– Hei, voi ăștia doi! V-am căutat peste tot!
I-am făcut semn să ne lase în pace, dar Roy a sărit de pe scaun, trântindu-l la pământ.
– Hai, femeie, a spus el luând-o pe Amy pe după mijloc. Hai să dansăm.
Termen folosit în special în swahili pentru populația caucaziană (n.tr.)
KCU – acronim pentru Kenyan Coffee Union (n.tr.)
Sistemul de asistență medicală de stat din Regatul Unit (n.tr.)
În limba engleză, cattle raiding, adică furt de vite, obicei practicat de triburile rivale din Africa de Est și nu numai (n.tr.)
Un fel de terci din mălai (n.tr.)
Specialitate africană din varză, ceapă și condimente (n.tr.)
Terci sau pâine din mălai (n.tr.)
Gen de muzică de dans din Congo-Kinshasa și Congo-Brazzaville (n.tr.)
Capitolul optsprezece
La ora cinci și jumătate seara, trenul nostru pleca din vechea gară din Nairobi în direcția Kisumu⁶⁶. Jane hotărâse să rămână acasă, dar restul familiei era prezentă: Kezia, Zeituni și Auma într-un compartiment, Roy, Bernard și cu mine, în cel de lângă. În timp ce toți ceilalți își aranjau bagajele în locurile destinate acestora, am reușit să deschid un geam și m-am uitat la șinele de tren din spatele nostru, șine care contribuiseră la istoria colonială a Kenyei.
Calea ferată fusese cel mai mare efort ingineresc din istoria Imperiului Britanic la momentul construirii ei – cu o lungime de aproape 1 000 de kilometri, unind Mombasa, la Oceanul Indian, cu țărmul de est al Lacului Victoria. Proiectul a durat cinci ani și a însemnat, totodată, sacrificarea vieților a sute de muncitori aduși din India. Când a fost terminat, englezii și-au dat seama că nu existau pasagerii care ar fi putut ajuta la amortizarea costurilor. De unde apariția coloniștilor albi, consolidarea teritoriilor care ar fi putut ademeni nou-veniții și apariția culturilor de cafea și de ceai, care aduceau profit imediat. A fost necesar un aparat administrativ care să acopere suprafața teritoriului traversat de calea ferată, până în inima unui continent necunoscut. A fost nevoie și de misionari și de preoți care să alunge temerile iscate de o țară despre care nu se știa mai nimic.
Pentru mine totul părea a ține de istoria antică. Dar știam că 1895, când începuseră primele lucrări la calea ferată, fusese și anul în care se născuse bunicul meu. Iar acum pornisem într-o călătorie către acele pământuri, care fuseseră cândva ale bătrânului Hussein Onyango. Gândul acesta mi-a adus în minte istoria căilor ferate și m-a făcut să încerc măcar să-mi imaginez cum s-o fi simțit anonimul ofițer britanic care călătorise prima oară cu trenul pe această rută, într-un compartiment luminat de o lampă cu gaz, de unde privea întinderile nesfârșite acoperite cu vegetație. Poate trăise un sentiment de triumf, poate simțise o mare încredere izvorâtă din lumina călăuzitoare a civilizației occidentale care pătrundea în sfârșit în întunecimea Africii. Sau poate s-o fi gândit cu teamă că întregul proiect fusese nebunie curată și că acest teritoriu și locuitorii lui aveau să trăiască infinit mai mult decât visurile imperiale. Am încercat să-mi imaginez africanul aflat de cealaltă parte a geamului, urmărind șarpele din oțel care scotea fum negru în timp ce trecea prima oară pe lângă satul lui. O fi privit trenul cu invidie, sperând că poate într-o zi va călători și el în același vagon în care călătorise englezul, eliberat de povara lui zilnică. Sau s-o fi cutremurat sub viziunea ruinelor și a războiului?
Imaginația mea începea să dea greș, așa că m-am întors în prezent, la peisajul presărat cu cocioabe care se întindeau în cartierele sărace de la poalele dealurilor din zare. Am trecut pe lângă o piață amenajată într-un astfel de cartier și am văzut un șir de copii făcând cu mâna călătorilor din tren. Le-am făcut și eu cu mâna și am auzit-o pe Kezia, care vorbea în dialectul Luo, în spatele meu. Bernard m-a tras de cămașă.
– Cică să nu mai scoți capul pe geam, mi-a spus el. Zice că băieții ăia or să arunce cu pietre în tine.
Unul dintre membrii personalului din tren a venit să ne ia comanda pentru cușete și să ne anunțe că începuseră să servească masa, așa că ne-am dus cu toții la vagonul-restaurant și ne-am așezat la mese. Vagonul era expresia unei eleganțe ofilite – lambriurile originale erau intacte, dar șterse, iar argintăria – cât se poate de autentică, dar desperecheată. Mâncarea era bună, berea era rece, iar la sfârșitul mesei am putut spune că sunt încântat.
