A fost ceva foarte grav, mai ales că bunicul vostru a refuzat să-i dea șamanului înapoi geanta cu leacuri. A doua zi, sfatul bătrânilor s-a adunat sub un copac pentru a rezolva disputa, iar Onyango și șamanul au fost chemați să-și pledeze cauza. Șamanul a vorbit primul și le-a spus bătrânilor că dacă Onyango nu-i dă geanta înapoi, o să se abată un blestem crunt peste tot satul. După care a vorbit Onyango, care le-a repetat acestora ce spusese mai înainte. „Dacă omul ăsta are puteri magice, să mă blesteme acum și să mă lovească trăsnetul.“ Bătrânii s-au îndepărtat de Onyango, de teamă ca nu cumva trăsnetul să-i lovească pe ei. Dar curând și-au dat seama că nu era nici un pericol. Așa că Onyango s-a întors către bărbatul care îl tocmise pe șaman și i-a spus: „Fă bine de-ți caută altă femeie și las-o pe asta să rămână cu cel căruia i-a fost promisă“. Iar șamanului i-a spus: „Întoarce-te de unde ai venit, pentru că aici n-o să moară nimeni“.
Sfatul bătrânilor a fost de acord cu toate acestea. Dar au insistat ca Onyango să-i dea șamanului geanta înapoi, pentru că nu doreau să își asume nici un fel de risc. Onyango a acceptat, iar când adunarea a luat sfârșit, l-a invitat pe șaman în coliba lui. Mi-a spus să tai o găină ca să mănânce și omul ăla ceva și i-a dat șamanului și niște bani, ca să nu spună că a venit degeaba până la Alego. Însă, înainte ca ăsta să plece, bunicul vostru l-a rugat să-i arate ce are în geantă și să-i explice proprietățile fiecărei licori, astfel încât să învețe și el șmecheriile șamanului.
Eu cred că, și dacă Onyango i-ar fi dat una dintre aceste poțiuni lui Akumu, ea tot n-ar fi fost fericită. A snopit-o în bătaie și ea tot cu gura mare era. Era îngâmfată și sfidătoare cu mine și de multe ori refuza să participe la treburile casei. A mai avut un copil – al treilea, pe care l-a botezat Auma, ca pe fata noastră – și în timp ce-și alăpta bebelușul și-a pus la cale fuga. Într-o noapte – când Sarah avea 12 ani, iar Barack nouă – a plecat. A trezit-o pe Sarah din somn și i-a spus că pleacă la Kendu. I-a mai spus că era o călătorie prea grea pentru un copil și că îi va lua la ea când vor mai crește. Apoi a dispărut cu bebelușul în noapte.
Când Onyango a aflat ce se întâmplase a turbat de furie. La început și-a spus că ar trebui s-o lase pe Akumu să plece, dar când s-a uitat la Barack și la Sarah, care erau încă mici, când și-a dat seama că nici eu nu eram mai brează, cu toate că aveam deja doi copii, s-a dus la familia lui Akumu din Kendu și le-a spus că vrea ca ea să se întoarcă deîndată. Numai că de data asta familia ei a refuzat. În realitate, acceptaseră deja o plată din partea altui bărbat, cu care Akumu urma să se recăsătorească, iar cei doi plecaseră deja în Tanganyika. Onyango nu mai putea face nimic, așa că s-a întors la Alego. S-a resemnat și mi-a spus că acum eu eram mama tuturor copiilor lui.
Nici el, nici eu nu am știut că Akumu vorbise cu Sarah înainte de plecare. Dar Sarah și-a amintit cuvintele maică-sii și, după câteva săptămâni, l-a trezit pe Barack în mijlocul nopții, așa cum făcuse mama ei cu ea. I-a spus lui Barack să nu facă zgomot, l-a ajutat să se îmbrace și împreună au plecat la drum, spre Kendu. Și-acum mă mir că au supraviețuit. Au lipsit aproape două săptămâni, mergând kilometri buni în fiecare zi, s-au ascuns de lumea care trecea pe drum, au dormit pe câmp și au cerșit de mâncare. Nu departe de Kendu s-au rătăcit, iar o femeie care i-a văzut s-a îndurat de ei, pentru că erau murdari și leșinați de foame. I-a luat la ea, le-a dat să mănânce și i-a întrebat cum îi cheamă, iar când și-a dat seama cine sunt, a trimis vorbă la bunicul lor. Când Onyango s-a dus după ei și i-a văzut în ce hal arătau, a început să plângă. A fost singura dată când cineva l-a văzut plângând.
