care îl port. Îi scoate din minți. „Gulerele albe sunt pentru preoți“, îmi spun ei. Dar, vezi tu, doar pentru că sunt însurat și nu pot fi hirotonisit nu înseamnă că n-am chemare. Nicăieri în Biblie nu scrie despre guler. Așa că voi continua să îl port și să le spun oamenilor ce mă însuflețește. Dacă mă gândesc bine, am purtat gulerul alb chiar acum vreo lună, când ne-am întâlnit cu cardinalul Bernardin. Toată lumea a fost foarte crispată din cauza asta. Pe urmă s-au supărat că m-am adresat cardinalului spunându-i pe nume, Joe, loc să folosesc formula „Sfinția Voastră“. Dar Bernardin n-a avut nici o problemă. E un om cu har. Mi-am dat seama că ne înțelegem unul pe celălalt. Numai regulile creează distanța dintre noi – reguli dictate de oameni, nu de Dumnezeu. Vezi tu, Barack, eu fac parte din Biserica Catolică, dar am fost crescut baptist. Aș fi putut să mă asociez unei biserici metodiste sau penticostale la fel de ușor. Dar pe mine Dumnezeu m-a îndrumat către St. Catherine. Iar Lui îi pasă mai mult dacă chiar sunt dedicat ajutorării oamenilor și mai puțin dacă urmez linia strictă a catehismului.
Am înclinat ușor din cap, dar nu am întrebat ce este acela catehism. În Indonezia învățasem doi ani la școala musulmană și doi ani la școala catolică. Cât am fost la școala musulmană, învățătorul îi scris mamei că mă strâmbam în timpul lecțiilor despre Coran. Mama nu s-a arătat prea îngrijorată. „Fii respectuos“, m-a sfătuit ea atunci. La școala catolică, ori de câte ori era timpul să ne rugăm, mă prefăceam că țin ochii închiși când de fapt mă uitam pe furiș în jurul meu. Nu se întâmpla nimic. Nu vedeam îngeri coborând. Doar o călugăriță cu fața încrețită ca o smochină și 30 de copii cu pielea de ciocolată, care mormăiau cuvinte. Se mai întâmpla să mă mai prindă măicuța și se uita severă la mine, iar eu închideam din nou ochii. Dar asta n-a schimbat ce simțeam în sufletul meu. Și atunci m-am simțit ca acum, când îl ascultam pe Will vorbind; tăcerea mea de-acum era ca ochii mei închiși atunci.
Autobuzul a oprit în parcarea bisericii și, împreună cu Will, am luat-o spre ușă. Le-a mulțumit tuturor pentru prezență și i-a rugat să rămână la fel de implicați.
– Avem drum lung de străbătut, a spus el, dar în seara asta am înțeles ce putem face când ne propunem să fim uniți. Sentimentul acela plăcut care vă încearcă în acest moment trebuie menținut viu pentru a repune pe picioare comunitatea asta.
Câțiva oameni au zâmbit și au rostit un „amin“. Dar în timp ce coboram din autobuz am auzit-o pe o femeie din spatele meu vorbind cu prietena ei.
– Să mă mai scutească cu comunitatea, fato, a spus ea în șoaptă. Unde-s locurile alea de muncă despre care ne-au vorbit?
A doua zi după întrunire, Marty a decis că era timpul să mă implic cu adevărat și mi-a dat o listă lungă de persoane pe care trebuia să le intervievez. Află ce anume îi interesează în mod deosebit, mi-a spus el. De asta se implică lumea în activitatea de organizare, pentru că speră să poată obține ceva în schimb. Odată ce înțeleg mai bine ce anume îi preocupă pe oameni, pot să-i cooptez în activitate. Iar prin mai multe acțiuni voi reuși să clădesc puterea.
Chestiuni, acțiuni, putere, interes propriu. Îmi plăceau aceste noțiuni. Exprimau o anumită hotărâre, precum și o lipsă pronunțată de sentimentalism; politică, nu religie. Timp de trei săptămâni după aceea am muncit zi și noapte, pregătind și realizând interviurile. A fost mai greu decât mă așteptasem. Mă încerca un fel de împotrivire din interior de câte ori trebuia să sun oamenii pentru pregătirea interviurilor, pentru că îmi revenea în minte imaginea bunicului meu când încerca să vândă asigurări de viață prin telefon: intuiam parcă nerăbdarea de la celălalt capăt al liniei sau mă simțeam singur când nu primeam nici un răspuns la mesajele pe care le lăsam. Majoritatea întâlnirilor mele se desfășurau seara, erau vizite pe care le făceam la locuințele celor intervievați, obosiți deja după o zi de muncă. Se întâmpla câteodată ca persoana cu care aveam întâlnire să uite de înțelegere și eram nevoit să îi reamintesc cine eram, în timp ce, prin ușa întredeschisă, îi vedeam ochii plini de suspiciune.
