În acele momente nu am simțit doar bucurie. Aveam sentimentul că tot ceea ce făceam, tot ceea ce atingeam, fiecare respirație și fiecare cuvânt purtau toată greutatea vieții mele; parcă se închidea, în sfârșit, un cerc, astfel încât puteam de-acum să mă recunosc, așa cum eram de fapt atunci și acolo. S-a întâmplat o singură dată în acea după-amiază să ies din starea aceea, când Auma s-a grăbit să ajungă acasă pentru a-și lua aparatul foto, lăsându-ne singuri, pe mine și pe Buni, în mijlocul drumului. După o pauză destul de lungă, bunica m-a privit și a zâmbit. „Halo!“, mi-a spus. „Musawa!“, i-am răspuns. Dialogul dintre noi era epuizat și ne-am uitat cu tristețe la drumul prăfuit, până când Auma s-a întors. Bunica s-a întors către Auma și, pe un ton pe care l-am putut înțelege, i-a spus că o doare faptul că nu poate comunica cu fiul fiului ei.
– Spune-i că mi-ar plăcea să învăț dialectul Luo, dar în State nu prea am timp să fac asta. Spune-i că sunt foarte ocupat.
– Știe asta, mi-a răspuns Auma. Dar spune că un bărbat nu poate fi niciodată prea ocupat pentru a învăța istoria neamului său.
M-am uitat la bunica, iar ea a dat din cap către mine și în momentul acela am știut că va veni o vreme când bucuria pe care o simțeam se va risipi, că așa era mersul vieții: viața mea nu era nici ordonată, nici încremenită și, chiar și după această călătorie, aveam de făcut încă alegeri dificile.
S-a lăsat repede noaptea, iar vântul tăia cu unduiri rapide întunericul. M-am dus, împreună cu Bernard și cu Roy, la rezervorul cu apă și ne-am spălat sub cerul liber, iar trupurile noastre săpunite străluceau sub lumina lunii aproape pline. Când ne-am întors în casă, masa era pusă și am mâncat tacticoși, fără a scoate un cuvânt. După cină, Roy a plecat, pretextând că are de făcut niște vizite. Yusuf s-a dus în coliba lui și a revenit cu un tranzistor vechi care, spunea el, aparținuse bunicului nostru. A învârtit un buton până a prins un post de știri BBC, care se auzea cu paraziți. Vocile celor din cutia radioului păreau fragmente halucinante dintr-o altă lume. La un moment dat am auzit un geamăt ciudat, înfundat, venit de la distanță.
– Probabil că au ieșit noctambulii⁷⁰ pe uliță în noaptea asta, zise Auma.
– Ce sunt noctambulii?
– Sunt ca niște demoni, mi-a explicat Auma. Sunt posedați. Când eram copii, astea două – a arătat spre bunica și spre Zeituni – ne spuneau povești despre ei, ca să ne potolească. Ne-au spus că ziua noctambulii se purtau ca niște oameni normali. Treceai pe lângă ei la piață, poate îi și invitai la masă, și nu știai niciodată adevărata lor natură. Noaptea, ei se transformă în leoparzi și vorbesc cu animalele. Cei mai puternici noctambuli pot să iasă practic din propriile trupuri și să călătorească în alte dimensiune. Sau te pot vrăji cu o singură privire. Dacă îi întrebi pe vecini, îți vor spune că încă există noctambuli pe-aici.
– Auma, vorbești de parcă n-ar fi adevărat!
În lumina slabă împrăștiată de lampa cu kerosen nu puteam să-mi dau seama dacă Zeituni glumește sau vorbește serios.
– Ascultă aici, Barry, a mai spus Zeituni, când eram mică, noctambulii le creau oamenilor o grămadă de probleme. Furau caprele. Uneori ne furau și vitele. Singurul care nu se temea de ei era bunicul tău. Într-o seară, a auzit caprele behăind în țarc și s-a dus să vadă ce e cu ele și a văzut un leopard uriaș care stătea ridicat pe picioarele de dinapoi, ca un om. Ținea un ied între fălci și când l-a văzut pe bunicul tău a strigat ceva în Luo înainte de a fugi în pădure. Bunicul tău l-a urmărit până pe dealuri, dar exact când să-l lovească cu maceta, noctambulul a sărit în copac. Din fericire, a scăpat iedul când a sărit, și bietul animal s-a ales doar cu un picior rupt. Bunicul tău a adus iedul înapoi și m-a învățat cum să fac o atelă. L-am îngrijit pe iedul ăla până s-a făcut bine.
S-a lăsat din nou tăcerea; flacăra lămpii pâlpâia slab și s-au dus toți la culcare. Bunicuța ne-a adus pături și un pat pliant dublu pentru mine și Bernard. Ne-am cuibărit cum am putut în patul destul de strâmt înainte de a stinge lampa. Mă durea tot corpul din cauza epuizării; auzeam, din dormitorul bunicii, cum ea și Auma încă stăteau de vorbă. Mă întrebam unde se dusese de fapt Roy, apoi mi-am adus aminte de plăcile de faianță galbenă de pe mormântul Bătrânului.
– Barry, a șoptit Bernard. Ești treaz?
