📘 Visurile tatălui meu: O poveste despre rasă și moștenire - Barack Obama

– Adevărul e că mulți dintre noi căutăm să fim trans­ferați de-aici, mi-a spus unul dintre preoți. Singurul motiv pentru care mă aflu încă aici este că nu găsesc pe nimeni dispus să mă înlocuiască.

Și mai scăzut era moralul enoriașilor, al oamenilor de culoare cum erau Angela, Shirley și Mona, cele trei femei pe care le cunoscusem la miting. Toate trei erau pline de viață, aveau umor, reușiseră – fără sprijinul unui bărbat – să-și crească copiii, să jongleze cu tot felul de slujbe part-time și cu mici scheme de afaceri, organizând grupuri de cercetași din rândurile fetelor, spectacole de modă și tabere de vară pentru copiii care se perindau zilnic pe la biserică. Nici una dintre ele nu locuia în Altgeld, fiecare avea propria căsuță la vest de proiect, așa că le-am întrebat la un moment dat ce anume le motivează în efortul lor. Și-au dat toate trei ochii peste cap, ca la comandă, înainte să termin întrebarea.

– Ai grijă, fato, i-a spus Angela lui Shirley, ceea ce a făcut-o pe Mona să pufnească în râs. Barack e pe cale să-ți ia un interviu. Simt asta în privirea lui.

– Suntem doar o mână de femei plictisite, de vârstă mijlocie, Barack, a spus Shirley, și n-aveam nimic mai bun de făcut cu timpul nostru. Dar, dacă apare Făt-Frumos, ia să vezi atunci!, a adăugat ea, cu o mână în șold și ținând țigara, ca o vedetă de cinema, în cealaltă mână. Adio, Altgeld, bonjour Monte-Carlo!

Nu le prea auzisem glumind în ultima vreme. Auzisem numai cât erau de nemulțumite. Se plânseseră de faptul că lui Marty nu-i păsa de Altgeld, că era arogant și nu lua în seamă sugestiile lor.

Mai mult decât atât, erau nemulțumite de noua bancă a locurilor de muncă pe care o anunțasem cu atâta tam-tam în seara mitingului și care se dovedise a fi un mare fiasco. După cum stabilise Marty, o universitate de stat din suburbii fusese însărcinată să administreze programul, era o chestiune de eficacitate, le spusese el, pentru că universitatea avea deja computerele necesare. Din păcate, după două luni de la presupusa lansare a programului, nimeni nu își găsise încă de lucru prin el. Computerele nu funcționau corect; datele introduse erau eronate, iar oamenii erau trimiși la interviuri pentru slujbe care de fapt nici nu existau. Marty era negru de furie și cel puțin o dată pe săptămână trecea pe la universitate, înjurând de toți dumnezeii în timp ce încerca să obțină răspunsuri din partea funcționarilor preocupați mai mult de finanțarea următorului an. Numai că pe femeile din Altgeld nu le interesau deloc frustrările lui Marty. Tot ce știau era că la mijloc erau 500 000 de dolari care nu ajunseseră la comunitatea lor. Pentru ele, banca locurilor de muncă era doar o dovadă în plus că Marty se folosise de ele pentru a obține alte foloase; erau convinse că albii din suburbii beneficiau de slujbele promise.

– Marty nu face decât să îi protejeze pe ai lui, bom­băneau ele.

Am făcut tot posibilul să mediez conflictul, apărându-l pe Marty de acuzele de rasism care i se aduceau, sugerându-i acestuia să dea dovadă de mai mult tact. Marty mi-a spus că-mi pierd vremea. După părerea lui, motivul supărării Angelei și a celorlalți lideri din oraș era faptul că refuzase să îi numească în fruntea programului.

– De asta nu merg bine o grămadă de așa-zise organi­zații comunitare. Iau bani de la guvern, angajează personal inutil și devin peste noapte operațiuni de mecenat care au clienți ce trebuie mulțumiți. Nu lideri. Clienți. Care trebuie mulțumiți.

Vorbea de parcă scuipa niște cuvinte spurcate.

– Iisuse, ți se face greață numai când te gândești la asta. Dacă vrei să continui activitatea asta, Barack, nu te mai gândi dacă oamenii te plac sau nu, a adăugat el văzându-mi supărarea pe chip. Nu merită.

