Nume: Hussein II Onyango.
Ordonanță de înregistrare nativă nr.: Rwl A NBI 0976717.
Rasa sau tribul: Ja’Luo.
Reședința obișnuită când nu este angajat: Kisumu.
Sex: M.
Vârsta: 35.
Înălțimea și constituția: 1,82 m, medie.
Culoarea pielii: Neagră.
Nas: Turtit.
Gura: Mare.
Păr: Creț.
Dantură: 6 dinți lipsă.
Cicatrici, însemne tribale, alte semne particulare: Nu există.
La sfârșitul registrului erau descrise detaliile muncii prestate, semnate și atestate de diverși angajatori. Căpitanul C. Hartford de la Reședința Guvernatorului Britanic din Nairobi declara că Onyango „și-a dus la îndeplinire sarcinile de servitor cu o sârguință admirabilă“. Domnul A.G. Dickinson găsea că Onyango era un bucătar excelent care „știe să scrie și să citească în engleză și respectă întru totul rețetele… printre altele, precizez că produsele lui de patiserie sunt excelente“. Renunțase la serviciile lui Onyango „pentru că nu mai călătoresc în safari“. Doctorul H.H. Sherry a sugerat faptul că Onyango „este un bucătar de nădejde, dar ocupația lui nu era destul de satisfăcătoare pentru el“. Pe de altă parte, domnul Arthur W.H. Cole, din Grupul de Supraveghere al Africii de Est, scria că, după „o singură săptămână“ de muncă, Onyango „s-a dovedit necorespunzător și categoric nu merita 60 de șilingi pe lună“.
Am început să căutăm prin teancul de scrisori. Erau scrise de tatăl nostru și adresate diferitelor universități din Statele Unite. Erau peste 30 de astfel de scrisori, către președinții universităților Morgan State, Santa Barbara și San Francisco.
„Stimate domnule președinte Calhoun“, începea una dintre scrisori. „Am aflat despre facultatea dumneavoastră de la doamna Helen Roberts din Palo Alto, California, aflată acum în Nairobi. Doamna Roberts, care cunoaște faptul că doresc în mod deosebit să-mi continui studiile în Statele Unite ale Americii, m-a sfătuit să înaintez o cerere de admitere la facultatea dumneavoastră de renume. V-aș fi extrem de recunoscător dacă mi-ați trimite un formular de înscriere și informații privind posibilitatea obținerii unei burse de studii.“ Atașate scrisorilor erau recomandări din parte domnișoarei Elizabeth Mooney, specialist în educație din Maryland. „Nu am reușit să obținem fișa școlară a domnului O’Bama“, scria ea, „întrucât dumnealui nu a mai fost la cursuri de câțiva ani.“ În orice caz, continua prin a-și exprima încrederea în talentul tatălui nostru, punctând faptul că l-a „observat folosindu-și cunoștințele de algebră și geometrie“. Tot ea a mai adăugat că în Kenya era mare nevoie de profesori capabili și dedicați și că, „dată fiind dorința domnului O’Bama de a-și sluji țara, ar trebui să i se ofere o șansă, poate cu posibilitatea de reînscriere de la an la an“.
Asta era deci moștenirea mea, mi-am spus în sinea mea. Am rearanjat scrisorile într-un teanc ordonat și le-am pus sub Registrul de buzunar. Apoi m-am dus în spatele curții. Cum stăteam așa, lângă cele două morminte, am simțit că totul în jurul meu – câmpurile de porumb, copacii de mango, cerul – se strângeau ca un laț în jurul meu, până când în mintea mea n-au rămas decât o serie de imagini, poveștile bunicii mele care căpătau viață.
Îl văd pe bunicul meu, stând în fața colibei tatălui lui, un băiat deșirat și cu fața posomorâtă, caraghios în pantalonii lui mult prea mari și în cămașa fără nasturi. Îl văd pe tatăl lui depărtându-se de el și îi aud pe frații lui râzând. Simt sudoarea prelingându-i-se prin sprâncene, văd cum mușchii i se tensionează și simt cum îi saltă brusc inima. Iar când se întoarce și pornește la pas pe poteca acoperită cu pământ roșu, știu că drumul vieții sale este de-acum ireversibil și complet schimbat.