Copiii nu au mai încercat niciodată să fugă de-acasă. Dar nu cred că au uitat vreodată peripețiile prin care au trecut. Sarah avea grijă să nu-l supere pe Onyango, dar în sufletul ei îi rămăsese fidelă lui Akumu, pentru că, fiind mai măricică, văzuse cum se purtase bătrânul cu mama ei. Cred că avea o aversiune față de mine pentru că îi luasem locul mamei ei. Barack a reacționat diferit. Nu a iertat-o niciodată pe maică-sa pentru că îl abandonase și se purta de parcă Akumu nici n-ar fi existat vreodată. Le spunea tuturor că eu sunt mama lui și, cu toate că, ajuns la maturitate, pe picioarele lui, îi trimitea bani lui Akumu, s-a purtat foarte rece cu ea și asta până când a închis ochii.
Ciudat e că, în multe privințe, Sarah semăna mai mult cu tatăl ei. A fost strictă, muncitoare, iute la mânie. Barack era sălbatic și încăpățânat, ca Akumu. Dar astea sunt lucruri de care nu ne dăm seama.
Onyango a fost, cum cred că ați înțeles, foarte sever cu copiii lui. Îi punea să muncească, nu-i lăsa să se joace în afara gospodăriei, spunea că ceilalți copii sunt murdari și n-au maniere. Dar când Onyango era plecat, ignoram părerile lui, pentru că e bine pentru un copil să se joace cu alți copii, așa cum au nevoie de hrană și de somn. Dar nu-i spuneam niciodată bunicului vostru că-i lăsam să se joace în afara curții și până să se întoarcă el acasă îi spălam de le luam pielea de pe ei.
Nu era deloc ușor, mai ales cu Barack. Băiatul ăsta a fost tare năzdrăvan! În prezența lui Onyango era cuminte și supus, nu răspundea niciodată obraznic când taică-su îi spunea să facă un anume lucru. Dar când bătrânul nu era de față, Barack făcea numai ce voia. Când Onyango era plecat cu serviciul, Barack își scotea hainele bune și se ducea la scăldat cu ceilalți copii sau se lua la trântă cu ei, fura fructe din pomii vecinilor sau le călărea vacile. Vecinii se temeau să se ducă direct la Onyango, așa că veneau să se plângă la mine. Dar eu nu mă puteam supăra pe Barack și-l protejam mereu de Onyango, nu-i spuneam nimic, pentru că îl iubeam pe băiat ca pe copilul meu.
Dar, cu toate că nu arăta ce simte, bunicul vostru l-a iubit mult pe Barack, pentru că băiatul era tare isteț. Când era doar un bebeluș, Onyango începuse deja să-l învețe alfabetul și cifrele și copilul și-a depășit mai târziu maestrul. Onyango era tare fericit, pentru că el considera că toată puterea omului alb stă în cunoștințele pe care le are și a dorit ca fiul lui să capete aceeași educație ca albii. L-a preocupat mai puțin educația lui Sarah, cu toate că și ea era la fel de isteață ca Barack. Majoritatea bărbaților cred că banii investiți în educația fiicelor lor sunt de fapt bani aruncați pe fereastră. Când Sarah a terminat școala primară, l-a implorat pe Onyango să-i plătească studiile la liceu. El i-a răspuns: „Ce rost are să dau bani pe educația ta, când tu o să ajungi tot la cratiță? Du-te și ajut-o pe maică-ta și învață cum să fii o nevastă cumsecade.“
Asta a creat și mai multă animozitate între Sarah și fratele ei mai mic, mai ales că ea știa că Barack nu privea mereu școala cu seriozitate. El primea totul fără nici un efort. La început a fost înscris la școala misionară din apropierea casei, dar după prima zi de școală a venit acasă și i-a spus lui taică-su că el nu putea să învețe acolo, pentru că avea o învățătoare, iar el știa deja tot ce putea să-l învețe femeia aceea. Căpătase ideile astea de la taică-su, așa că Onyango n-a putut să-i spună nimic. Cea mai apropiată școală era la opt kilometri distanță și eu eram cea care-l ducea la școală în fiecare dimineață. De data asta avea un învățător, dar Barack a descoperit că nici asta nu-i rezolva problemele. El cunoștea mereu răspunsurile și câteodată chiar îl corecta pe învățător pentru vreo greșeală, în fața celorlalți elevi. Învățătorul îl certa pentru obrăznicia lui, dar Barack o ținea pe-a lui. Din cauza asta era mereu lovit la palmă cu nuiaua. Poate i-a prins bine totuși, pentru că în următorul an școlar, când s-a dus la altă clasă, unde preda o femeie, nu s-a mai plâns.