Și totuși erau doar piedici minore. Odată depășite, constatam că oamenii erau bucuroși să-și exprime părerea despre un consilier municipal ineficient sau despre vecinul care refuza să-și îngrijească peluza din fața casei. Pe măsură ce interviurile se înmulțeau, observam o repetare a anumitor teme. Am aflat, de pildă, că majoritatea locuitorilor din zonă copilăriseră de fapt în nordul orașului Chicago sau în cartierele de vest, în enclavele aglomerate cu populație de culoare create de convenții restrictive de-a lungul întregii istorii a orașului. Oamenii cu care stăteam de vorbă își aduceau aminte cu drag de lumea aceea oarecum independentă, dar își aminteau și de lipsa căldurii și a luminii și chiar a spațiului, de felul în care părinții lor își măcinaseră viața din cauza muncii grele, fizice.
Puțini erau aceia care își urmaseră părinții în fabricile de oțel sau pe linia de asamblare. Mulți au fost cei care și-au găsit slujbe ca șoferi de autobuz, curieri, profesori și lucrători sociali, profitând de implementarea mai riguroasă a legilor antidiscriminare din sectorul public. Erau slujbe care veneau cu avantaje și le dădeau oamenilor suficientă încredere cât să angajeze un credit ipotecar. După ratificarea legilor de ocupare echitabilă a locuințelor, au început să-și cumpere case, rând pe rând, în Roseland sau în alte cartiere majoritar albe. Și asta nu pentru că i-ar fi interesat în mod deosebit să se amestece cu albii, spuneau ei, ci pentru că prețurile caselor nu erau prohibitive și beneficiau de o curticică pentru copii, pentru că școlile erau mai bune, magazinele mai ieftine sau poate pentru că pur și simplu puteau să facă asta.
De multe ori, ascultându-i pe acești oameni, mă trezeam gândindu-mă la poveștile auzite de la bunicul și de la Toot și de la mama, despre greutăți și migrație, despre ambiția de a găsi ceva mai bun. Numai că exista o diferență imposibil de evitat între ceea ce auzeam acum și amintirile mele, de parcă imaginile din copilăria mea s-ar fi derulat înapoi. În aceste noi povești de viață, pancartele pe care scria De vânzare apăreau ca ciupercile după ploaie. Se mai întâmpla ca o piatră să spargă o fereastră, iar vocile tensionate ale părinților înfricoșați se auzeau chemând copiii în casă, în mijlocul unui joc nevinovat. În mai puțin de șase luni, cvartale întregi s-au transformat total; în mai puțin de cinci ani, cartiere întregi nu mai arătau la fel.
În aceste povești, acolo unde se întâlneau negrii și albii, rezultatele nu puteau fi decât furia și suferința.
Zona respectivă nu și-a revenit niciodată cu adevărat după acele transformări în componența rasială a populației. Proprietarii de magazine și bancherii au plecat și au luat cu ei și clienții albi, ducând la dizolvarea unor rețele majore. Serviciile municipale au intrat în declin. Cu toate acestea, negrii stabiliți în aceste case de mai bine de zece sau 15 ani, priveau aceste schimbări cu o anumită satisfacție. Acolo unde existau două salarii, reușiseră să-și achite casele și mașinile, să pună deoparte pentru educația fiilor și a fiicelor ale căror fotografii de absolvire tronau pe toate policioarele de deasupra șemineurilor. Oamenii aceștia reușiseră să-și păstreze casele și să-și țină copiii departe de pericolul străzii; apoi au creat cluburi districtuale pentru a se asigura că această acțiune se perpetuează.