– Cât facem până la Home Square?, am întrebat, luând și ultimul strop de sos de pe farfurie.
– O să călătorim toată noaptea până la Kisumu, a spus Auma, apoi luăm un autobuz sau un microbuz cu care mai mergem încă vreo cinci ore.
– Apropo, nu se spune Home Square, ci Home Squared, m-a corectat Roy, în timp ce-și aprindea o țigară.
– Adică?
– Așa spuneau copii din Nairobi, mi-a explicat Auma. Adică ai o casă obișnuită în Nairobi și mai ai o casă la țară, de unde sunt neamurile tale. Casa ta ancestrală. Până și cei mai mari miniștri și afaceriști gândesc așa. Or fi având ei ditamai conacul în Nairobi, dar la țară au o colibă și se duc acolo o dată sau de două ori pe an. Dar, dacă îi întrebi de unde sunt, îți vor spune că acea colibă este adevărata lor casă. Când eram la școală și voiam să spunem cuiva că mergem la Alego, era casa noastră la pătrat. Home Squared⁶⁷.
– Dar pentru tine, Barack, îi putem spune Home Cubed⁶⁸, a adăugat Roy, luând încă o gură de bere.
Auma a zâmbit și s-a sprijinit de spătarul banchetei, ascultând ritmul roților pe șine.
– Trenul ăsta îmi readuce atât de multe amintiri. Mai știi, Roy, ce ne bucuram când știam că trebuie să mergem acasă? E atât de frumos acolo, Barack! Nu seamănă deloc cu Nairobi. Și Bunicuța… este atâta de simpatică! O să o adori, Barack! E grozav de nostimă.
– Simțul umorului a fost cel care a ajutat-o să suporte Teroarea atâția ani, a zis Roy.
– Cum adică Teroarea?
– Așa îi spuneam noi bunicului nostru. Era un om tare rău.
– Măiculiță, chiar că era rău! a comentat Roy, clătinând vesel din cap. Ne obliga să stăm la masă seara și ne servea mâncarea în farfurii de porțelan, ca englezii. Dacă spuneai vreo prostie sau foloseai furculița greșită – trosc! Te lovea cu bastonul. Uneori nici nu știam de ce o încasam.
Zeituni a făcut semn cu mâna, a plictiseală, deloc impresionată.
– Voi nu l-ați cunoscut decât când ajunsese bătrân și fără vlagă. Când era tânăr, să te ții! Eram preferata lui. Mă alinta ca pe un animal de companie. Dar, chiar și-așa, dacă făceam vreo prostie, mă feream de el toată ziua, așa de sever era! Era sever chiar și cu oaspeții lui. Dacă avea oaspeți, omora nu știu câte găini în cinstea lor. Dar, dacă nu respectau tradițiile, dacă nu se spălau pe mâini înaintea unei persoane mai în vârstă, îi lovea fără ezitare, chiar și pe adulți.
– Nu pare a fi fost prea simpatic, am spus.
Zeituni a negat din cap.
– Să știi că, în realitate, a fost un om foarte respectat, pentru că era un fermier bun. Ferma lui din Alego era una dintre cele mai mari din zonă. Se pricepea la grădinărit, din mâna lui creștea orice. Învățase diferite tehnici de la englezi. Când a lucrat ca bucătar pentru ei.
– N-am știu că a fost bucătar.
– Avea pământ, dar a fost bucătar multă vreme pentru albii din Nairobi. A lucrat pentru oameni de seamă. În timpul războiului mondial a fost căpitan în armata britanică.
Roy a mai comandat o bere.
– Poate de asta a fost atât de rău.
– Știu și eu? a zis Zeituni. Cred că asta a fost firea lui dintotdeauna. Tata a fost foarte strict, dar corect. Să vă spun o întâmplare de când eram doar o fetiță. Într-o zi a apărut la marginea fermei noastre un om care ținea o capră în funie. Dorea să traverseze ferma, locuia de cealaltă parte a așezării și nu voia să ocolească prea mult. Așa că bunicul vostru i-a spus: „Dacă ești singur, poți oricând traversa pe-aici. Dar azi nu te las, pentru că capra ta o să-mi mănânce plantele.“ Dar omul nu l-a ascultat. S-a tot târguit cu bunicul vostru, căruia i-a promis că o să fie atent și capra n-o să-i facă pagubă. Omul ăsta vorbea atât de mult, încât bunicul vostru m-a chemat și mi-a spus „Du-te și adu-mi-l pe Alego“. Ăsta era pumnalul lui…