Dar se plictisea la școală și când a mai crescut refuza să se ducă săptămâni la rând. Cu câteva zile înainte de examene, găsea câte un coleg cu care citea lecțiile. În doar câteva zile asimila toată materia și lua mereu cele mai mari note. De câteva ori s-a întâmplat să nu iasă primul din clasă și venea plângând la mine, pentru că era obișnuit să fie cel mai bun. De fapt asta s-a întâmplat numai o dată sau de două ori. De cele mai multe ori venea acasă râzând și lăudându-se cu deșteptăciunea lui.
Barack nu avea acea lăudăroșenie răutăcioasă, se purta mereu frumos cu colegii, îi ajuta ori de câte ori îl rugau. Lauda lui era mai degrabă ca mândria unui copil care descoperă că poate alerga foarte repede și poate vâna. Nu înțelegea de ce unii colegi nu îl plăceau. Nici la maturitate nu a înțeles asta. Se nimerea în câte un bar sau un restaurant, unde vedea foști colegi ajunși miniștri sau oameni de afaceri, și le spunea de față cu toată lumea că ideile lor erau tâmpite. Le spunea: „Băi, îmi amintesc că ți-am dat meditații la aritmetică, cum de-ai ajuns așa de mare acum?“ Pe urmă începea să râdă și le cumpăra acelor oameni de băut, pentru că ținea la ei. Dar foștii lui colegi își aminteau anii de școală și știau că Barack spune adevărul și, cu toate că nu o arătau, îl detestau pentru vorbele lui.
Când tatăl tău a ajuns la vârsta adolescenței, lucrurile începuseră să se schimbe rapid în Kenya. Mulți africani luptaseră în al Doilea Război Mondial. Știau să mânuiască o armă și s-au distins ca luptători de seamă în Birmania și în Palestina. Au văzut cum albii se războiesc cu albii, unii au murit pe front, alții au ucis și ei oameni albi la rândul lor. Au văzut că un african poate manevra la fel de bine echipamentele omului alb și au întâlnit negri din State care puteau pilota avioane sau erau chirurgi. S-au întors în Kenya nerăbdători să împărtășească noile lor cunoștințe cu neamul lor și nu au mai dorit să fie conduși de albi.
Oamenii au început să vorbească despre independență. S-au organizat mitinguri și demonstrații, au fost înaintate plângeri către administrație în legătură cu confiscarea pământurilor și puterea șefilor de trib care împrumutau mână de lucru gratuită pentru proiectele guvernamentale. Până și africanii școliți de misionari s-au revoltat împotriva bisericilor și i-au acuzat pe albi că au prezentat o imagine distorsionată a creștinismului pentru a-i umili pe africani. Ca de fiecare dată, genul ăsta de activitate era concentrat în teritoriile locuite de etnia Kikuyu, unde jugul opresiunii albe a fost cel mai apăsător. Dar și cei din tribul Luo fuseseră oprimați, fiind o sursă importantă de oameni duși la muncă forțată. Bărbații din regiunea noastră s-au alăturat tribului Kikuyu și, mai târziu, când englezii au declarat starea de urgență, mulți oameni au fost arestați, iar pe unii dintre ei nu i-a mai văzut nimeni niciodată.
