Am stat acolo, tăcuți, studiind clădirea care exprima o parte din spiritul robust, brutal, al trecutului industrial al orașului Chicago. O construcție din metal și beton, din care lipseau atenția pentru confort sau detalii. Acum era o clădire părăsită, mâncată de rugină, ca o epavă. De cealaltă parte a gardului încuiat cu un lanț, o pisică cu blana pătată și vai de capul ei alerga printre buruieni.
– În fabrica asta au lucrat tot felul de oameni, mi-a spus Marty în timp ce întorcea mașina ca s-o luăm înapoi. Negri. Albi. Hispanici. Toți aveau aceleași slujbe. Toți trăiau la fel. Dar, în afara fabricii, nici unul dintre ei nu voia să aibă de-a face cu ceilalți. Și ăștia de care vorbesc sunt oameni care merg la biserică. Frați și surori întru Hristos.
Am oprit la un semafor și am observat un grup de tineri albi, îmbrăcați în maiouri, care beau bere pe trotuar. Într-o fereastră se vedea un poster al lui Vrdolyak. Câțiva dintre acei bărbați se holbau la mine. M-am întors spre Marty.
– Ce te face să crezi că acum lucrurile stau altfel?
– Păi, n-au de ales. Nu dacă vor să-și recapete locurile de muncă.
Când am intrat din nou pe autostradă, Marty a început să-mi vorbească despre organizația pe care o înființase. Ideea îi venise cu doi ani în urmă, după ce citise rapoartele despre închiderea fabricii și concedierile ulterioare care s-au extins mai apoi în toată partea de sud a orașului și în suburbii. Prin intermediul unui episcop vicar foarte inimos, i-a cunoscut pe pastorii și pe enoriașii din zonă și i-a auzit atât pe negri, cât și pe albi vorbind despre umilințele șomajului, despre teama de a-și pierde casele sau pensiile, despre sentimentul pe care cu toții îl trăiau – și anume că fuseseră trădați.
Într-un sfârșit, mai mult de 20 de biserici din suburbii s-au reunit într-o organizație pe care au numit-o CCRC²⁶. Acesteia i s-au alăturat alte opt biserici din oraș, sub denumirea de DCP²⁷. Lucrurile nu s-au mișcat atât de repede precum sperase Marty. Sindicatele n-au făcut front comun, iar războiul politic din consiliul orășenesc a fost o enormă diversiune. Cu toate acestea, CCRC tocmai înregistrase o primă victorie semnificativă: un program computerizat de distribuire a locurilor de muncă, în valoare de 500 000 de dolari, finanțat de legislativul din Illinois. Iar acum urma să sărbătorim această nouă bancă de locuri de muncă, mi-a explicat Marty, prima mișcare în ceea ce avea să fie o campanie pe termen lung.
– O să dureze ceva până vom ridica din nou industria manufacturieră de-aici, a spus el. Cel puțin zece ani. Dar dacă reușim să atragem sindicatele, vom avea o bază pentru negocieri. Între timp trebuie să oprim pierderile și să le dăm oamenilor mici victorii pe termen scurt. Să le arătăm adevărata putere pe care ar deține-o dacă nu se mai ceartă între ei și se concentrează asupra adevăratului dușman.
– Și care ar fi acela?
– Investitorii bancari, a răspuns Marty ridicând din umeri. Politicienii. Lobby-iștii.
Marty continua să dea din cap, ca pentru sine, uitându-se în față cu ochii mijiți. M-am gândit că poate nu era atât de cinic pe cât dorea să pară, că fabrica pe care o lăsasem în urmă însemna ceva mai mult pentru el. Cândva a fost și el trădat, mi-am spus.
Când am trecut de limita orașului, soarele începea deja să apună. Am oprit în parcarea unei școli din suburbii, unde o mulțime de oameni își croiau deja drum spre amfiteatru. Erau așa cum îi descrisese Marty: oțelari concediați, secretare, camionagii, femei și bărbați care fumau mult și nu erau atenți la alimentație, care târguiau la Sears sau Kmart, care conduceau modele vechi de mașini fabricate în Detroit și mâncau la Red Lobster numai la ocazii speciale. Un bărbat solid, față bisericească dat fiind gulerul pe care-l purta, ne-a întâmpinat la ușă. Marty mi l-a prezentat ca fiind diaconul Wilbur Milton, copreședinte al organizației. Parcă era Moș Crăciun, cu barba lui roșcată și obrajii bucălați.
– Bine ai venit, mi-a spus Will strângându-mi mâna cu putere. Chiar ne întrebam când vom ajunge să te cunoaștem. Am crezut că ești doar o invenție a lui Marty.
Marty a aruncat o privire spre aulă.
– A venit destulă lume?
– Eu zic că da. Toată lumea vrea să-și aducă contribuția. Iar oamenii guvernatorului au sunat să ne anunțe că trebuie să sosească și el.
Marty și Will s-au dus spre scenă, cu capetele aplecate asupra programului din seara aceea. Am vrut să-i urmez, dar mi-au blocat calea trei tinere de culoare, de vârste incerte. Una dintre ele, o fată drăguță cu păr vopsit roșcat, s-a prezentat, mi-a spus că o cheamă Angela și apoi mi-a șoptit la ureche:
– Tu ești Barack, nu?