Patronaj, politică, resentimente, revendicări rasiale, pentru Marty erau totuna, divagări de la țelul suprem și modalități de a corupe o cauză nobilă. Încă se lupta să atragă sindicatele de partea lui, convins că acestea aveau să vină cu forțe proaspete și să aducă nava la țărm. Într-o zi, pe la sfârșitul lui septembrie, ne-a rugat pe mine și pe Angela să îl însoțim la o întâlnire cu liderii de sindicat de la LTV Steel, una dintre puținele fabrici de oțel rămase în funcțiune în oraș. Marty muncise o lună ca să aranjeze această întâlnire și era extrem de entuziasmat în acea zi, vorbind precipitat despre companie, despre sindicat și despre noile etape în organizarea campaniei.

În cele din urmă, președintele sindicatului – un irlandez tânăr și chipeș care fusese ales de curând pe baza promisiunilor legate de o reformă – a intrat în sală, împreună cu doi bărbați voinici, de culoare, trezorierul sindicatului și vicepreședintele. După ce prezentările au fost făcute, ne-am așezat cu toții la masă, iar Marty și-a început prezentarea. Corporația se pregătea să iasă din producția de oțel, motiv pentru care măririle de salarii nu făceau decât să prelungească agonia. Dacă sindicatul dorea să păstreze locurile de muncă, trebuia să ia măsuri mai îndrăznețe, să discute cu reprezentanții bisericilor și să elaboreze un plan de preluare a muncitorilor. Era nevoie de negocieri cu primăria pe marginea utilităților concesionare și a cotelor de impozitare pe perioada tranziției. Trebuiau făcute presiuni asupra băncilor pentru împrumuturi ce ar fi contribuit la investiții în noile tehnologii, necesare pentru a eficientiza fabrica.

În timpul monologului, liderii de sindicat s-au tot foit în scaune, neliniștiți. Până la urmă președintele s-a ridicat și i-a spus lui Marty că ideile lui merită analizate, dar că în momentul de față sindicatele trebuiau să se concentreze asupra unor decizii imediate privind oferta conducerii. Când am ajuns în parcare, Marty era stupefiat.

– Nu-i interesează, mi-a spus, clătinând din cap. Merg ca oile spre marginea prăpastiei.

M-am simțit prost pentru Marty. M-am simțit și mai prost pentru Angela. Nu scosese nici un cuvânt în timpul discuției, dar după ce ne-am urcat în mașină s-a întors spre mine și mi-a spus:

– N-am priceput o iotă din ce a spus Marty.

Abia atunci am înțeles cât de complicat fusese demersul lui Marty și cât de greșit calculase totul. Nu era vorba neapărat de faptul că Angela nu înțelesese mai nimic din prezentarea lui Marty, pentru că în timpul conversației noastre devenise clar că înțelesese propunerea lui cel puțin la fel de bine ca mine. Nu, adevăratul sens al remarcii ei a fost acela că nu pricepea care era de fapt legătura între propria situație și menținerea în funcțiune a fabricii LTV. Colaborarea cu sindicatele îi putea ajuta pe cei câțiva negri rămași în fabrică să-și păstreze locurile de muncă, dar nu putea rezolva problema șomajului cronic. Iar o bancă a locurilor de muncă îi putea ajuta pe angajații cu experiență să găsească altceva, dar nu îi putea învăța pe adolescenții negri care renunțaseră la școală cum să citească sau cum să opereze un computer.

Cu alte cuvinte, situația era diferită pentru populația de culoare. Era diferită și acum, așa cum fusese diferită pentru bunicii Angelei, care nu fuseseră primiți în sindicat și fuseseră scuipați în față; situația fusese diferită și pentru părinții ei, care nu avuseseră acces la cele mai bune locuri de muncă asigurate de patronat înainte ca termenul de patronat să capete un sens peiorativ. Nerăbdător să se ia la trântă cu brokerii de putere din centrul orașului, cu investitorii bancari în costumele lor scumpe, Marty a încercat să vadă aceste diferențe ca parte a unui trecut nefericit. Dar, pentru un om ca Angela, trecutul era totuna cu prezentul; comparativ cu teoriile despre solidaritatea de clasă, trecutul avea o influență infinit mai reală asupra lumii din care ea făcea parte. Așa se explica de ce un mare număr de negri nu putuseră să se mute în suburbii când lucrurile mergeau încă bine, de ce erau atât de puțini negri care își îndepliniseră visul american. Așa se explica de ce rata șomajului era mai mare, mai prelungită și mai devastatoare în cartierele de negri, dar și de ce Angela nu avea nici un pic de înțelegere față de cei care doreau să trateze populația de culoare și populația albă în același fel.

Așa se explica fenomenul Altgeld.