Tatăl vostru a fost și el influențat, ca alți tineri, de primele îndemnuri privind cucerirea independenței și ne povestea despre mitingurile la care fusese prezent. Bunicul vostru era de acord cu multe dintre revendicările primelor partide, cum a fost KANU⁷⁴, dar era sceptic în privința reușitei mișcării pentru independență, pentru că, zicea el, africanii nu puteau face față armatei albilor. „Cum ar putea africanul să-l învingă pe omul alb, când el nu e în stare nici măcar să construiască o bicicletă?“ îi spunea el lui Barack. Și mai spunea că o victorie a africanilor nu era posibilă, pentru că negrii nu doreau să muncească decât alături de familie sau de clan, în timp ce albii erau uniți în toate activitățile, ceea ce le dădea putere. „Un singur om alb este ca o furnică“, spunea Onyango. „Poate fi ușor călcat în picioare. Dar, ca și furnicile, oamenii albi muncesc împreună. Neamul lor, afacerile lor – toate astea sunt mult mai importante pentru ei decât ei înșiși. Albul își urmează liderul și nu pune la îndoială ordinele primite. Negrii nu sunt așa. Până și cel mai tâmpit negru are impresia că e mai deștept decât orice deștept. De-aia negrii or să piardă întotdeauna.“
În ciuda atitudinii lui, bunicul vostru a fost arestat o dată. Un african care lucra pentru comisarul raional îl invidia pe bunicul vostru pentru pământurile lui. Omul ăsta a fost odată pus la punct de bunicul vostru, pentru că pretindea taxe mai mari și își băga diferența de bani în buzunar. În timpul stării de urgență, omul ăsta l-a pus Onyango pe lista susținătorilor KANU și le-a spus albilor că desfășura activități subversive. Într-o zi, un polițai din garda albilor l-a ridicat pe Onyango și l-a dus într-un lagăr de deținuți. Până la urmă a ajuns în fața judecătorului, care l-a declarat nevinovat. Fusese deținut în lagăr mai mult de șase luni, iar când s-a întors în Alego era slab mort și murdar. Abia mergea și era plin de păduchi. I-a fost așa rușine, încât a refuzat să intre în casă sau să ne povestească ce pățise. M-a chemat să fierb apă și să-i aduc un brici. S-a ras în cap și după aia și-a făcut o baie, uite acolo, unde stai tu acum. Din ziua aceea am văzut cât de mult îmbătrânise.
Barack era plecat la vremea aceea și a aflat despre arestarea lui Onyango mult mai târziu. După un examen la nivel de district a fost admis la Maseno Mission School, la vreo 80 de kilometri spre sud, aproape de ecuator. Ar fi trebuit să însemne o mare onoare pentru Barack, pentru că foarte puțini africani erau admiși la liceu și numai elevii foarte buni ajungeau la Maseno, dar firea rebelă a tatălui tău a provocat multe neplăceri școlii. Aducea fete în cămin, știa să le ademenească și le promitea marea cu sarea. Se ducea cu prietenii lui la fermele din apropiere, de unde fura pui și napi, pentru că nu le plăcea mâncarea de la internat. Profesorii i-au trecut cu vederea multe prostii pentru că era foarte deștept. Dar Barack a întins coarda și până la urmă a fost exmatriculat.
Când a aflat, Onyango s-a înfuriat așa de rău, încât l-a bătut pe Barack cu un ciomag până l-a umplut de sânge. Dar Barack nici n-a fugit, nici n-a plâns, nici nu i-a dat explicații. Onyango i-a spus: „Dacă nu ești în stare să te porți cum se cuvinte, n-ai ce căuta în bătătura mea!“ În săptămâna următoare, Onyango i-a spus lui Barack că aranjase să-l trimită pe coastă, unde avea să lucreze ca funcționar. „Acum o să înveți cu adevărat valoarea educației“, i-a spus. „Să te văd acum cum te mai distrezi, că trebuie să-ți câștigi pâinea.“
Barack n-a avut de-ales, a trebuit să se supună dorinței tatălui său. A plecat la Mombasa, unde și-a luat în primire slujba, în biroul unui negustor arab. La scurtă vreme însă, s-a certat cu arabul și a plecat fără ca măcar să-și ia leafa. A găsit o altă slujbă de funcționar, mai prost plătită. Era prea mândru să ceară ajutorul tatălui lui și să recunoască faptul că greșise. Onyango a aflat și, când Barack a venit acasă, în vizită, i-a strigat în față că n-o să fie niciodată în stare de nimic. Barack a încercat să-i spună lui Onyango că era mai bine plătit la noua slujbă, că primea 150 de șilingi pe lună. Așa că Onyango i-a spus să-i arate dovada că era așa de pricopsit. Barack n-a spus nimic, iar Onyango și-a dat seama că fiul lui îl mințise. S-a dus în coliba lui și i-a spus lui Barack să plece, pentru că își făcuse tatăl de rușine.