Avea să se reinventeze în acest loc pustiu și arid. Prin puterea voinței, avea să construiască o viață nouă din resturile unei lumi necunoscute și din amintirile unei lumi depășite. Și totuși, așa cum șade singur în coliba lui abia curățată, un bătrân cu ochii lăptoși, știu că îi aude și acum pe tatăl și pe frații lui râzând în spatele lui. Aude încă vocea tăioasă a căpitanului englez care îi explică pentru a treia și ultima oară proporțiile corecte de gin și apă tonică. Terminațiile nervoase de pe gâtul bătrânului stau gata să pocnească, în el furia se amplifică – și își ia ciomagul ca să lovească ceva, orice. În cele din urmă, eliberează ciomagul din strânsoarea mâinii, dându-și seama că, în ciuda puterii sale și a ambiției sale, râsul și mustrările vor trăi dincolo de el. Se îndoaie de spate în fotoliu. Știe că nu va supraviețui sorții batjocoritoare. Vrea să moară, singur.
Imaginea dispare încet, făcând loc imaginii unui băiat de nouă ani – tatăl meu. Îi e foame, este obosit, o ține pe sora lui de mână și o caută pe mama pe care o pierduse. Îl chinuie foamea și se simte epuizat; până la urmă, frânghia aceea subțire care îl ținea legat de maică-sa se rupe, imaginea ei se pierde într-un hău, în pustietate. Băiatul începe să plângă și-și smulge mânuța din mâna surorii lui. Vrea să meargă acasă, țipă el, vrea înapoi la tatăl lui. N-o să găsească niciodată o altă mamă. Va învăța să fie duplicitar și să se folosească de puterea minții lui.
Dar nu va uita niciodată disperarea simțită în acea zi. 12 ani mai târziu, așezat la biroul lui îngust, avea să ridice privirea din teancul de formulare, avea să se uite la cerul în continuă mișcare și avea să simtă aceeași panică. Și el trebuia să se reinventeze. Șeful lui nu este la birou; pune deoparte formularele și scoate o listă cu adrese dintr-un dulap vechi. Trage mai aproape de el mașina de scris și începe să redacteze scrisoare după scrisoare, apoi scrie adresele pe plicuri, le sigilează ca pe niște mesaje strecurate în sticle ce aveau să ajungă prin poștă într-un imens ocean și poate că așa va scăpa de pe insula marcată de rușinea tatălui său.
Cât de norocos se va fi simțit când vasul salvator a apărut la orizont! Când a primit scrisoarea din Hawaii a știut că fusese admis; că poseda harul cu care fusese dăruit numele lui, baraka, binecuvântarea lui Dumnezeu. Și, având totul – o diplomă, haine de calitate, o soție americancă, mașină, glagorie, istețime, bani, talentul de a pregăti un gin tonic perfect, eleganță, totul absolut natural, ireproșabil, modern –, ce ar fi putut să-i stea în cale?
Aproape că reușise, într-un fel în care tatăl lui n-ar fi putut îndrăzni să spere c-o poate face. Dar apoi, după ce a ajuns, din câte se părea, atât de departe, a descoperit că de fapt nu scăpase deloc! A înțeles că rămăsese prizonier pe insula tatălui său, o insulă plină de crăpături provocate de furie și de îndoială și de înfrângere, iar emoțiile lui erau încă vizibile, fierbinți, incandescente și încă foarte vii, înghițindu-l ca o gură ce se căsca malefic, și maică-sa era tot plecată, departe…
Am căzut la pământ și mi-am trecut mâna peste faianța galbenă, netedă. O, tată, am strigat. Nu trebuia să-ți fie rușine de faptul că erai derutat. Așa după cum nici tatăl tău, înaintea ta, n-avea motive de rușine. Nu trebuia să-i fie rușine de faptul că îi era teamă, nici lui, nici tatălui său. Nu era nici o rușine în tăcerea provocată de teamă. Tăcerea ne-a trădat. Dacă n-ar fi fost tăcerea, bunicul tău i-ar fi putut spune tatălui tău că n-avea cum să scape de el însuși sau să se reinventeze de unul singur. Ai fi putut învăța aceste lecții de la tatăl tău. Iar tu, fiul lui, ți-ai fi putut învăța părintele că această lume nouă, care vă atrăgea pe toți, însemna mai mult decât căi ferate și toalete construite în casă, mai mult decât sisteme de irigații și gramofoane, mai mult decât niște instrumente fără viață care puteau fi asimilate vechilor obiceiuri. I-ai fi putut spune că aceste instrumente aveau o putere perfidă și că necesitau un alt mod de a privi lumea. Că această putere putea fi asimilată numai odată cu credința născută din greutăți, o credință deloc nouă, care nu era nici a negrilor, nici a albilor, nici a creștinilor sau a musulmanilor, dar care pulsa în inimile primului sat african și ale primei ferme din Kansas – credința în ceilalți oameni.
