– Probabil că școala nu ne ajută prea mult dacă nu îți mai dai și silința să muncești, a spus Sayid.
M-am tot gândit la cuvintele lui. Poate avea dreptate; poate ideea de sărăcie fusese practic importată în locurile acestea, instaurând un nou standard de nevoi și de lipsuri care se împrăștia precum vărsatul de vânt, chiar prin intermediul meu, al Aumei sau al radioului depășit al lui Yusuf. A spune că sărăcia era doar o noțiune nu însemna că aceasta nu era și reală; oamenii pe care îi întâlnisem nu puteau ignora faptul că în unele case existau toalete sau că unii mâncau zilnic carne, așa după cum copiii din Altgeld nu puteau ignora mașinile scumpe și casele luxoase pe care le vedeau la televizor.
Puteau totuși respinge ideea că erau neajutorați. Sayid ne povestea acum despre propria viață: despre dezamăgirea pe care o simțise că nu putuse să meargă la facultate la fel ca frații lui mai mari, pentru simplu motiv că nu mai erau bani; despre munca de la Corpul Național de Tineret, cu care desfășurase diverse proiecte în toată țara, aproape trei ani, activitate care acum se apropia de sfârșit. Își petrecuse ultimele două concedii bătând pe la ușile diverșilor afaceriști din Nairobi, fără succes. Cu toate acestea, nu se lăsa descurajat, convins că perseverența lui va da în cele din urmă roade.
– Zilele astea, ca să obții o slujbă, fie și ca funcționar, trebuie să cunoști pe cineva, ne-a spus Sayid în timp ce ne apropiam de casa lui Buni. Sau trebuie să dai mită acolo unde trebuie. De-aia vreau să pornesc propria afacere. Ceva modest, dar care să fie al meu. Cred că aici a greșit tatăl vostru. În ciuda faptului că era un geniu, nu a avut niciodată ceva numai al lui.
A căzut o clipă pe gânduri.
– Acum sigur că n-are rost să pierd vremea gândindu-mă la greșelile trecutului, corect? Uite, cum e de pildă disputa asta pe marginea moștenirii de la tatăl vostru. De la bun început le-am spus surorilor mele să uite de asta. Să ne vedem de viețile noastre. Dar ele nu mă ascultă. Și, între timp, banii pe care se ceartă se duc unde? În buzunarele avocaților. Avocații o duc bine de pe urma acestui caz. Cum se spune? Când două lăcuste se ceartă, cioara se înfruptă⁷¹.
– Asta e o expresie specifică tribului Luo? am întrebat.
Pe fața lui Sayid s-a instalat un zâmbet timid.
– În Luo avem tot felul de expresii similare, a spus el, dar trebuie să recunosc că am citit una anume într-o carte de Chinua Achebe, un scriitor nigerian. Îmi place foarte mult cum scrie. El spune adevărul despre situația dificilă în care se află Africa. Ori că ești nigerian, ori că ești kenyan, totuna. Ceea ce ne apropie este mai puternic decât ceea ce ne dezbină.
Când ne-am întors, bunica și Roy stăteau de vorbă cu un bărbat în costum. Era directorul unei școli din apropiere și se oprise să le spună ultimele vești din oraș și să guste din tocănița de pui rămasă de seara trecută. Am observat că Roy își făcuse bagajul și l-am întrebat unde se duce.
– La Kendu Bay, mi-a spus. Domnul director merge și el acolo, așa că ne duce și pe noi cu mașina; plec cu Bernard și cu mama să-l aducem pe Abo aici. Ar trebui să vii și tu și să-ți vizitezi familia de-acolo.
Auma a decis să rămână acasă cu bunica, iar eu cu Sayid ne-am grăbit să împachetăm un schimb de haine și ne-am înghesuit în hârbul directorului. Am mers câteva ore bune pe autostradă până la Kendu. La vest se vedeau din când în când apele Lacului Victoria, ape liniștite, argintii, care se pierdeau în mlaștinile verzi. După-amiază, târziu, am ajuns pe principalul bulevard din Kendu Bay, o stradă largă și plină de praf, pe marginile căreia erau înșirate magazine de culoarea nisipului. După ce i-am mulțumit directorului, am luat un microbuz care ne-a dus pe un labirint de străduțe până când toate indicatoarele au dispărut, iar peisajul a devenit din nou o mare întindere de pășuni și câmpuri de porumb. La una dintre intersecții, Kezia ne-a făcut semn să coborâm. Am traversat pe jos o râpă adâncă, de culoarea cretei, la capătul căreia curgea un râu cu apă murdară. Pe malul lui am văzut femei care loveau hainele ude de stâncile ieșite din apă; pe o terasă, o turmă de capre cu blana pătată în alb, negru și gri arătau, din depărtare, precum niște licheni care acopereau pământul. Am ajuns la o potecă îngustă care ducea spre o gospodărie înconjurată de un gard viu. Kezia s-a oprit și mi-a arătat o grămadă de pietre și vreascuri, spunându-i ceva în Luo lui Roy.
