Cine eram eu, omul ăsta care nu era în stare să verse o lacrimă pentru unul de-ai lui?
Încă mă întreb câteodată în ce fel mi-a schimbat viața acel prim contact cu Auma. Nu mă refer atât la contactul propriu-zis dintre noi (care a însemnat, avea să însemne totul), nici la vestea pe care mi-a dat-o, legată de moartea lui David (un alt element categoric, pentru că nu l-am cunoscut și asta spune destul), ci la momentul în care a venit telefonul ei, la o anume derulare a evenimentelor, la așteptările mele ridicate și apoi la speranțele năruite, într-o perioadă în care planurile mele de a fi organizator rămăseseră doar la stadiul de planuri, o idee care îmi încolțise în minte, care mă mișcase vag.
Poate că nu mi-a schimbat în nici un fel viața. Poate că eram deja decis să lucrez ca organizator, iar vocea Aumei nu a făcut decât să-mi amintească faptul că în mine existau încă răni deschise, pe care nu le puteam vindeca singur. Sau poate că, dacă David nu ar fi murit, iar Auma ar fi venit la New York, așa cum plănuise, poate dacă aș fi aflat atunci de la ea ceea ce aveam să aflu mai târziu despre Kenya, despre tatăl nostru… poate că aș fi scăpat de apăsarea anumitor presiuni din interiorul meu, poate mi-aș fi format o idee diferită despre comunitate, poate ambițiile mele ar fi fost mai temperate, orientate pe o direcție mult mai personală, astfel încât să urmez, până la urmă, sfatul amicului meu Ike sau să intru în lumea acțiunilor și a obligațiunilor de bursă și să cedez tentației unei vieți respectabile.
N-aș putea spune. Ceea ce știu sigur e că la câteva luni după telefonul primit de la Auma mi-am înaintat demisia și am început să caut cu seriozitate o slujbă de organizator. Nici de data asta n-am primit nici un răspuns, abia după o lună am fost invitat la un interviu de către directorul unei renumite organizații pentru drepturile civile din oraș. Era un bărbat de culoare, înalt și chipeș, îmbrăcat cu o cămașă albă apretată, cravată cu motiv buta²² și bretele roșii. Biroul lui era mobilat cu scaune italienești și sculpturi cu motive africane, dar avea și un bar încastrat într-un perete din cărămidă. Prin fereastra înaltă, soarele mângâia un bust al lui Martin Luther King.
– Îmi place, mi-a spus directorul după ce mi-a parcurs CV-ul. Văd că ai experiență într-o corporație. Pe asta se pune acum accent în organizațiile pentru drepturile civile. Protestele și pichetele de grevă nu mai sunt de ajuns. Ca să ne facem bine treaba e nevoie să realizăm contacte între companii, guvern și centrul urban.
Și-a împreunat palmele mari, apoi mi-a arătat un raport anual cu coperți lucioase pe care l-a deschis la pagina cu lista consiliului de administrație al organizației. Aceasta cuprindea un ministru de culoare și zece directori executivi albi.
– Vezi?, mi-a spus el. Parteneriat public și privat. Cheia viitorului. Aici intervine rolul tinerilor ca tine, școliți, siguri pe ei, relaxați în prezența consiliilor de administrație. Chiar săptămâna trecută discutam asta cu secretarul HUD²³ la un dineu de la Casa Albă. Jack e un tip extraordinar. Cred că l-ar interesa să te cunoască. Eu, personal, sunt un democrat activ, dar trebuie să învățăm să ne înțelegem cu cei de la putere…
Mi-a oferit pe loc o slujbă care presupunea organizarea de conferințe pe teme legate de droguri, șomaj și problema locuințelor. Vei facilita dialogul, mi-a explicat el. I-am refuzat politicos oferta generoasă, pentru că doream o slujbă care să mă oblige să fiu mai aproape de cetățeni. Am lucrat trei luni pentru sucursala Ralph Nader²⁴ din Harlem, încercând să-i conving pe studenții minoritari de la Colegiul Municipal să înțeleagă importanța reciclării. Timp de o săptămână am împărțit pliante în Brooklyn, pentru alegerile parlamentare, dar candidatul respectiv a pierdut cursa, iar eu nu am văzut o lețcaie.