Am dat afirmativ din cap.
– Nici nu știi ce bucuroase suntem să te cunoaștem.
– Nici nu știi, a întărit femeia de lângă Angela, care părea un pic mai în vârstă.
Am întins mâna, iar ea mi-a zâmbit, dezvelind un dinte din aur.
– Scuze, a spus ea dând mâna cu mine, eu sunt Shirley.
A arătat spre ultima dintre el, o tipă masivă, cu piele foarte închisă la culoare.
– Ea este Mona. Ce zici Mona, nu-i așa că e curățel?
– Cum să nu…, a răspuns ea râzând.
– Să nu mă înțelegi greșit, a spus Angela cu glas scăzut. N-am nimic cu Marty. Dar realitatea e că nu poți face decât…
– Hei, Angela!
Am ridicat privirea și l-am văzut pe Marty care ne făcea cu mâna de pe scenă.
– Puteți să vorbiți cu Barack cât vreți, dar mai târziu. Acum am nevoie de voi aici, lângă mine.
Cele trei femei și-au aruncat priviri cu subînțeles, apoi Angela s-a întors către mine.
– E cazul să ne apucăm de treabă, a spus ea. Dar să știi că chiar vreau să stăm de vorbă. Cât de curând.
– Așa e, a adăugat Mona înainte ca toate trei să se depărteze.
Angela și Shirley o luaseră înainte, iar Mona le-a urmat.
Amfiteatrul era aproape plin, 2 000 de oameni erau prezenți, o treime dintre ei negri aduși cu autobuzul din oraș. La ora șapte, corul a cântat două melodii gospel, Will a salutat toate bisericile reprezentate acolo, iar un luteran alb din suburbii a vorbit despre istoria și misiunea CCRC. A urmat apoi o adevărată procesiune de oratori: un reprezentant alb și unul negru ai corpului legislativ, un preot baptist și cardinalul Bernardin și, în cele din urmă, guvernatorul, care s-a angajat solemn să sprijine noua bancă a locurilor de muncă și a înșirat toate eforturile pe care le-a făcut în numele muncitorilor din Illinois.
Din punctul meu de vedere, evenimentul semăna destul de mult cu o convenție politică sau cu o dezbatere televizată. Oamenii însă se simțeau bine. Unii țineau în mâini bannere pe care erau scrise numele bisericilor de care aparțineau. Alții izbucneau în urale când se întâmpla ca un prieten sau o rudă să fie recunoscută de cei de pe scenă. Văzându-i pe toți acești oameni, albi și negri, laolaltă, m-am simțit și eu însuflețit și m-am recunoscut în viziunea care-l anima pe Marty, în încrederea lui în impulsul populist și în solidaritatea clasei muncitoare; am rezonat cu încrederea lui în faptul că se putea face curățenie printre politicieni, jurnaliști și birocrați și în posibilitatea de a face loc tuturor la masa negocierilor, de a oferi cetățenilor obișnuiți o platformă comună.
Când mitingul a luat sfârșit, Marty mi-a spus că promisese să-i ducă pe câțiva acasă cu mașina, așa că în loc să merg cu el am decis să mă duc cu unul dintre autobuzele care se întorceau în oraș. Era un scaun liber lângă Will, care, mângâiat de lumina felinarelor de pe autostradă, a început să-mi spună câte ceva despre el.
Crescuse în Chicago și luptase în Vietnam. După război lucrase ca stagiar la Banca Continental Illinois și promovase rapid, bucurându-se de avantajele venite odată cu slujba – mașină, costume, birou în centrul orașului. După reorganizarea băncii, Will fusese concediat și se trezise zguduit zdravăn și înglodat în datorii. Acela a fost momentul de cotitură din viața lui, felul în care Dumnezeu i-a spus să-și pună valorile în ordine. Așa că, în loc să caute o altă slujbă în domeniul bancar, s-a întors către biserică. S-a alăturat parohiei St. Catherine din West Pullman și s-a angajat ca îngrijitor acolo. Această schimbare și-a lăsat amprenta asupra căsniciei lui – soția lui „încă se adapta“ la noua situație, a spus el –, dar viața austeră se potrivea noii lui misiuni: aceea de a răspândi Vestea cea Bună și de a demasca ipocrizia pe care o întâlnise în rândurile clericilor.
– Sunt o mulțime de negri printre fețele bisericești care cad în capcana clasei de mijloc, a mai spus Will. Din cei care au impresia că atât timp cât urmează litera Sfintei Scripturi nu trebuie să urmeze și spiritul ei. În loc să ajungă la inimile oamenilor răniți, îi fac să se simtă stingheri. Se uită ciudat la oamenii care nu sunt îmbrăcați cum se cuvine la liturghie, care nu vorbesc cum trebuie, lucruri de genul ăsta. Atât timp cât ei se simt bine, de ce s-ar expune? Ei bine, Iisus nu are nimic de-a face cu confortul. El a răspândit o predică socială. A vorbit celor slabi. Celor asupriți. Asta le spun negrilor din clasa de mijloc ori de câte ori am ocazia să le vorbesc duminica. Le spun ceea ce nu doresc să audă.
– Și te ascultă?