I-am spus și eu că mă bucur să-l văd, iar bătrânul a înclinat din nou din cap.
– Zice că prea mulți tineri s-au rătăcit în țara omului alb. Zice că și fiul lui e în America, de unde n-a mai venit de foarte mulți ani. Oameni ca el sunt precum fantomele, spune el. Când mor, nimeni nu îi va jeli. Și nici un strămoș nu va fi lângă sufletul lui, pentru a-l primi pe lumea cealaltă. Așa că… e bine că te-ai întors, zice el.
Bătrânul mi-a întins mâna pe care i-am strâns-o cu blândețe. Când să plecăm, bătrânul a mai spus ceva, iar Roy a încuviințat din cap înainte să închidă ușa în urma noastră.
– Te roagă ca, în caz că afli ceva despre fiul lui, să-i transmiți acestuia să vină acasă, mi-a explicat Roy.
Nu știu dacă rachiul își făcea efectul sau poate doar pentru că oamenii din jurul meu vorbeau o limbă pe care nu o înțelegeam, dar când am încercat, mai târziu, să-mi amintesc ce se mai întâmplase în seara aceea, am avut senzația că pășesc într-un vis. Luna e sus pe cer, iar silueta lui Roy și ale celorlalți se suprapune pe umbrele aruncate de lanul de porumb. Am intrat parcă într-o altă casă, unde mai erau vreo șase bărbați, sau poate zece, nu mi-era clar. În mijlocul mesei din lemn negeluit mai tronau trei sticle, iar bărbații își turnau rachiu în pahare, inițial cu gesturi solemne, apoi din ce în ce mai neglijenți; sticlele mate, fără etichetă, treceau din mână în mână. După două pahare n-am mai vrut să beau, dar nimeni n-a observat. Fețe tinere sau bătrâne străluceau precum lanternele confecționate din dovleci curățați, în lumina tremurândă; râdeau și țipau, aplecați în câte un colț sau gesticulând ca nebunii după țigări sau băutură, furia și bucuria alternau, într-o amestecătură de Luo, swahili și engleză. Unii cereau bani, alții un tricou sau sticla, râdeau și suspinau, întindeau mâinile, iar în minte mi-au revenit vocile furioase din tinerețea mea necoaptă, petrecută în Harlem sau în zona de sud a orașului Chicago; toate vocile îmi aminteau de tata.
Nu-mi amintesc cât am stat acolo, știu doar că la un moment dat a venit Sayid lângă mine și m-a zgâlțâit.
– Barry, hai că plecăm, Bernard nu se simte prea bine.
I-am spus că merg și eu cu ei, dar, când m-am ridicat, Abo m-a apucat de umeri.
– Barry, unde te duci?
– Să mă culc, Abo.
– Stai aici cu noi! Cu mine! Cu Roy!
Roy se prăbușise pe canapea. Ne-am uitat unul la celălalt și i-am făcut semn să pornim spre ușă. Mi s-a părut că întreaga încăpere se adâncise în tăcere, ca și cum aș fi privit o secvență de film la televizor fără sonor. Am văzut cum bărbatul cu păr alb îi umplea paharul lui Roy și m-am gândit să-l trag după mine din cameră. Dar Roy nu se mai uita la mine, a început să râdă și a dat pe gât paharul, în aplauzele și uralele pe care încă le auzeam în timp ce, împreună cu Sayid și cu Bernard, ne întorceam în casa Salinei.
– Sunt toți beți morți, a spus Bernard cu jumătate de gură în vreme ce traversam câmpul de porumb.
Sayid s-a întors către mine.
– Mă tem că Roy seamănă prea mult cu fratele meu mai mare. Știi că tatăl tău era foarte simpatizat în locurile astea. Dar și în Alego. De câte ori venea acasă, le făcea tuturor cinste cu băutură și stăteau până noaptea târziu. Oamenii de-aici apreciază asta. Îi spuneau că e un om de seamă care nu i-a uitat. Cred că vorbele astea îl făceau fericit. Odată m-a luat cu el la Kisumu, cu Mercedesul lui. Pe drum ne-am intersectat cu un microbuz și mi-a spus: „Sayid, hai să facem pe șoferii în seara asta!“ La următoarea stație i-a luat pe cei câțiva pasageri care așteptau și m-a pus să le iau banii pe bilet. Cred că am reușit să înghesuim atunci opt persoane în mașina lui. Nu numai că i-a dus la Kisumu, dar l-a dus pe fiecare acasă sau acolo unde trebuia să ajungă. Iar când cobora câte unul, îi dădea banii înapoi. Oamenii n-au înțeles de ce face asta și nici eu n-am înțeles atunci. După ce am lăsat pe toată lumea la destinație, ne-am dus la un bar unde le-a povestit tuturor prietenilor lui ce făcuse. A râs cu poftă în noaptea aceea.