După șase luni eram falit, șomer și mâncam supă de la conservă. Ca să găsesc puțină inspirație m-am dus la Universitatea Columbia să-l ascult pe Kwame Ture, pe numele lui adevărat Stokely Carmichael, fost membru al comitetului studențesc SNCC și lider de marcă în mișcarea Puterea Negrilor. La intrarea în amfiteatru, două femei, o negresă și o asiatică, vindeau literatură marxistă și se contraziceau în privința locului pe care Troțki îl ocupă în istorie. În aulă, Ture propunea un program de stabilire a legăturilor economice între Africa și Harlem printr-o rețea care să eludeze imperialismul capitalist alb. La sfârșitul prezentării lui Ture, o tânără subțire, cu ochelari, l-a întrebat dacă un astfel de program era practic, dată fiind starea economiei țărilor africane și nevoile imediate ale americanilor de culoare. Ture a întrerupt-o în mijlocul frazei.
– Probabil că ai fost spălată pe creier, sora mea, dacă crezi că programul nu e practic, i-a spus el.
Îi străluceau ochii în cap, avea deopotrivă privirea unui nebun și a unui sfânt. Femeia a mai rămas în picioare câteva minute, timp în care a fost admonestată pentru atitudinea ei burgheză. În afara amfiteatrului, cele două marxiste urlau cât le țineau plămânii.
– Scroafă stalinistă!
– Târfă reformistă!
Parcă nimerisem într-un coșmar. Am colindat pe Broadway, încercând să mă văd pe treptele Monumentului Lincoln, de unde priveam un pavilion gol, în care gunoiul era suflat de vânt. Mișcarea se făcuse țăndări cu ani în urmă, împrăștiată în mii de bucăți. Și, cu fiecare înfrângere, chiar și cei animați de cele mai bune intenții riscau să fie îndepărtați din lupta celor pe care pretindeau că îi slujesc.
Sau poate că totul era doar o nebunie. Brusc, mi-am dat seama că vorbeam singur pe stradă. Oameni care se întorceau probabil de la muncă mă ocoleau cu grijă; parcă am recunoscut în mulțime doi colegi din Columbia, care, cu sacourile pe umăr, mi-au evitat privirea.
Aproape că renunțasem la ideea de a lucra ca organizator când am primit un telefon de la Marty Kaufman. Mi-a explicat că deschisese deja o agenție în Chicago și dorea să angajeze un stagiar. Mi-a mai spus că va rămâne pentru o săptămână la New York și mi-a propus să ne întâlnim la o cafenea, pe bulevardul Lexington.
Nu mi-a inspirat încredere. Era alb, nu prea înalt, cam plinuț și purta un costum șifonat. Arăta de parcă nu se bărbierise de două zile; în spatele ochelarilor cu lentile groase, ochii lui păreau a fi tot timpul pe jumătate închiși. Când s-a ridicat de la masă ca să dea mâna cu mine, și-a vărsat ceai pe cămașă.
– Așadar, a început el, curățându-și pata de ceai cu un șervețel, de ce ar vrea cineva venit din Hawaii să lucreze ca organizator?
Am luat loc și i-am povestit câte ceva despre mine.
– Hm…
Dădea din cap în timp ce nota ceva într-un blocnotes.
– Poate nutrești o furie ascunsă.
– Ce vrea să-nsemne asta?
– N-aș putea spune, a ridicat el din umeri. E ceva acolo… Nu mă înțelege greșit, furia face parte din fișa postului. Este unicul motiv de fapt pentru care cineva decide să devină organizator. Oamenii echilibrați se orientează spre activități mai relaxante.
