Epilog
Am mai rămas în Kenya două săptămâni. Ne-am întors toți la Nairobi, unde ne-am mai strâns la masă în câteva seri, am asistat și la alte certuri și am auzit o sumedenie de povești. Buni a stat în apartamentul Aumei și în fiecare noapte adormeam în sunetul șoaptelor lor. Într-o zi ne-am dus toți la un studio fotografic să facem un portret de familie, și toate femeile purtau rochii vaporoase cu motive africane, colorate în nuanțe vii de verde și galben și albastru, bărbații – toți înalți, bărbieriți și cu hainele apretate. Fotograful, un indian slab cu sprâncene stufoase, a ținut să ne spună că alcătuiam un tablou foarte frumos.
Imediat după aceea, Roy a luat avionul înapoi la Washington, DC, iar bunica s-a întors acasă, la Home Squared. Dintr-odată, zilele au devenit foarte liniștite și atât eu, cât și Auma simțeam un fel de melancolie, de parcă ne trezeam dintr-un vis. Poate și faptul că urma să ne reluăm viețile, departe unul de altul, ne-a făcut să ne ducem în vizită la George, cel mai mic copil al tatălui nostru.
A fost o întâlnire dureroasă, aranjată în grabă și fără știința mamei lui: am luat-o pe Zeituni și ne-am dus la o școală aflată într-o clădire cu un singur etaj, unde un grup de copii se jucau pe peluza largă, acoperită de iarbă. După o scurtă conversație cu profesoara care supraveghea copiii în pauză, Zeituni a venit lângă noi cu unul dintre copii. Era frumușel, cu un cap perfect rotund și cu o privire bănuitoare. Zeituni s-a lăsat pe vine și a făcut semn cu degetul spre mine și Auma.
– Ea e sora ta, i-a spus ea băiatului, mai ții minte când te ținea pe genunchi? Iar el e fratele tău, care a venit tocmai din America să te vadă.
Băiatul a căpătat curaj și a dat mâna cu noi, dar a continuat să se uite la copiii cu care se juca. Mi-am dat seama că făcusem o greșeală. Directoarea școlii a ieșit din biroul ei și ne-a spus că, dacă nu aveam permisiunea mamei copilului, trebuia să plecăm. Zeituni a început să se certe cu directoarea, dar Auma a intervenit.
– Mătușă, are dreptate. Ar trebui să mergem.
Din mașină l-am văzut pe George întorcându-se la prietenii lui cu care se confunda aproape, toți aveau capete rotunde și genunchi noduroși și alergau pe iarbă după o minge jerpelită. Mi-am amintit brusc de prima mea întâlnire cu Bătrânul, de teama și de stânjeneala pe care le simțisem în prezența lui și de faptul că prima oară în viață mă văzusem nevoit să reflectez la misterul propriei vieți. M-am alinat cu gândul că poate, într-o zi, când va mai crește, George va dori și el să știe cine a fost tatăl lui, cine sunt frații și surorile lui, iar dacă va lua vreodată legătura cu mine voi fi lângă el și-i voi spune povestea așa cum o știam și eu.
În seara aceea am întrebat-o pe Auma dacă îmi putea recomanda niște cărți bune în dialectul Luo și mi-a propus să o vizităm pe fosta ei profesoară de istorie. Dr. Rukia Odero era o femeie înaltă, ca o trestie, veche prietenă a tatălui nostru. Când am ajuns la ea acasă, dr. Odero tocmai se pregătea să ia cina și a insistat să rămânem la masă. Am mâncat pește și ugali, iar doamna a insistat să-i spunem pe nume, apoi m-a întrebat ce părere am despre Kenya. M-a întrebat dacă mă simt dezamăgit. I-am răspuns că nu eram dezamăgit, dar aveam în continuare o seamă de întrebări, însă primisem și multe răspunsuri.