– Acolo e îngropat Obama, mi-a explicat Roy. Stră-străbunicul nostru a crescut în Alego, dar în tinerețe s-a mutat aici. Aici s-a stabilit Obama și aici s-au născut toți copiii lui.
– Și-atunci de ce s-a dus bunicul nostru înapoi la Alego?
Roy s-a uitat la Kezia, care a scuturat din cap.
– Despre asta trebuie s-o întrebi pe Buni, a răspuns Roy. Mama mea crede că el nu s-a înțeles cu ceilalți frați ai lui. De fapt, unul dintre frații lui încă trăiește aici. E foarte bătrân, dar poate reușim să-l vedem.
Am ajuns la o casă mică, din lemn, în fața căreia o femeie înaltă, frumoasă, mătura curtea. În spatele ei, un bărbat tânăr, gol până la brâu, stătea pe prispă. Femeia și-a pus mâna streașină la ochi și a început să ne facă semn, iar bărbatul s-a întors încet spre noi. Roy s-a dus să dea mâna cu femeia, pe care o chema Salina, iar tânărul s-a ridicat și el să ne întâmpine.
– Ia te uită, ați venit în sfârșit după mine, a spus Abo, îmbrățișându-ne pe fiecare în parte.
Și-a tras cămașa pe el.
– Auzisem eu că o să veniți cu Barry!
– Ei, știi cum e, a zis Roy. A durat ceva să ne organizăm.
– Mă bucur că ați venit. Trebuie să mă întorc la Nairobi.
– Nu-ți place aici, ai?
– E așa de plictisitor, nu-ți vine să crezi! Nu tu televizor, nu tu cluburi. Oamenii ăștia de la țară sunt cam reduși. Dacă n-ar fi venit Billy, cred că mă urcam pe pereți.
– E și Billy aici?
– Da, e și el pe undeva pe-aici…
Abo a dat din mână a lehamite, după care s-a întors către mine și mi-a zâmbit.
– Deci, Barry, ce mi-ai adus din America?
Am căutat în geantă și am scos un mic casetofon portabil, la fel ca acela pe care i-l adusesem și lui Bernard. L-a studiat pe toate părțile, fără a-și putea ascunde dezamăgirea.
– Nu e Sony, nu? m-a întrebat, apoi și-a recăpătat buna dispoziție și m-a bătut pe spate. E-n regulă, Barry. Îți mulțumesc! Mulțumesc.
I-am făcut un semn din cap, stăpânindu-mi nervii. Stătea lângă Bernard și asemănarea dintre ei era izbitoare, aceeași înălțime, aceeași siluetă zveltă, aceleași trăsături netede, uniforme. Dacă Abo ar fi renunțat la mustață, aș fi putut să jur că sunt gemeni. Era totuși o deosebire între ei. Privirea din ochii lui Abo. Asta era! Ochii lui erau roșii, ca ai unui drogat, dar mai era ceva în ei, ceva ascuns, care îmi amintea de tinerii din Chicago. O atenție sporită și un fel de hotărâre. Avea privirea cuiva care înțelesese foarte devreme că i se făcuse o nedreptate.
Am intrat cu Salina în casă, iar ea ne-a oferit sucuri și biscuiți. În timp ce punea tava pe masă, pe ușă a intrat un tânăr frumos ca Salina și înalt ca Roy, care a scos un strigăt de surpriză.
– Roy! Cum de-ai venit?
Roy s-a ridicat și l-a strâns în brațe.
– Mă știi doar. Nu refuz niciodată o invitație la masă. Aș putea să te întreb același lucru.
– Eu am venit în vizită la mama. Dacă nu vin mai des, începe să se vaite.
A sărutat-o pe Salina pe obraz și mi-a strâns mâna cu putere, ca într-o menghină.
– Văd că l-ai adus și pe vărul meu american! Am auzit multe despre tine, Barry, nici nu-mi vine să cred că ești aici acum. I-ai oferit ceva de mâncare lui Barry? a întrebat-o el pe Salina.
– Uite-acuș, Billy, acuș.
Salina a luat-o de mână pe Kezia și s-a întors spre Roy.