M-am uitat la ceas: era 2:10. Era timpul să iau taurul de coarne. Am coborât din mașină și am sunat la ușa bisericii. Angela mi-a răspuns și m-a condus într-o cameră în care așteptau și ceilalți lideri: Shirley, Mona, Will și Mary, o femeie albă cu părul negru, o tipă liniștită care era învățătoare la școala patronată de St. Catherine. Mi-am cerut scuze pentru întârziere și mi-am turnat o ceașcă de cafea.

– Deci, am spus, luând loc lângă geam. Ce e cu fețele astea lungi?

– Renunțăm, a spus Angela.

– Cum adică?

– Mă rog…, a ridicat ea din umeri. Eu, cel puțin, renunț. Nu pot vorbi în numele celorlalți.

M-am uitat în jur. Toată lumea mi-a evitat privirea, exact ca niște jurați care urmează să dea un verdict nefavorabil.

– Îmi pare rău, Barack, a continuat Angela. Asta n-are nici o legătură cu tine. Adevărul e că ne-am cam săturat. Ne zbatem de doi ani, fără nici un rezultat.

– Îți înțeleg frustrarea, Angela. Toți suntem frustrați. Dar mai ai puțină răbdare. Vom…

– Nu mai e timp, a intervenit Shirley. Nu putem continua să facem promisiuni goale oamenilor. E nevoie de ceva concret acum.

M-am tot jucat cu ceașca de cafea, încercând să găsesc altceva de spus. Cuvintele mi se amestecau în cap și preț de-o clipă m-a cuprins panica. Apoi panica a făcut loc furiei. Eram furios pe Marty pentru că mă convinsese să vin la Chicago. Eram furios pe lideri pentru vederile lor înguste. Eram furios pe mine însumi pentru că îmi închipuisem că aș fi putut vreodată crea o punte între cele două tabere. Deodată, mi-am amintit ce îmi spusese Frank în noaptea aceea, în Hawaii, după ce aflasem că Toot fusese îngrozită de un bărbat de culoare.

Așa stau lucrurile, mi-a spus el atunci. Învață să te obi­șnuiești cu asta.

Încă iritat, m-am uitat pe fereastră și, vizavi, am văzut un grup de băieți. Aruncau cu pietre în placajul care acoperea fereastra unui apartament nelocuit. Aveau glugile trase peste ochi, ca niște călugări în miniatură. Unul dintre ei s-a ridicat pe vârfuri și a început să tragă de placajul care acoperea ușa apartamentului, s-a dezechilibrat și a căzut, stârnind râsul tuturor. Îmi venea să mă duc lângă ei și să demolez tot acel peisaj funest, bucată cu bucată. M-am întors spre Angela.

– Dă-mi voie să te întreb ceva, am spus, arătând cu degetul pe fereastră. Ce crezi că se va alege de băieții aceia?

– Barack…

– Nu, te întreb. Spui că te-ai săturat, la fel ca majoritatea celor aici de față. Încerc să ghicesc ce se va întâmpla cu băieții ăia. Cine o să aibă grijă ca ei să beneficieze măcar de-o șansă? Consilierii? Lucrătorii sociali? Bandele de infractori?

Simțeam că ridic vocea, dar nu m-am oprit.

– Să știi că n-am venit aici pentru că aveam nevoie de o slujbă. Am venit pentru că Marty mi-a spus că aici voi găsi niște oameni care chiar doresc o schimbare în cartierele lor. Nu mă interesează ce a fost în trecut. Știu doar că am ajuns aici și sunt devotat muncii pe care o fac alături de voi. Dacă apare vreo problemă, o rezolvăm. Dacă nu veți vedea nici un rezultat în urma colaborării cu mine, eu voi fi primul care vă va spune să abandonați. Dar, dacă abandonați toți acum, atunci doresc un răspuns la întrebarea mea.

M-am oprit, uitându-mă la fiecare în parte. Au fost oarecum luați prin surprindere de ieșirea mea, dar nici unul mai mult decât eu însumi. Știam că mă aflu pe un teren nesigur; dar nu eram îndeajuns de apropiat de nici unul dintre ei ca să pot spune că planul meu se va întoarce împotriva mea. Era singura mea carte la momentul respectiv. Băieții de vizavi au luat-o din loc. Shirley a ieșit să-și mai ia niște cafea. După circa zece minute, Will a avut în sfârșit ceva de spus.

– Nu știu ce părere aveți voi, dar eu cred că am vorbit destul despre problemele astea. Marty le cunoaște prea bine. De aceea l-a angajat pe Barack. Corect, Barack?

Am încuviințat ușor din cap.