– Da.
– Crezi ce spune Zeituni? Despre noctambuli…
– Nu știu ce să spun.
– Eu nu cred că există așa ceva. Sunt probabil niște hoți care se folosesc de legendele astea ca să sperie oamenii.
– S-ar putea să ai dreptate.
– Barry? a spus el după o pauză lungă.
– Ce mai e?
– Ce te-a făcut totuși să vii acasă până la urmă?
– Nu știu, Bernard. Ceva în mine a simțit că a sosit momentul.
Bernard s-a întors pe o parte, fără să mai răspundă. Imediat după aceea l-am auzit sforăind ușor. Am rămas cu ochii deschiși în întuneric, așteptând ca Roy să se întoarcă acasă.
*
A doua zi de dimineață, Sayid și Yusuf ne-au propus, mie și Aumei, să facem un tur al împrejurimilor. Am pornit împreună pe un drum prăfuit, apoi am traversat plantațiile de porumb și mei.
– Probabil toate astea sunt primitive pentru tine, în comparație cu fermele din America, mi s-a adresat Yusuf.
I-am răspuns că nu cunosc prea multe despre agricultură, dar că, după cunoștințele mele, pământul de-acolo părea foarte roditor.
– Da, da, a zis Yusuf, pământul e bun. Problema e că oamenii nu sunt educați. Nu înțeleg aproape nimic despre dezvoltare, despre tehnicile agricole și așa mai departe. Eu încerc să le explic despre sporirea de capital și despre sistemul de irigații, dar ei refuză să asculte. Tribul Luo este un trib de oameni foarte încăpățânați.
Am observat că Sayid s-a încruntat auzind ce spunea frate-său, dar n-a spus nimic. După câteva minute am ajuns la un izvor mic, cu apă tulbure. Sayid a strigat avertizându-ne, iar două tinere au apărut pe malul celălalt al apei, înfășurate în kanga, cu părul încă ud după baia de dimineață. Au zâmbit stânjenite și s-au ascuns după un snop de papură, iar Sayid ne-a arătat arbuștii care creșteau pe lângă cursul apei.
– Aici se termină pământurile noastre, a spus el. Înainte, când trăia tata, câmpiile erau mult mai întinse. Dar, cum ți-a spus și mama, mare parte din terenuri au fost înstrăinate.
Yusuf a decis că trebuie să ne întoarcem, dar Sayid ne-a condus, pe mine și pe Auma, pe cursul apei, apoi am mai traversat niște câmpuri și am trecut pe lângă câteva curți. În fața unor colibe am văzut femei alegând meiul așezat pe bucăți pătrate de pânză și ne-am oprit să vorbim cu una dintre ele, o femeie de vârstă mijlocie îmbrăcată într-o rochie roșie, decolorată, și încălțată cu teniși roșii, fără șireturi. S-a oprit din lucru, a dat mâna cu noi și ne-a spus că îl ține minte pe tatăl nostru, pentru că în copilărie mergeau împreună cu caprele la păscut. Când Auma a întrebat-o cum o duce, femeia a clătinat necăjită din cap.
– Sunt alte vremuri, a spus ea pe un ton plat. Tinerii se duc la oraș. Aici rămân numai bătrânii, femeile și copiii. Nu mai avem de nici unele.
În timp ce ea vorbea, s-a apropiat de noi un bătrân pe o bicicletă șubredă, urmat de un tip slab care duhnea a alcool. Au început și ei să se plângă despre cât era de grea viața în Alego și despre faptul că le plecaseră copiii. Ne-au întrebat dacă le putem da câțiva bănuți, iar Auma i-a dat fiecăruia câțiva șilingi, apoi ne-am cerut scuze și am pornit înapoi spre casă.
– Ce s-a întâmplat aici, Sayid? a întrebat Auma după ce ne-am îndepărtat destul cât să nu mai fim auziți.
Sayid s-a aplecat și a dat la o parte câteva crengi de copac căzute printre rândurile de porumb.
– Ai dreptate, a spus. Cred că au învățat asta de la cei din oraș. Vine câte unul înapoi de la Nairobi sau Kisumu și le spune „sunteți săraci“. Și acum le-a intrat în cap ideea asta, pe care înainte n-o aveau. Uită-te la mama – ea nu cere niciodată nimic. Are mereu câte o preocupare. Nu câștigă mare lucru, dar face ceva, înțelegi? Și asta îi dă un sentiment de mândrie. Oricine poate face asta, dar mulți oameni de-aici preferă să renunțe.
– Și Yusuf ce face? a mai întrebat Auma. N-ar putea să contribuie și el mai mult?
Sayid a dat din cap.
– Fratele meu se pricepe la teorie, dar mă tem că nu știe să conducă prin puterea exemplului.
– Yusuf s-a descurcat foarte bine o vreme, mi-a spus Auma. Învăța foarte bine, nu-i așa, Sayid? A primit mai multe oferte de muncă foarte promițătoare. Pe urmă, nu știu ce s-a întâmplat. Pur și simplu a renunțat. Acum zice că stă aici, cu Buni, și o ajută la treabă. Parcă i-ar fi frică să încerce, parcă i-ar fi teamă de succes.