– Adică un fel de macetă.
– Da, macetă. Avea două pe care le ascuțea tot timpul. Le ascuțea pe o piatră specială toată ziulica. Pe una o chema Alego. Pe cealaltă, Kogelo. Așa că am alergat la colibă și i-am adus-o pe cea pe care o chema Alego. Bunică-tu îi spune omului: „Uite ce e, ți-am spus deja că nu pot să te las să treci, dar ești prea încăpățânat și nu asculți. Așa că o să fac o învoială cu tine. Poți să treci cu capra. Dar, dacă se atinge de o singură frunză, ce zic eu, de o jumătate de frunză din plantele mele, atunci îți omor capra.“ Chiar dacă eram destul de mică mi-am dat seama că omul ăla era prost făcut grămadă, pentru că a acceptat învoiala făcută cu tata. Am pornit la drum, ăla cu capra în fața noastră, iar noi la mică distanță de el. Nu știu dacă am mers vreo cinșpe metri până când capra și-a întins gâtul și a început să rupă dintr-o frunză. În momentul ăla s-a auzit un șuierat și am văzut cum tata i-a tăiat capul caprei în două. Proprietarul caprei a fost șocat, a început să țipe: „Văleu! Văleu! Ce-ai făcut, Hussein Onyango?“ Iar bunicul vostru și-a șters maceta de sânge și a spus doar atât: „Dacă promit că fac un lucru, atunci îl fac. Altfel cum ar mai avea oamenii încredere în cuvântul meu?“ Pe urmă, proprietarul caprei a vrut să-l dea în judecată pe bunicul vostru, să-l aducă în fața mai-marilor tribului. Ăstora le-a fost milă de bărbat, că își pierduse capra, ceea ce nu era puțin lucru. Dar, când au aflat toată întâmplarea, l-au alungat. Știau că bunicul vostru avea dreptate, pentru că îl avertizase pe omul respectiv.
Auma a clătinat din cap.
– Îți poți imagina, Barack? m-a întrebat. Jur că uneori am impresia că toate problemele din familia asta au început cu el. El a fost singurul a cărui părere conta pentru Bătrân. Singurul de care tata se temea.
Vagonul-restaurant se golise, iar chelnerul se foia nerăbdător de colo colo, așa că am decis că e momentul să mergem la culcare. Cușetele erau înguste, dar cearșafurile erau răcoroase și primitoare. Am stat treaz până târziu, ascultând ritmul trenului și respirația fraților mei și rememorând poveștile despre bunicul nostru. Totul începuse cu el, spusese Auma. Ceea ce suna destul de corect. Dacă aș fi putut pune cap la cap povestea lui, poate că totul ar fi căpătat sens.
Am adormit într-un târziu și am visat că mă plimb pe ulița satului. Copii acoperiți doar de șiraguri de mărgele se jucau în fața colibelor rotunde, iar câțiva bătrâni îmi făceau cu mâna când treceam prin fața lor. M-am depărtat și am observat că oamenii se uită cu teamă la ceva din spatele meu și s-au grăbit să intre în colibele lor. Am auzit răgetul unui leopard și am alergat spre pădure, împiedicându-mă de rădăcini și de cioturi de copaci și liane, până când n-am mai putut și am căzut în genunchi în mijlocul unui luminiș strălucitor. Cu respirația tăiată, m-am întors și am văzut că ziua se transformase în noapte și peste mine se profila o siluetă uriașă, cât copacii de înaltă, care purta doar o cârpă ce-i acoperea bărbăția și o mască aproape fantomatică. Mă fixa cu ochi lipsiți de viață și am auzit o voce care a tunat, spunându-mi că sosise vremea, și am început să tremur violent din toate încheieturile, de parcă eram gata să mă frâng…
M-am trezit plin de sudoare și m-am lovit cu capul de lampa din tavan, aflată deasupra cușetei. În întuneric, ritmul inimii mi s-a reglat ușor, dar n-am mai putut dormi.
Am sosit la Kisumu în zori și am mers pe jos circa 800 de metri până la autogară, care era plină de autobuze și microbuze care își făceau loc în perimetrul plin de praf, în zgomotul claxoanelor. Pe aripile caroseriilor erau inscripționate denumiri precum Love Bandit sau Bush Baby. De noi s-a apropiat o mașină care arăta ca vai de capul ei, cu anvelope tocite și crăpate. Auma s-a urcat prima, dar a coborât imediat, posomorâtă.
– Nu sunt locuri.
– Nu îți face griji, a liniștit-o Roy, în timp ce bagajele noastre erau trecute din mână în mână pentru a fi încărcate pe capota mașinii. Suntem în Africa, Auma… nu în Europa.
S-a întors și i-a zâmbit unui tânăr care lua banii de călătorie.