Abia când venea vorba de viitor ghiceam neliniște în glasurile lor. Pomeneau de câte un văr, de un frate sau o soră care trecea din când în când pe la ei ca să împrumute bani; sau despre un copil, deja adult, dar șomer și care încă locuia cu părinții. Până și succesul celor care absolviseră facultatea și aveau slujbe decente era privit cu sentimentul unei pierderi – cu cât acești copii se descurcau mai bine, cu atât aveau mai multe șanse să se îndepărteze de familie. Iar în locul lor se mutau familii mai tinere, mai puțin stabile, al doilea val de migranți din cartierele sărace, nou-veniți ce nu-și puteau permite să-și achite la zi ipoteca sau să investească în întreținerea periodică a locuinței. Furturile de mașini se înmulțiseră; parcurile erau pustii, aleile lor, acoperite doar de frunze moarte. Oamenii începuseră să petreacă mai mult timp în casă; investiseră în uși din fier, mai solide; își puneau întrebarea dacă merită să vândă în pierdere și să se retragă într-un climat mai prietenos, poate chiar undeva în Sud.
În ciuda sentimentului de împlinire pe care acești bărbați și aceste femei îl meritau, în ciuda dovezilor incontestabile privind propriile progrese, conversațiile noastre erau marcate de un alt pericol, mult mai apăsător. Casele scoase la vânzare, fațadele decrepite ale magazinelor, storurile învechite ale bisericii, copiii din familii de anonimi care umpleau străzile – grupuri mari și gălăgioase de băieți, adolescente care hrăneau copilașii cu chipsuri, maculatura aruncată peste tot pe străzi – toate acestea stăteau mărturie adevărurilor dureroase, transmițându-le oamenilor faptul că progresul atins era efemer, nu prinsese rădăcini și poate că nu va dura nici măcar cât vor trăi ei.
Din punctul meu de vedere, tocmai acest sentiment dual de progres individual amestecat cu declin colectiv stătea la baza efervescenței lui Will din seara de dinaintea întrunirii. Văzusem și eu mândria excesivă a unor bărbați care vorbeau despre barul bine garnisit din subsolul casei, pe care îl aranjaseră cu lămpi decorative și pereți cu oglinzi, în husele de plastic transparent care protejau canapelele și covoarele. În toate astea, oricine putea întrezări efortul calculat de a institui ideea că lucrurile se schimbaseră, trebuia doar ca oamenii să demonstreze un comportament adecvat.
– Evit cât pot să merg cu mașina prin Roseland, mi-a explicat într-o seară o femeie din cartierul Washington Heights. Acolo oamenii sunt mai primitivi. Se vede asta din felul în care arată casele lor. Când albii locuiau în zonă, așa ceva nu era admisibil.
La început s-au creat diferențe între cartiere, apoi între cvartale și în cele din urmă între cartiere separate doar de o stradă; s-a încercat chiar să se controleze degradarea, să se instituie un cordon de delimitare între diferite zone. Am mai observat ceva. Femeia care privea cu atâta îngrijorare obiceiurile proaste ale vecinilor ținea în bucătărie un portret al lui Harold, alături de o stampă pe care era brodat Psalmul 23. Am văzut aceeași fotografie în apartamentul deteriorat al unui tânăr care locuia câteva străzi mai departe și încerca să-și achite facturile făcând pe DJ-ul la petreceri. Așa cum s-a întâmplat și cu bărbații pe care i-am întâlnit în frizeria lui Smitty, alegerile reușiseră să trezească în acești oameni un nou sentiment al sinelui. Sau poate era vorba doar de o idee mai veche, născută în vremuri mai puțin complicate. Oamenii aceștia aveau ceva în comun: credeau în Harold. Iar el, întocmai ca modul în care înțelegeam eu organizarea, promitea un fel de izbăvire colectivă.
*
Am aruncat raportul de trei săptămâni pe biroul lui Marty și m-am așezat pe un scaun cât timp a parcurs el paginile.
– Nu e rău deloc, a spus după ce a terminat de citit.
– Nu e rău?
– Da, nu e rău. Începi să asculți. Dar e încă prea abstract… sună de parcă ai face un sondaj sau cam așa ceva. Dacă vrei să organizezi oamenii trebuie să te ții departe de chestiunile secundare și să mergi la miezul problemelor. Să afli ce anume îi impulsionează. Altfel nu vei putea să stabilești o relație cu ei – or, tu trebuie să îi atragi.
Tipul începea să mă calce pe nervi. L-am întrebat dacă nu i se părea că devenea prea calculat, dacă nu cumva ideea de a pătrunde în mintea oamenilor și de a le câștiga încrederea doar pentru a ridica o organizație nu i se părea prea manipulativă. A oftat.
– Nu sunt poet, Barack. Sunt doar organizator.