Barack s-a mutat la Nairobi și a găsit de lucru ca funcționar la căile ferate. Dar munca asta îl plictisea și a început să fie interesat de politica dusă în țară. Tribul Kikuyu pornise războiul în zonele de pădure. Peste tot se organizau mitinguri care cereau eliberarea lui Kenyatta din închisoare. Barack a început să se ducă la întâlnirile politice, după serviciu, și a cunoscut câțiva dintre liderii KANU. În timpul unui miting a venit poliția, iar Barack a fost arestat pentru încălcarea legii adunărilor publice. A ajuns la închisoare și i-a trimis vorbă lui taică-su că are nevoie de bani pentru cauțiune. Dar Onyango a refuzat să-l ajute, iar mie mi-a spus că era timpul ca băiatul lui să-și învețe lecția.
Barack a fost eliberat după câteva zile, pentru că nu era lider KANU. Dar n-a simțit nici o bucurie, începuse să creadă că poate tatăl lui avusese dreptate – că nu era în stare de nimic. Avea 20 de ani și ce realizase? Fusese concediat de la căile ferate. Se înstrăinase de taică-su și n-avea nici bani, nici perspective. Iar acum avea o soție și un copil. O cunoscuse pe Kezia când avea 18 ani. Pe-atunci ea locuia în Kendu, cu familia ei. A fost fascinat de frumusețea ei și după ce a curtat-o o vreme s-a hotărât s-o ia de nevastă. Ca să poată face asta, avea nevoie de ajutorul tatălui său, care trebuia să plătească mireasa, așa că m-a rugat pe mine să-i pun o vorbă bună pe lângă el. La început Onyango s-a opus, iar Sarah, care se mutase înapoi la Alego după moartea primului ei soț, s-a împotrivit și ea. I-a spus bunicului tău că singurul lucru pe care Kezia îl dorea era să profite de averea familiei. I-am explicat lui Onyango că n-ar fi fost corect ca Barack să se ducă pe la rude și să ceară bani când toată lumea știa că era fiul unui om înstărit. Onyango a înțeles că am dreptate și a cedat. La un an după ce Barack s-a însurat cu Kezia, s-a născut Roy. Doi ani mai târziu s-a născut și Auma.
Barack a fost nevoit să accepte orice slujbă ca să-și poată întreține familia și l-a convins pe un alt arab, pe nume Suleiman, să-l angajeze pe post de curier. Dar era în continuare foarte deprimat, ajunsese aproape la disperare. Știa că mulți dintre colegii lui de la Maseno, de aceeași vârstă cu el, care nu fuseseră la fel de buni la învățătură, mergeau acum la Universitatea Makarere din Uganda. Unii dintre ei plecaseră să studieze la Londra. La întoarcerea în Kenya independentă îi așteptau slujbe bune. Barack și-a dat seama că risca să muncească toată viața ca funcționar în birourile acestor foști colegi.
Dar, ce să vezi, a dat norocul peste el. Două americance, profesoare în Nairobi și care aveau legături cu o organizație religioasă, au nimerit într-o zi în biroul unde lucra Barack. El a intrat în vorbă cu ele și s-au împrietenit. I-au împrumutat cărți și l-au invitat la ele acasă, iar când au înțeles cât era de deștept i-au spus că ar trebui să studieze la universitate. El le-a explicat că nu avea bani și nici un certificat de absolvire a liceului, dar ele l-au asigurat că pot aranja un curs prin corespondență pentru el, ca să obțină certificatul de care avea nevoie. I-au promis că, dacă obține certificatul îl vor ajuta să meargă la o universitate din America.
Barack s-a entuziasmat și s-a înscris imediat la cursul prin corespondență. Pentru prima oară în viața lui, învăța cu strădanie. Noaptea, în pauzele de prânz, studia cărțile alea și își făcea temele. Peste câteva luni s-a prezentat la un examen de la ambasada americană. A mai durat câteva luni până să primească rezultatele și în tot timpul ăsta a fost așa de stresat, că abia mânca. Slăbise atât de mult încât am crezut c-o să moară. Într-o zi a venit scrisoarea. Eu nu eram acasă, nu l-am văzut când a deschis-o. Știu doar că mi-a dat vestea țipând de bucurie. Am fost fericită pentru el, m-am simțit ca atunci când venea de la școală când era copil și se lăuda cu notele lui.