Tăcerea ți-a ucis credința. Și, fiindcă ți-a lipsit credința, te-ai agățat fie prea mult, fie prea puțin de trecutul tău. Te-ai agățat prea mult de rigiditatea, de neîncrederea și de cruzimea lui. Și prea puțin de veselia bunicii, de bucuria simțită alături de alți copii cu care pășteai caprele, de zumzetul pieței, de poveștile spuse în jurul focului. Ți-a lipsit loialitatea care ar fi putut compensa lipsa avioanelor sau armelor. Ți-au lipsit cuvintele de încurajare. O îmbrățișare. Dragostea puternică, adevărată. În ciuda tuturor calităților tale – o minte ageră, puterea de a te concentra, un farmec aparte –, nu ai putut deveni niciodată un om complet, lăsând acele lucruri în urmă…
Am stat multă vreme între cele două morminte și am plâns. Când n-am mai avut lacrimi, am simțit cum se pogoară asupra mea un sentiment de pace. Am simțit parcă cercul închizându-se. Cine eram, dar și lucrurile care mă preocupau nu mai țineau doar de intelect sau de obligație, nu mai reprezentau doar un concept. Mi-am dat seama că viața mea din America – viața unui negru și a unui alb în același timp, sentimentul de abandon pe care îl simțisem de mic copil, frustrarea și speranța pe care le cunoscusem la Chicago – avea strânsă legătură cu această bucată de pământ, aflată peste ocean, de care eram legat nu numai prin nume și prin culoarea pielii. Durerea pe care eu o simțeam era și durerea tatălui meu. Întrebările mele erau aceleași ca ale fraților mei. Lupta lor, dar și dreptul pe care îl obținusem prin naștere.
Începuse să plouă încet, iar picăturile de ploaie cădeau cu zgomot pe frunzele de deasupra mea. Tocmai mă pregăteam să-mi aprind o țigară când am simțit o mână pe brațul meu. Bernard s-a așezat pe vine, lângă mine, încercând să ne acopere pe amândoi cu o umbrelă strâmbă.
– M-au trimis să văd dacă ești bine, a spus el.
– Da, sunt bine, am răspuns zâmbind.
A dat din cap, apoi s-a uitat printre gene la nori.
– Dă-mi și mie o țigară, să stau și eu să fumez cu tine, mi-a spus.
M-am uitat la fața lui netedă, ciocolatie, și am pus țigara înapoi în pachet.
– Trebuie să mă las de fumat. Hai să facem câțiva pași.
Ne-am ridicat și ne-am îndreptat spre intrarea în gospodărie. Godfrey stătea în picioare lângă bucătărie, arătând ca un cocostârc cu un picior proptit de peretele din lut. S-a uitat la noi și ne-a zâmbit timid.
– Hai și tu, i-a făcut Bernard semn cu mâna. Vino să te plimbi cu noi.
Am pornit toți trei pe drumul plin de praf, luând câte o frunză de pe jos, urmărind ploaia care se abătuse pe deasupra mai multor văi.
Hugh Cholmondeley, al treilea baron Delamere, s-a stabilit în Kenya în 1901 și a fost unul dintre cei mai influenți coloniști britanici din Kenya. (n.tr.)
În prezent, Sri Lanka (n.tr.)
Kenya African National Union (Uniunea Națională Africană din Kenya) (n.tr.)
Registrul de buzunar al servitorilor casnici (n.tr.)