– Ne găsești și nouă niște locuri, frățioare?
– Nici o problemă, a răspuns tânărul. Ăsta e un autobuz clasa-ntâi!
Călătoream deja de o oră, Auma stătea în poala mea, ținând un coș plin cu napi și un bebeluș, fetița unei alte călătoare.
– Mă întreb cum o fi să călătorești la clasa a treia, am spus, ștergându-mi o dâră de scuipat de pe mână.
Auma s-a văzut nevoită să dea la o parte cotul cuiva care îi apăruse direct în față.
– N-o să-ți mai ardă de glume când o să ajungem la porțiunea de drum plină de hârtoape.
Din fericire, autostrada era destul de bine asfaltată. De o parte și de cealaltă a drumului, peisajul era arid, se vedeau numai tufișuri uscate și mici coline, din când în când câte o casă de cărămidă, apoi colibe din lut, cu acoperișuri conice, din paie. Am coborât la Ndori și am mai pierdut două ore în așteptarea altui microbuz, potolindu-ne setea cu o limonadă leșinată și privind niște câini fără stăpân mârâind unii la alții. Până la urmă, a apărut și microbuzul care ne-a dus mai departe, pe un drum desfundat, spre nord. La un moment dat drumul s-a lățit, iar noi am oprit într-un luminiș unde așteptau doi tineri, la umbra unui pom. Când ne-au văzut, fețele li s-au luminat într-un zâmbet. Roy a sărit din microbuz și i-a îmbrățișat pe cei doi bărbați.
– Barack, m-a strigat el bucuros, ei sunt unchii noștri. El este Yusuf, mi l-a prezentat pe cel mai slăbuț, cu mustață. Iar ăsta este Sayid, fratele cel mai mic al tatălui nostru, a mai spus el, arătând spre celălalt bărbat, mai plinuț și proaspăt bărbierit.
– Aaa, am auzit lucruri grozave despre tine, mi-a spus Sayid, zâmbindu-mi. Bine ai venit, Barry! Bine ai venit! Hai, dă-mi mie bagajele tale!
I-am urmat pe Yusuf și pe Sayid pe un drum perpendicular pe șoseaua principală, până când am ajuns la un gard viu, destul de înalt, dincolo de care se afla o așezare destul de mare. În mijlocul ei trona o casă rectangulară, cu acoperiș jos, din tablă ondulată, cu pereți din beton cam deteriorați pe o parte, sub care se vedea gletul din lut de culoare maro. O explozie de flori de bougainvillea, sau floarea de hârtie, ni se înfățișa în roșu, roz și galben, și se întindea de o parte a perimetrului în direcția unui rezervor de apă din beton, iar pe pământul bătătorit fusese construită o colibă rotundă, înconjurată de vase din lut din care ciuguleau câteva găini, într-un ritm alternativ. În curtea mare din spatele casei am mai văzut încă două colibe, care se ridicau din iarbă. Sub un copac înalt de mango, două vaci costelive, cu pieile roșietice, s-au uitat o clipă la noi, după care au continuat să pască.
Home Squared.
– Ei, Obama!
Din casa principală a ieșit o femeie cu capul acoperit de o eșarfă, ștergându-se pe mâini pe marginile fustei sale înflorate. Semăna la față cu Sayid, avea tenul neted și osatura proeminentă și îi râdeau ochii în cap. I-a îmbrățișat pe Auma și pe Roy cu patos, de parcă ar fi vrut să-i pună la pământ, apoi s-a întors către mine și mi-a strâns mâna cu putere.
– Halo! a spus ea, pasămite în engleză.
– Musawa! am răspuns în Luo.
A râs și i-a spus ceva lui Auma.
– Zice că visează de mult la ziua asta, în care să-l cunoască pe fiul fiului ei. Spune că i-ai adus o mare bucurie. Zice că acum ai ajuns în sfârșit acasă.
Bunicuța a făcut un semn cu capul și m-a strâns în brațe, apoi ne-a condus pe toți în casă. Câteva ferestre micuțe lăsau lumina după-amiezii să pătrundă în casa mobilată modest – câteva scaune din lemn, o măsuță pentru servit cafeaua și o canapea uzată. Pe pereți erau expuse diverse amintiri de familie: diploma de la Harvard a Bătrânului, fotografii cu el și cu Omar, unchiul care plecase în America cu 25 de ani în urmă și nu se mai întorsese. Lângă toate acestea, două fotografii mai vechi, îngălbenite, într-una o tânără înaltă cu ochi arzători și un bebeluș dolofan în brațe, iar lângă ei, o altă fată; în cea de-a doua, un bărbat în vârstă care ședea într-un fotoliu cu spătar înalt. Bărbatul era îmbrăcat într-o cămașă apretată și cuanga⁶⁹; stătea picior peste picior, ca un englez, dar în poală ținea un fel de bâtă, o ghioagă cu capătul înfășurat în piele de animal. Pomeții lui înalți și ochii înguști îi dădeau chipului un aer oriental. Auma a venit lângă mine.