Ce însemna asta, oare? Am plecat din biroul lui într-o dispoziție oribilă. Mai târziu am fost nevoit să recunosc că Marty avusese dreptate. Încă nu știam cum să traduc ceea ce auzeam în acțiuni concrete. În realitate, abia spre sfârșitul campaniei de interviuri s-a ivit o ocazie.
S-a întâmplat în timpul unei întâlniri cu Ruby Styles, o femeie corpolentă care lucra ca șefă de birou undeva în nordul orașului. Vorbeam cu ea despre fiul ei adolescent, Kyle, un copil isteț, dar timid, care începuse să aibă probleme la școală, iar la un moment dat ea a pus problema recrudescenței bandelor locale. Unul dintre prietenii lui Kyle fusese împușcat cu o săptămână în urmă, chiar în fața casei. Băiatul era bine acum, dar pe Ruby o preocupa siguranța fiului ei.
Am început s-o ascult cu mai mare atenție; era un subiect de natură personală. În următoarele zile, am rugat-o pe Ruby să-mi facă cunoștință cu alți părinți care îi împărtășeau temerile și se simțeau frustrați din cauza nepăsării poliției. Am propus să îl invităm pe comandantul poliției districtuale la o întrunire de cartier, astfel că toți locuitorii își puteau exprima cu voce tare îngrijorările, și toată lumea a fost de acord; în timp ce vorbeam despre publicitatea privind acest eveniment, o femeie a menționat faptul că în cartierul unde fusese împușcat respectivul băiat exista o biserică baptistă, iar pastorul Reynolds care slujea acolo ar fi fost dispus să-și anunțe enoriașii în legătură cu întrunirea.
Am stat timp de o săptămână numai pe telefoane, iar când am reușit în sfârșit să vorbesc cu pastorul Reynolds răspunsul lui a fost unul încurajator. Era totodată președintele alianței preoților locali, iar „bisericile trebuiau să se unească pentru a predica evanghelia socială“, a spus el. A adăugat că alianța urma să aibă ședința periodică chiar a doua zi și că mă va introduce pe agenda discuțiilor cu mare bucurie.
Am închis telefonul, plin de speranță, iar a doua zi de dimineață m-am dus la biserică. Două tinere îmbrăcate în rochii albe, cu mănuși albe, m-au primit în foaier și m-au condus într-o sală mare de ședințe, unde zece sau 12 bărbați de culoare stăteau deja de vorbă, adunați în cerc. Un domn deosebit de distins a venit să mă salute.
– Presupun că sunteți fratele Obama, mi-a spus el, strângându-mi mâna. Eu sunt pastorul Reynolds. Ați picat la timp. Tocmai ne pregăteam să începem.
Ne-am așezat toți la o masă lungă, iar reverendul Reynolds ne-a invitat să ne rugăm împreună înainte de a-mi da cuvântul. Am făcut eforturi să-mi stăpânesc emoțiile și le-am vorbit preoților despre intensificarea activității bandelor și despre întrunirea pe care o aveam în vedere, apoi le-am împărțit pliante pe care ei urmau să le distribuie mai departe congregațiilor.
– Cu sprijinul dumneavoastră, acesta ar putea fi un prim pas în direcția cooperării în mai multe domenii, am început. E nevoie să reparăm școlile. Să creăm locuri de muncă pentru oamenii din cartier…
În timp ce împărțeam pliantele, în sală a intrat un bărbat înalt, cu pielea de culoarea miezului de nucă. Purta un costum albastru, la două rânduri, și o cruce mare din aur peste cravata purpurie. Își îndreptase părul și îl pieptănase pe spate, cu o buclă mare în față, după moda frizurilor pompadour.
– Frate Smalls, tocmai ai ratat o prezentare excelentă, i-a spus reverendul Reynolds. Acest tânăr, fratele Obama, intenționează să organizeze o întrunire pe tema recentelor atacuri cu armă dintre bandele de cartier.
Reverendul Smalls și-a turnat cafea într-o ceașcă, după care a răsfoit pliantul.
– Cum se numește organizația dumitale? m-a întrebat el.
– Proiectul Comunităților în Dezvoltare.
– Comunități în Dezvoltare…, s-a încruntat el. Parcă îmi amintesc de un tip alb care a venit la mine să vorbească despre un fel de dezvoltare. Un tip caraghios. Evreu, după nume. Ai legături cu catolicii?
I-am explicat că unele biserici catolice din zonă erau deja implicate.