A mai cerut apă fiartă și mi-a vorbit despre el. Era evreu, se apropia de 40 de ani și crescuse în New York. Începuse munca de organizator în anii 1960, odată cu protestele studențești, își dedicase 15 ani acestei activități, lucrând cu fermierii din Nebraska, cu negrii din Philadelphia, cu mexicanii din Chicago. Acum încerca să îi atragă pe negrii din orașe și pe albii din suburbii într-un program pentru salvarea locurilor de muncă din industria prelucrătoare a orașului Chicago. Avea nevoie de cineva care să-l ajute, de un om de culoare.
– Colaborăm cel mai mult cu bisericile, a continuat el. Dacă clasa celor săraci, care muncesc, vrea să capete putere, are nevoie de o bază instituțională. Cu sindicatele în halul în care au ajuns, numai bisericile mai pot face ceva. Acolo se strâng oamenii, acolo sunt valorile, chiar dacă sunt îngropate sub un morman de rahat. Numai că bisericile nu colaborează doar din bunăvoință. Sigur că sunt pline de bune intenții, mai o slujbă duminica, mai o acțiune în sprijinul celor fără adăpost. Dar la o adică nu prea se mișcă decât dacă le convingi că le iese ceva din asta, măcar să-și acopere facturile la căldură.
Și-a mai turnat apă fiartă în cană.
– Ce știi despre Chicago?
– Cel mai mare producător de carne de porc din lume, am răspuns după ce m-am gândit o clipă.
– Măcelăriile s-au închis de mult, mi-a spus Marty, scuturând din cap.
– Echipa Cubs nu câștigă niciodată.
– Corect.
– Cel mai segregat oraș din America, am spus. Harold Washington, un negru, tocmai a fost ales primar, iar albii sunt nemulțumiți de asta.
– Deci ai urmărit cariera lui Harold, a spus Marty. Mă mir că nu te-ai dus să lucrezi pentru el.
– Am încercat. N-am primit nici un răspuns din partea biroului lui.
Marty a zâmbit, și-a scos ochelarii și a început să-i șteargă cu cravata.
– Asta trebuie să faci dacă ești tânăr, negru și pasionat de problemele sociale. Găsește o campanie politică pentru care să lucrezi. Un mecena puternic, cineva care te poate ajuta în propria carieră. Harold are multă influență, nu încape îndoială. Are charismă. Și are un sprijin bine închegat în comunitatea oamenilor de culoare. E susținut de jumătate din comunitatea hispanică, chiar și de câțiva liberali albi. Dar, ai dreptate într-o anumită privință. Întreaga atmosferă din oraș este polarizată. Totul este un circ media. Nu se face mai nimic.
– Și cine e de vină? l-am întrebat, sprijinindu-mă de spătarul scaunului.
– Nu e vorba de vină aici, mi-a răspuns Marty, punându-și ochelarii pe nas și privindu-mă în ochi. Întrebarea e dacă există vreun politician, chiar și unul cu talentul lui Harold, care să poată face ceva pentru a rupe acest cerc vicios. Un oraș scindat nu e neapărat un lucru rău pentru un politician. Fie el alb sau de culoare.
Mi-a oferit 10 000 de dolari pentru primul an, plus un bonus de 2 000 de dolari să-mi cumpăr o mașină, pentru a mă putea deplasa. Dacă îmi făceam bine treaba, urma să-mi mărească salariul. După ce m-am despărțit de el, am luat-o pe jos spre casă, pe drumul cel mai lung, am traversat promenada de pe East River încercând să-mi fac o părere despre acel om. Era categoric un tip deștept. Părea dedicat muncii sale. Și totuși avea ceva care mă făcea să fiu precaut. Poate mi s-a părut prea sigur pe el. Și era alb – or, chiar el spunea că asta era o problemă.