– El este. Bunicul nostru. Femeia din fotografie este cealaltă bunică a noastră, Akumu. Fata este Sarah. Iar bebelușul… este Bătrânul.
M-am uitat cu atenție la fotografii, timp îndelungat, apoi am mai observat o altă poză pe perete. Era o fotografie sepia, cu o amprentă de epocă, în genul vechilor reclame la Coca-Cola, în care vedeam o femeie albă cu păr negru, des și ochi visători. Am întrebat-o ce era cu fotografia aceea și Auma s-a întors spre Bunicuța, care a răspuns în Luo.
– Zice că e una din nevestele bunicului nostru. Le-a spus tuturor că s-a însurat cu ea în Birmania, unde a făcut războiul.
– Nu prea arată a birmaneză, ce zici, Barack? m-a întrebat Roy râzând.
Am negat din cap. Semăna cu mama mea.
Am luat loc în sufragerie și Bunicuța ne-a făcut ceai. Ne-a povestit că îi mergea bine, cu toate că cedase niște pământ unor rude, pentru că nu putea să-l lucreze numai cu Yusuf. Paguba și-o acoperea vânzând pachete de prânz copiilor de la școala din apropiere și mărfuri pe care le aducea de la Kisumu când avea ceva bănuți puși deoparte. Singurele ei probleme reale erau acoperișul casei – ne-a arătat câteva raze de lumină care pătrundeau prin el – și faptul că de un an nu mai avea nici o veste de la fiul ei Omar. M-a întrebat dacă l-am văzut cumva; i-am spus că nu. A bombănit ceva în Luo, apoi a strâns ceștile goale.
– Te roagă, când îl vezi, să-i spui că nu dorește nimic de la el, mi-a șoptit Auma. Vrea doar ca el să vină să-și vadă mama.M-am uitat la bunica mea și, prima oară de când ajunsesem acolo, mi s-a părut că își arată vârsta.
După ce ne-am desfăcut bagajele, Roy mi-a făcut semn să-l urmez în curte. Exact la marginea unui câmp de po-rumb care aparținea vecinilor, la rădăcina unui copac de mango, am văzut două bucăți rectangulare de ciment care ieșeau din pământ ca două sicrie abia dezgropate. Pe unul dintre morminte se afla o placă pe care scria HUSSEIN ONYANGO OBAMA, N. 1895, D. 1979. Celălalt mormânt era acoperit cu faianță galbenă, iar acolo unde ar fi trebuit să fie piatra funerară, suprafața era goală. Roy s-a aplecat și a înlăturat cu mâna un șir de furnici care înaintau de-a lungul mormântului.
– Au trecut șase ani, a spus Roy. Șase ani și încă nu există o placă comemorativă pentru cel îngropat aici. Ascultă ce-ți spun, Barack, când oi muri, să pui o placă cu numele meu pe mormânt.
A clătinat încetișor din cap, apoi s-a dus înapoi în casă.
Cum aș putea explica emoțiile care m-au încercat în ziua aceea? Îmi amintesc fiecare moment, secvență cu secvență. Îmi amintesc că în după-amiaza aceea am însoțit-o pe Bunicuța la piață, cu Auma, o piață amenajată în luminișul în care ne lăsase microbuzul, luminiș plin acum de femei care stăteau pe rogojini din paie, cu picioarele cafenii întinse în fața lor sub fuste largi; îmi amintesc râsul lor în timp ce mă urmăreau cum o ajutam pe Bunicuța să aleagă căpățânile de varză pe care le aduseseră de la Kisumu, dar și gustul dulce, asemănător nucilor, al trestiei-de-zahăr pe care una dintre femei mi-a pus-o în mână. Îmi amintesc foșnetul foilor de porumb, expresia concentrată de pe chipurile unchilor mei, mirosul de sudoare simțit când reparam o spărtură din gardul dinspre vest al proprietății. Tot în acea după-amiază, un băiat pe nume Godfrey a venit în tabără. Auma mi-a explicat că băiatul locuia cu bunica pentru că familia lui trăia într-un sat unde nu exista școală. Îmi amintesc goana nebună a lui Godfrey după un cocoș negru printre bananieri și copacii de papaya, dar și felul în care se încrunta când cocoșul scăpa din mâinile lui. În cele din urmă, s-a uitat cu ochi mari la bunica – aceiași ochi în care se citea uimirea când eram copil – după ce aceasta a prins cocoșul de la spate cu o mână și cu cealaltă i-a tăiat gâtul fără menajamente.