Dar bani tot n-avea și încă nu fusese acceptat la nici o universitate. Onyango s-a mai înmuiat când l-a văzut pe Barack atât de conștiincios, dar nici măcar el n-a putut strânge destui bani pentru taxele școlare și pentru transport. Au fost unii oameni din sat care au vrut să ajute, dar mulți s-au temut că Barack o să fugă cu banii lor și n-or să-l mai vadă niciodată. Așa că el s-a apucat să trimită scrisori universităților din America. Și a scris și-a tot scris. Până la urmă a primit răspuns de la universitatea din Hawaii, care i-a oferit o bursă. Nimeni nu știa unde e locul ăsta, dar lui Barack nu i-a păsat. I-a lăsat pe nevastă-sa, gravidă, și pe fi-su la mine și în mai puțin de o lună și-a luat tălpășița.
Nu știu ce s-a întâmplat în America. Știu doar că după aproape doi ani am primit o scrisoare de la Barack în care ne anunța că a cunoscut o americancă, pe Ann, și că vrea să se însoare cu ea. Tu știi deja, Barry, că bunicul tău nu a fost de acord cu această căsătorie. E foarte adevărat, dar motivul e altul decât crezi tu. Onyango nu considera că tatăl tău are un comportament responsabil. I-a scris lui Barack și l-a întrebat: „Cum poți să te însori cu femeia aia albă când tu ai deja responsabilități acasă? O să te urmeze femeia asta aici și-o să trăiască în tradiția Luo? O să accepte că mai ai deja o nevastă și copii? Eu nu cunosc nici un alb care să înțeleagă lucrurile astea. Femeile lor sunt geloase și sunt obișnuite să fie ținute în puf. Dacă mă înșel, să vină tatăl fetei la coliba mea și să stăm de vorbă. Noi ăștia bătrâni trebuie să ne ocupăm de asta, nu copiii.“ I-a scris și bunicului tău, Stanley, și i-a spus aceleași lucruri.
După cum știi, tatăl tău a făcut de capul lui. I-a spus adevărul lui Onyango abia după ce te-ai născut tu. Noi toți suntem bucuroși că s-a însurat, pentru că altfel n-ai mai fi acum aici cu noi. Dar bunicul tău a fost foarte furios atunci și l-a amenințat pe Barack că va face în așa fel încât să i se revoce viza. Onyango trăise mult printre albi și poate de asta le înțelegea obiceiurile mai bine decât Barack. Când s-a întors acasă, s-a întors fără voi, exact cum prevăzuse Onyango.
La scurt timp după întoarcerea lui Barack, în Kisumu a sosit o femeie care îl căuta. Inițial am crezut că e Ann, mama ta. Barack mi-a explicat că era vorba de altcineva, una Ruth. Ne-a povestit că o cunoscuse la Harvard și că venise după el în Kenya fără știința lui. Bunicul vostru nu l-a crezut și i-a reproșat că, încă o dată, se împotrivise cuvântului său. Eu nu eram chiar așa de sigură, pentru că la început Barack nu prea a vrut să se însoare cu Ruth. Nu știu ce l-a făcut să se sucească. Poate a crezut că Ruth e mai potrivită pentru el, dată fiind noua lui viață. Sau poate auzise bârfele despre Kezia, despre care lumea spunea că-și făcuse de cap în absența lui, cu toate că eu i-am explicat că nu era nimic adevărat. Sau poate a ținut la Ruth mai mult decât a lăsat să se vadă.
Oricare ar fi fost motivul, știu că, odată ce Barack s-a hotărât să se însoare cu Ruth, ea n-a acceptat ca el s-o țină și pe Kezia lângă el. Din cauza asta au trebuit copiii să plece să locuiască cu tatăl lor și noua lui soție la Nairobi. Când Barack i-a dus pe Auma și pe Roy să-și viziteze mama, Ruth a refuzat să îl însoțească și nu i-a lăsat nici pe David și Mark să meargă cu el. Onyango nu a vorbit despre asta cu Barack. Dar le spunea prietenilor lor, în așa fel încât Barack să audă: „Fii-miu e mare om, dar când ajunge acasă îi face mă-sa de mâncare, nu nevastă-sa“.