Sayid a făcut o pauză și și-a ales cu mare grijă cuvintele.
– De asta era fratele meu un om atât de deosebit. Dar, când prezinți o anumită imagine despre tine însuți, nu mai poți pretinde că ești altcineva. Cum să fii șofer de microbuz sau să bei toată noaptea la cârciumă, după care să redactezi planul economic al Kenyei? Un om își ajută poporul făcând ceea ce este bine pentru el, așa-i? Nu făcând ceea ce crede el că ar vrea alții de la el. Dar, cu toate că se mândrea cu spiritul lui independent, fratele meu se temea de anumite lucruri. Îi era frică de ce vor spune oamenii dacă pleacă prea devreme de la bar. Îi era frică să nu fie renegat de cei alături de care crescuse.
– Eu nu vreau să fiu așa, a spus Bernard.
Sayid l-a privit pe nepotul său cu o urmă de regret.
– N-am vrut să fiu așa slobod la gură, Bernard. Este foarte important să-ți respecți bătrânii. Ei croiesc calea pentru tine, ca ție să-ți fie mai ușor. Dar când îi vezi că pică într-o prăpastie, ce trebuie să înveți?
– Să ocolești prăpastia, răspunse Bernard.
– Corect. Renunți la calea aceea și îți croiești o alta.
Sayid l-a luat pe Bernard pe după umeri. Ne apropiam de casa Salinei și am privit în urma mea. Vedeam încă lumina slabă de la fereastra căsuței bătrânului, simțeam cum ochii lui, rămași fără vedere, fixează întunericul.
Kisumu – al treilea oraș ca mărime din Kenya, după Nairobi și Mombasa (n.tr.)
Squared – la pătrat, joc de cuvinte în engleză, în original (n.tr)
Cubed – la cub, din nou, joc de cuvinte în engleză, în original (n.tr.)
Material textil colorat, purtat de femei și, ocazional, de bărbați, în regiunea Marilor Lacuri africane (n.tr.)
În original, night runners, oameni despre care în Kenya se spune că ar fi posedați de un spirit demonic care îi determină să-și sperie și să-și terorizeze vecinii în timpul nopții. (n.tr.)
Echivalentul expresiei românești „Când doi se ceartă, al treilea câștigă“ (n.tr.)
Capitolul nouăsprezece
Roy și Abo s-au trezit mahmuri și au mai rămas în Kendu încă o zi, împreună cu Kezia. Fiindcă mă simțeam mai bine decât ei, am decis să iau autobuzul înapoi la Home Squared, cu Sayid și Bernard, decizie pe care aveam s-o regret imediat. Am călătorit aproape tot drumul în picioare, cu capetele aplecate din cauza plafonului foarte jos al autobuzului. Și ca și cum situația n-ar fi fost deja destul de neplăcută, m-a lovit și o diaree. Stomacul îmi bolborosea la fiecare hârtop și capul îmi zvâcnea la fiecare curbă. Așa că am ajuns acasă, le-am salutat din mers pe bunica și pe Auma, după care am traversat curtea în fugă, am evitat o vacă rătăcită pe-acolo și am ajuns la privata din spatele curții.
Am ieșit de-acolo după 20 de minute, clipind din ochi ca un deținut în lumina soarelui de amiază. Femeile se adunaseră pe rogojini din paie la umbra unui copac de mango; bunica îi împletea părul Aumei, iar Zeituni îi împletea părul unei fetițe din vecini.
– V-ați distrat? m-a întrebat Auma, încercând să-și stăpânească zâmbetul.
– De minune, am spus, așezându-mă pe jos, lângă ele.
O bătrânică sfrijită a ieșit din casă și s-a așezat lângă Buni. Cred că era trecută de 70 de ani, dar purta un tricou de un roz țipător; și-a strâns picioarele sub ea, ca o școlăriță timidă. M-a privit și i-a spus ceva Aumei în Luo.
– Zice că n-arăți prea bine.
Bătrânica mi-a zâmbit, dezvelindu-și dantura din care lipseau cei doi dinți de jos, din mijloc.
– Ea e Dorsila, sora bunicului tău, a mai spus Auma, ultima născută dintre copii străbunicului Obama. Locuiește în alt sat, dar când a auzit… Au! Serios, Barack, ai noroc că nu ai nevoie să-ți împletești părul. Ce spuneam? A, da… Dorsila spune că, atunci când a auzit că am sosit în sat, a venit pe jos până aici, ca să ne vadă. Ne aduce salutări din partea tuturor din satul ei.
Am dat mâna cu Dorsila și i-am spus că l-am întâlnit pe fratele ei mai mare în Kendu Bay. A înclinat din cap și a început din nou să vorbească.
– Spune că fratele ei este foarte bătrân, mi-a tradus Auma. Când era mai tânăr semăna leit cu bunicul nostru. Uneori nici măcar ea nu îi putea deosebi.