– Mă bucur, a spus Rukia, împingându-și ochelarii mai sus pe nas. Știi că așa își câștigă istoricii existența… Stăm toată ziua și ne gândim la noi întrebări. Ceea ce este, de fapt, foarte plictisitor. E nevoie de o oarecare înclinație spre malițiozitate. Tinerii de culoare din America au tendința de a împrumuta Africii un aer romantic. Când tatăl vostru și eu eram tineri, se întâmpla exact pe dos – aveam senzația că vom afla toate răspunsurile în America. În Harlem, la Chicago, în scrierile lui Langston Hughes și ale lui James Baldwin. De-acolo ne trăgeam inspirația. Familia Kennedy era foarte populară. Era, de asemenea, foarte important să ai șansa de a studia în America. Erau vremuri pline de speranță. Sigur că după ce ne-am întors ne-am dat seama că educația nu ne servise întotdeauna bine. Și nici oamenii care ne trimiseseră acolo. A trebuit să acceptăm toată istoria asta încurcată.
Am întrebat-o de ce crede că negrii din America erau dezamăgiți când vizitau Africa. A clătinat din cap și a zâmbit.
– Pentru că vin aici în căutarea elementului autentic, mi-a răspuns. Ceea ce poate duce la dezamăgire. Uite de pildă mâncarea asta din fața noastră. Mulți oameni îți vor spune că etnia Luo este mare consumatoare de pește. Dar asta nu este valabil pentru toți locuitorii Luo. Numai pentru cei care au trăit pe marginea lacului. Și nici în cazul lor nu este total adevărat. Înainte să se stabilească pe malurile lacului, Luo erau păstori, ca tribul Masai. Acum, dacă tu și sora ta vă purtați frumos și mâncați tot din farfurie, vă voi pregăti un ceai. Kenyenii țin foarte mult la calitatea ceaiului pe care îl consumă, după cum ați observat. Dar noi am căpătat acest obicei de fapt de la englezi. Strămoșii noștri nu beau ceai. Pe urmă, gândiți-vă la condimentele folosite pentru prepararea peștelui. Ele provin din India sau din Indonezia. Până și mâncarea asta simplă e departe de a fi autentică, cu toate că este o specialitate africană.
Rukia a luat o bucată de ugali pe care a modelat-o în forma unei bile și a înmuiat-o în sos.
– Nu-i poți condamna pe negrii din America pentru că se așteaptă să afle despre un trecut nepătat. Nu după actele de cruzime la care au fost supuși, la care sunt încă supuși, potrivit presei. Și nici măcar nu sunt singurii cu asemenea idealuri. Și europenii doresc același lucru. Nemții, englezii… toți pretind că Atena sau Roma le-au aparținut, când, în realitate, tocmai strămoșii lor au contribuit la distrugerea culturii clasice. Numai că toate astea s-au întâmplat acum prea mult timp, deci sarcina lor a devenit mai ușoară. În școlile lor rareori auzi despre suferința țăranilor din Europa pe parcursul întregii istorii documentate. Corupția și exploatarea din timpul Revoluției industriale, războaiele civile inutile, este îngrozitor cum și-au tratat europenii propriii oameni, ce să mai vorbim despre oamenii de culoare. Deci fantezia asta legată de o epocă de aur a Africii, înainte de venirea omului alb, este firească.
– O rectificare, a comentat Auma.
– Adevărul este de obicei cea mai bună rectificare, a răspuns Rukia zâmbind. Vedeți voi, uneori am impresia că cel mai mare rău pe care colonialismul l-a făcut a fost acela că ne-a afectat perspectiva asupra trecutului nostru. Fără omul alb, am fi putut exploata mai bine propria noastră istorie. Am fi putut analiza unele din vechile practici și am fi putut decide dacă merită păstrate sau nu. Am fi putut chiar să ne descotorosim de unele dintre ele. Din nefericire, omul alb ne-a făcut foarte defensivi. Și ajungem să ne agățăm de tot felul de lucruri care și-au depășit utilitatea. Cum ar fi poligamia. Sau proprietatea colectivă a terenurilor. Toate acestea au avut o utilitate la vremea lor, dar acum nu sunt decât niște unelte în slujba abuzurilor din partea bărbaților, din partea guvernelor. Și, cu toate astea, dacă reclami aceste lucruri cu voce tare, ești acuzat că te-ai contaminat cu ideologia occidentală.
– Și-atunci cum ne putem adapta? a întrebat Auma.
– Îi las pe politicieni să răspundă, spuse Rukia, ridicând din umeri. Dar bănuiesc că nu putem ignora paradoxurile situației noastre. Tot ce putem face este să alegem. De exemplu, mutilarea genitală la femei este un ritual important în tradiția Kikuyu. La fel și în tradiția Masai. Date fiind sensibilitățile din ziua de azi, obiceiul este considerat unul barbar. Poate ar trebui să aranjăm ca aceste intervenții să fie făcute în spitale, reducând astfel și rata mortalității. Hemoragia este controlată. Dar nu poți opera doar jumătate de circumcizie. Nimeni nu este mulțumit cu asta. Așa că trebuie să alegem. Același lucru este valabil și când vine vorba despre statul de drept, despre noțiunea de anchetă independentă – astea vin în conflict cu loialitățile față de trib. Nu poți institui un stat de drept și-apoi să-i scutești pe anumiți membri ai clanului de respectarea legii. Și-atunci ce rămâne de făcut? Din nou, e vorba de alegere. Iar dacă faci o alegere greșită, înveți din greșeli. Numai așa poți vedea ce anume funcționează.
M-am lins pe degete și m-am spălat pe mâini.
– Nu există totuși nimic cu adevărat african?
– Aha, aici voiam s-ajung, spuse Rukia. Ceva s-a schimbat prin locurile astea, dar nu știu ce anume. Poate că africanii, care au călătorit atât de departe într-un timp atât de scurt, au o perspectivă unică asupra timpului. Sau poate că am avut parte de mai multă suferință comparativ cu alții. Sau poate e vorba doar de pământul ăsta. Nu știu. Poate sunt o romantică. Tot ce știu este că nu pot sta prea mult departe de locurile astea. Aici oamenii comunică între ei. În State, oamenii par foarte singuri…
Deodată, toate luminile din casă s-au stins. Rukia a oftat, spunând că penele de curent erau din ce în ce mai frecvente, iar eu i-am dat bricheta mea ca să aprindă lumânările pe care le ținea pe policioară. Cum stăteam așa în întuneric mi-am amintit de poveștile pe care ni le spusese Zeituni și am făcut o remarcă despre noctambulii care probabil ieșiseră din case. Rukia a aprins lumânările, iar flacăra lor făcea ca fața ei să pară o mască veselă.
– Deci ai aflat despre cei care aleargă noaptea! Da, sunt foarte puternici la adăpostul întunericului. În zona în care m-am născut eu erau destui. Se spunea despre ei că noaptea călătoreau alături de hipopotami. Mi-aduc aminte…
La fel de brusc cum s-au stins, luminile s-au reaprins. Rukia a suflat în lumânări și a dat din cap.
– Din fericire, în oraș luminile se reaprind. Fiică-mea nu crede în noctambuli. Prima limbă pe care a vorbit-o n-a fost nici Luo, nici swahili. A fost engleza. Când o aud vorbind cu prietenele ei, nu înțeleg nimic. E o amestecătură de de toate – engleză, swahili, germană… Uneori mă scoate din sărite. Le spun să învețe să vorbească corect măcar o limbă.
Rukia râdea.
– Dar m-am cam resemnat, nu pot face nimic. Copiii ăștia trăiesc într-o lume pestriță. Ceea ce nu e chiar așa de rău, zic. Până la urmă, mă interesează mai puțin dacă fiică-mea este o africancă autentică, atât timp cât este ea însăși.
Se făcuse târziu. I-am mulțumit Rukiei pentru ospitalitate și am plecat. Cuvintele ei au continuat să mă urmărească, atrăgând după ele propriile amintiri, propriile întrebări rămase fără răspuns. În ultimul weekend petrecut în Kenya, împreună cu Auma am plecat cu trenul la Mombasa, unde am tras la un vechi hotel de pe țărmul oceanului și care fusese printre preferatele Bătrânului. Era un hotel modest, curat, și în acel august era plin de turiști nemți și de marinari americani veniți la țărm, în permisie. N-am făcut mare lucru, am citit, am înotat și ne-am plimbat pe plajă, unde crabii albi se strecurau precum fantomele în ascunzișurile lor din nisip. A doua zi am vizitat Orașul Vechi din Mombasa și am urcat treptele tocite ale Fortului Iisus, construit de portughezi pentru a-și consolida controlul asupra căilor comerciale din Oceanul Indian, cucerit mai târziu de flotele sultanatului Omanului și-apoi devenit avanpost al trupelor britanice care înaintau în inima continentului, în căutare de fildeș și de aur. Acum turnul era un simplu înveliș din piatră, cu pereți masivi descojiți, de parcă ar fi fost acoperiți cu hârtie creponată în nuanțe de portocaliu-deschis, verde și trandafiriu. Tunurile lui, adormite de-acum, erau îndreptate către apele liniștite ale oceanului, unde un pescar singuratic își arunca plasa de pescuit.
Pe drumul spre Nairobi am decis cu Auma să ne facem de cap și am dat o grămadă de bani pe bilete de autobuz cu loc deja stabilit. Dar senzația de confort a dispărut repede; genunchii mi-au fost striviți de pasagerul din fața mea, care și-a lăsat scaunul pe spate, iar ploaia care s-a iscat din senin s-a strecurat și prin crăpăturile de pe capotă pe care am încercat, fără succes, să le acoperim cu șervețele.
Într-un târziu, ploaia s-a oprit, iar peisajul din jurul nostru era pustiu, numai pietriș și arbuști, ici-colo câte un baobab cu crengi goale printre care se mai zărea câte un cuib de pasăre țesător. Citisem undeva că baobabul înflorea o dată la câțiva ani și putea rezista în cel mai arid climat; privindu-i acum în lumina lăptoasă a după-amiezii, am înțeles de ce credeau oamenii că baobabul are puteri speciale, că adăpostește spirite ancestrale și demoni și că primii oameni se născuseră sub un astfel de copac. Nu numai că aveau o formă ciudată, descriind o siluetă aproape preistorică pe cerul limpede. „Arată de parcă fiecare ți-ar putea spune o poveste“, a constatat Auma, ceea ce era adevărat, pentru că fiecare copac părea a avea propriul caracter, un caracter ce nu putea fi definit nici ca binevoitor, dar nici nemilos, respirau pur și simplu trăinicie, dețineau secrete pe care nu le-aș fi putut descifra, și emanau parcă o înțelepciune inaccesibilă. Acei copaci care arătau de parcă ar fi putut să se dezrădăcineze singuri și să plece din loc îmi creau deopotrivă un sentiment de neliniște și de confort, dar poate până și ei știau că pe pământul ăsta toate locurile seamănă între ele, că o singură clipă cuprinde în ea toate întâmplările petrecute demult.
Au trecut șase ani de la acea primă călătorie în Kenya și multe lucruri s-au schimbat între timp.
Pentru mine, a fost o perioadă relativ liniștită, o perioadă în care am descoperit mai puține lucruri, dar mi-am consolidat cunoștințele și am început să fac acele lucruri care contribuie la maturizarea fiecăruia. Am urmat cursurile Facultății de Drept de la Harvard, am petrecut trei ani în biblioteci slab luminate, studiind diferite cazuri și legi. Dreptul poate fi uneori frustrant, este doar o chestiune de aplicare a unor reguli înguste și a unor proceduri confidențiale unei realități deloc cooperante; un fel de contabilitate mai cu ștaif care reglementează afacerile celor ce dețin puterea – și care încearcă, mult prea des, să explice celor care nu o dețin despre înțelepciunea supremă și corectitudinea condiției lor.
Dar nu ăsta este Dreptul de fapt. Dreptul înseamnă și memorie; legea este practic înregistrarea unei conversații îndelungate, o conversație în contradictoriu între o națiune și propria conștiință.
Noi considerăm că aceste adevăruri sunt evidente prin ele însele. În aceste cuvinte recunosc spiritul unui Douglas și al unui Delany, dar și al lui Jefferson și Lincoln; lupta dusă de Martin și Malcolm, precum și marșurile spontane menite să readucă aceste cuvinte la viață. Aud vocile familiilor de japonezi ținuți prizonieri dincolo de sârma ghimpată; vocile tinerilor evrei din Rusia care lucrează în atelierele clandestine din Lower East Side; vocile fermierilor care-și încarcă camioanele cu resturile vieților lor destrămate. Aud vocile oamenilor din Altgeld Gardens, dar și vocile celor care așteaptă în afara granițelor acestei țări, grupuri-grupuri de oameni epuizați și înfometați care traversează fluviul Rio Grande. Aud toate acele voci care cer să fie recunoscute și care pun aceleași întrebări care mie mi-au conturat viața, aceleași întrebări pe care i le pun uneori, noaptea târziu, Bătrânului meu. Ce înseamnă de fapt comunitatea noastră și cum putem împăca această comunitate cu libertatea noastră? Până unde se întind obligațiile noastre? Cum putem transforma simpla putere în dreptate, sentimentele obișnuite în dragoste? Răspunsurile pe care le găsesc uneori în manualele de Drept nu mă mulțumesc în totalitate – pentru fiecare caz de genul Brown v. Board of Education⁷⁶ există nenumărate alte cazuri în care conștiința este sacrificată în favoarea promptitudinii și a lăcomiei. Cu toate acestea, fiecare conversație în sine, fiecare cor de voci mă face să mă simt mai optimist, să cred că, atât timp cât oamenii pun întrebări, lucrurile care ne unesc vor prevala în ultimă instanță.
Acea încredere, atât de diferită de inocență, este uneori greu de susținut. Când m-am întors la Chicago, am descoperit că în zona de sud a orașului se înregistrase o degradare accelerată – cartierele arătau și mai jalnic, copiii erau mai răzvrătiți și mai greu de ținut în frâu, familiile din clasa de mijloc continuau să se mute în suburbii, închisorile gemeau de tineri furioși, iar frații mei de culoare nu mai aveau nici un fel de perspective. Aud din ce în ce mai rar oameni întrebându-se ce am făcut de inimile copiilor noștri sunt atât de împietrite sau ce ar putea face comunitatea pentru a sădi în ei principiile morale. Care sunt valorile potrivit cărora noi trebuie să trăim. În loc de asta, facem ceea ce am făcut dintotdeauna, ne mințim singuri că acești copii nu sunt ai noștri.
Încerc să-mi aduc contribuția la răsturnarea acestei situații. În activitatea mea de avocat am de-a face cu diverse comunități și grupuri de enoriași, bărbați și femei care construiesc magazinele alimentare și clinicile de sănătate din centrul orașului, precum și locuințe pentru cei săraci. Din când în când dau de câte un caz de discriminare și reprezint clienți care vin la mine cu povești pe care mulți le credem dispărute. Majoritatea acestor clienți sunt stânjeniți de ceea ce li s-a întâmplat, la fel ca și colegii lor albi care acceptă să depună mărturie în favoarea lor; nimeni nu vrea să fie etichetat ca instigator. Și totuși, la un moment dat, atât reclamantul, cât și martorul decid că miza este o chestiune de principiu, că, în ciuda tuturor celor întâmplate, cuvintele scrise acum 200 de ani trebuie să însemne totuși ceva. Fie că sunt albi sau negri, toți oamenii își reclamă această comunitate pe care o numim America. Și aleg partea mai bună a istoriei noastre.
Cred că în ultimii câțiva ani am învățat să fiu mai răbdător, atât cu oamenii din jur cât și cu mine. Ar fi una din nenumăratele schimbări în bine pentru care îi mulțumesc soției mele, Michelle. Ea s-a născut în zona de sud a orașului Chicago și a crescut într-o casă tip bungalow, similară cu cele pe care le-am vizitat în primul meu an la Chicago. Ea nu știe întotdeauna ce să creadă despre mine; se teme că sunt un visător, așa cum au fost bunicul meu și Bătrânul. Este o femeie practică, cu valori din Vestul Mijlociu, motiv pentru care seamănă foarte tare cu Toot. Îmi amintesc când am fost prima oară în Hawaii cu ea, bunicul mi-a dat un ghiont și mi-a spus că Michelle era „o frumusețe de fată“. Toot, pe de altă parte, a descris-o pe logodnica mea drept „o fată cu mult bun-simț“, ceea ce, din punctul de vedere al lui Michelle, a fost un mare compliment.
După ce ne-am logodit, am plecat cu Michelle în Kenya, să-mi cunoască familia din partea tatălui. Toată lumea a plăcut-o din prima clipă, poate și pentru că știa ceva mai multe cuvinte în Luo decât mine. Ne-am simțit foarte bine în Alego, am ajutat-o pe Auma la un proiect de film, am ascultat poveștile lui Buni și ne-am întâlnit cu alte rude pe care la prima mea vizită nu le cunoscusem. Dar în alte părți decât la sate viața din Kenya părea a se fi înrăutățit. Economia era la pământ, iar cazurile de corupție și crimele în plină stradă s-au înmulțit. Procesul privind moștenirea Bătrânului a rămas în coadă de pește, iar Sarah și Kezia nu-și vorbesc nici acum. Nici Bernard, nici Abo sau Sayid nu reușiseră să-și găsească un loc de muncă stabil, dar erau optimiști, discutau despre lecțiile de șofat și despre posibilitatea de a-și cumpăra toți trei un microbuz împreună. Am încercat încă o dată să îl vedem pe George, fratele nostru cel mai mic, însă nici de data aceasta n-am avut noroc. Billy, vărul pe care îl cunoscusem în Kendu Bay, un tip robust și sociabil, era acum bolnav de SIDA. Când l-am revăzut, ajunsese un schelet și adormea de cele mai multe ori în mijlocul conversației. Cu toate acestea, părea liniștit și s-a bucurat să mă vadă, rugându-mă să îi trimit o fotografie cu noi doi din vremuri mai bune. A murit în somn, înainte să-i pot îndeplini dorința.
În anul acela am mai pierdut și alți oameni dragi. Tatăl lui Michelle, unul dintre cei mai cumsecade oameni pe care i-am cunoscut vreodată, a murit înainte de nunta noastră. Bunicul s-a prăpădit și el câteva luni mai târziu, după o suferință îndelungată din cauza unui cancer la prostată. Fiindcă era veteran de război, a fost înhumat la Cimitirul Național Punchbowl, aflat pe un deal ce domina Honolulu. A fost o ceremonie modestă, la care au participat câțiva parteneri de bridge și golf de-ai lui, s-au tras trei salve de pușcă și s-a intonat imnul funerar.
În pofida acestor tragedii, am hotărât cu Michelle să nu amânăm nunta. Ceremonia a fost oficiată de reverendul Jeremiah A. Wright, Jr., la Trinity United Church of Christ, la intersecția Bulevardului 99 cu strada Parnell. Toată lumea era elegantă, noile mele mătuși au admirat tortul, iar noii mei unchi, îmbrăcați în fracuri închiriate, s-au admirat unul pe altul. A fost și Johnnie prezent, care s-a distrat cu Jeff și cu Scott, vechii mei prieteni din Hawaii, dar și Hasan, fostul meu coleg de cameră de la facultate. La nuntă au venit și Angela, Shirley și Mona, care au felicitat-o pe mama pentru educația pe care mi-a dat-o. („Câte ar fi de spus“, a răspuns mama râzând.) Maya a respins politicos avansurile unor băieți care se credeau subtili, dar erau mult prea mari pentru vârsta ei și ar fi trebuit să aibă mai multă minte, iar când am început să bombăn, Michelle mi-a spus să mă relaxez, că sora mea știe să se descurce și singură. Bineînțeles că avea dreptate. M-am uitat la surioara mea și am văzut o femeie în toată puterea cuvântului, frumoasă, înțeleaptă și care arăta ca o contesă sud-americană în rochia ei de domnișoară de onoare, cu pielea măslinie și părul lung și negru. Auma stătea lângă ea, la fel de frumoasă, dar ochii îi erau ușor umflați de plâns. Spre surprinderea mea, ea a fost singura care a plâns în timpul ceremoniei. Când orchestra a început să cânte, amândouă i-au invitat la dans pe verișorii lui Michelle, în vârstă de cinci, respectiv șase anișori, doi băieței care au prezentat, foarte solemn, verighetele. În timp ce le conduceau pe surorile mele pe ringul de dans, arătau ca niște prințișori africani, așa cum erau îmbrăcați, cu fesurile lor kente, cu brâuri asortate și papion la gât.