Ți-au spus și ceilalți ce-a pățit taică-tu în Nairobi. Ne vedeam foarte rar cu el, când venea stătea foarte puțin. Ne aducea daruri scumpe, ne dădea bani și stârnea invidia celorlalți cu mașina lui scumpă și cu hainele lui elegante. Dar bunicul tău continua să-i vorbească cu asprime, tratându-l în continuare ca pe un copil. Onyango era de-acum foarte bătrân. Mergea în baston și era aproape orb. Nu se putea îmbăia fără ajutor, motiv pentru care îi era foarte rușine. Dar, în ciuda vârstei, temperamentul îi rămăsese același.
Mai târziu, când Barack a căzut în dizgrație, i-a ascuns bătrânului situația lui. A continuat să ne aducă daruri pe care nu-și permitea de fapt să le cumpere și am observat că venea cu taxiul, nu mai venea cu mașina lui. Numai față de mine a recunoscut că era nefericit și dezamăgit. Îi spuneam și eu că e prea încăpățânat în felul în care colabora cu guvernul. Îmi vorbea despre principii și i-am explicat că din cauza principiilor lui copiii au de suferit. Îmi răspundea că nu înțeleg, exact cum îmi spusese taică-su la un moment dat. Așa că nu i-am mai dat sfaturi, îl ascultam numai.
Cred că de fapt de asta avea Barack nevoie – de cineva care să-l asculte. Chiar și după ce situația lui s-a îmbunătățit, după ce a construit casa asta pentru noi, a rămas cu inima grea. S-a purtat cu copiii lui exact cum s-a purtat Onyango cu el. Și-a dat seama că și-i îndepărtează, dar nu mai putea face nimic. Încă îi plăcea să se laude și să râdă și să bea cu prietenii. Dar râsul lui era gol. Îmi amintesc când a venit ultima oară să-l vadă pe Onyango, înainte ca bătrânul să moară. Au stat amândoi la masă, față în față, au mâncat fără să-și spună un singur cuvânt. După câteva luni, când Onyango s-a dus lângă strămoșii lui, Barack a venit acasă să se ocupe de funeralii. A vorbit foarte puțin, dar l-am văzut plângând în timp ce făcea ordine în lucrurile bătrânului.
Buni s-a ridicat și și-a scuturat iarba de pe fustă. Se lă-sase liniștea în curte, se auzea numai ciripitul neliniștit al unei păsări.
– O să plouă, a spus ea, iar noi am strâns rogojinile și ceștile și le-am dus în casă.
După ce am intrat, am întrebat-o pe bunica dacă mai avea vreun lucru al Bătrânului sau al bunicului nostru. S-a dus în dormitor și a căutat într-un cufăr vechi, din piele. După câteva minute s-a întors cu o carte cu coperți ruginii, de dimensiunea unui pașaport, cu câteva hârtii de diverse culori, capsate împreună și deteriorate pe una din laturi.
– Mă tem că asta e tot ce am găsit, i-a spus ea Aumei. Șobolanii au ros hârtiile înainte să apuc să le pun deoparte.
M-am așezat cu Auma la măsuța mică pe care am pus cartea și actele. Acolo unde fusese legată, cartea era roasă, dar titlul de pe copertă era încă vizibil: Domestic Servants Pocket Register⁷⁵, scria pe ea. Cu litere mai mici se putea citi „Editat sub autoritatea Ordonanței de înregistrare a servitorilor casnici, 1928, Colonia și Protectoratul Kenyei“. Pe coperta interioară am găsit un timbru de doi șilingi deasupra amprentelor degetelor mari de la ambele mâini ale lui Onyango. Erau clare, ca niște amprente de corali. În caseta fotografiei nu mai era nimic.
În prefață se menționa: „Scopul acestei Ordonanțe este să ofere fiecărei persoane angajate în serviciul domestic o dovadă a activității sale și de a proteja interesele acesteia, precum și de a preveni angajarea unor persoane care s-au dovedit nepotrivite pentru aceste activități“.
Erau date și câteva definiții ale cuvântului servitor: bucătar, slujitor, chelner, majordom, infirmier, valet, barman, lacheu, șofer sau spălător. Potrivit regulilor de folosire a acestor ghiduri, servitorii care lucrau fără ele sau care deteriorau ghidul „sunt pasibili de amendă până la 100 de șilingi sau până la șase luni închisoare, sau și una, și alta“. Urmau apoi datele particulare ale respectivului Servitor Înregistrat, completate în caligrafia elegantă, domoală, a unui grefier anonim: