Până la urmă, a găsit o femeie care a putut să trăiască cu el. O chema Helima. Nimeni nu știe ce simțea ea cu adevărat față de bunicul vostru, dar era tăcută și politicoasă și – cel mai important – învățase să țină casa la standardele bunicului vostru. A construit și pentru ea o colibă în Kendu și acolo își petrecea ea mai tot timpul. Uneori o lua și pe ea la Nairobi, la conacul unde muncea el. După câțiva ani și-au dat seama că Helima nu poate avea copii. În tribul Luo, ăsta e motiv de divorț – un bărbat o poate trimite pe soția lui stearpă înapoi la părinții ei și poate cere înapoi suma plătită în schimbul ei. Dar bunicul vostru a ales s-o țină pe Helima lângă el, deci se poate spune că a tratat-o frumos.
Helima se simțea foarte singură, pentru că bunicul vostru muncea în permanență și nu avea timp de prieteni sau de distracție. El nu bea cu ceilalți bărbați, nici nu fuma tutun. Singura lui plăcere era să se ducă la dans, în Nairobi, o dată pe lună. Tare îi mai plăcea să danseze. Nu era un dansator bun, se mișca cam greoi, se lovea de lume și îi călca pe picioare. Majoritatea nu-i atrăgeau atenția pentru că știau prea bine ce temperament are Onyango. Dar, într-o seară, un tip destul de amețit a comentat ceva despre neîndemânarea lui Onyango. A fost destul de bădăran și i-a spus bunicului vostru: „Onyango, ești deja bătrân. Ai vite, ai o nevastă, dar n-ai copii. Ia zi, ai vreo problemă între picioare?“
Cei care au auzit fără să vrea conversația au început să râdă, iar Onyango l-a bătut măr pe acel om. Dar cuvintele lui i-au rămas în minte, pentru că în aceeași lună a început să caute o altă nevastă. S-a întors la Kendu și a întrebat despre toate femeile din sat. Într-un târziu s-a hotărât asupra unei copile pe care o chema Akumu, cunoscută pentru frumusețea ei. Fusese deja promisă altui bărbat care plătise pentru ea șase vite și promisese să mai dea încă șase. Dar Onyango îl cunoștea pe tatăl fetei și l-a convins să dea înapoi plata. În schimb, Onyango i-a dat pe loc 15 vite. A doua zi, prietenii bunicului vostru au răpit-o pe Akumu, în timp ce ea se plimba prin pădure, și au târât-o la coliba lui Onyango.
Tânărul băiat, Godfrey, a apărut cu un lighean și ne-am spălat toți pe mâini înainte de masa de prânz. Auma s-a ridicat să se dezmorțească, cu părul doar pe jumătate împletit și cu o expresie neliniștită pe față. Le-a spus ceva Dorsilei și bunicii, iar acestea i-au răspuns vorbind destul de mult.
– Le-am întrebat dacă bunicul nostru a luat-o pe Akumu cu forța, mi-a explicat Auma, punându-și mâncare în farfurie.
– Ce-au spus?
– Ele zic că obiceiul ăsta de a lua pe sus o femeie face parte din tradiția Luo. În mod normal, când bărbatul plătește fata, femeia nu trebuie să se arate prea dornică să se ducă la el. Inițial se preface că refuză, așa că prietenii bărbatului trebuie s-o prindă și s-o ducă la coliba respectivului. Numai după acest ritual are loc ceremonia propriu-zisă de încheiere a căsătoriei.
Auma a luat o lingură de mâncare.
– Eu le-am spus că, după mine, cu așa obiceiuri e posibil ca unele femei să nu se fi prefăcut de fapt.
Zeituni a înmuiat o bucată de mămăligă în tocăniță.
– Auma, lucrurile nu au stat chiar așa de rău. Dacă bărba-su s-ar fi purtat urât cu ea, fata putea oricând să plece de la el.
– La ce bun, dacă tot taică-su avea să aleagă un alt bărbat pentru ea. Ia spune-mi, ce s-ar întâmpla dacă o fată ar refuza să se mărite cu bărbatul ales de tatăl ei?
– Ar însemna că se face de rușine, și pe ea, și pe familia ei, a răspuns Zeituni, ridicând din umeri.
– Vezi?
Auma a întrebat-o ceva pe bunica, iar răspunsul acesteia a făcut-o pe Auma să o plesnească ușor, în glumă, pe Buni peste braț.
– Am întrebat-o dacă bărbatul poate s-o forțeze pe fată să se culce cu el în noaptea în care e răpită, mi-a explicat Auma, și ea îmi răspunde că nu știe nimeni ce se petrece în coliba unui bărbat. După care m-a întrebat și ea de unde să știe un bărbat dacă chiar vrea un castron de supă fără să guste din ea.
Am întrebat-o pe bunica câți ani avea când s-a măritat cu bunicul nostru. Întrebarea a distrat-o atât de tare încât i-a repetat-o și Dorsilei, care a început să chicotească și a plesnit-o pe bunica peste picior.
– I-a spus Dorsilei că vrei să știi când a sedus-o Onyango pe ea, a zis Auma.
Bunica mi-a făcut cu ochiul, apoi ne-a spus că avea doar 16 ani când s-a măritat. Bunicul nostru era prieten cu tatăl ei. Am întrebat-o dacă asta a deranjat-o, dar a dat din cap în semn că nu.
– Zice că nu era nimic ieșit din comun să te măriți cu un bărbat mai în vârstă, a continuat Auma. Spune că pe vremea ei o căsătorie implica mai mult de două persoane. O căsătorie însemna uniunea a mai multe familii și afecta tot satul. Nu te puteai plânge și nici nu te puteai codi când era vorba de iubire. Și chiar dacă nu învățai să-ți iubești soțul, învățai să i te supui.
Din acel moment Auma și bunica au stat de vorbă îndelung, iar bunica a spus ceva care i-a făcut din nou pe toți să râdă, cu excepția Aumei, care s-a ridicat și a început să strângă farfuriile.
– Mă predau, a spus Auma, exasperată.
– Ce-a spus bunica?
– Am întrebat-o de ce femeile din neamul nostru acceptă căsătoriile aranjate și faptul că bărbații iau toate deciziile. De ce înghit bătăile? Și știi ce mi-a răspuns? Că de multe ori femeile și-o cer, pentru că altfel nu și-ar face toate treburile cu care sunt datoare. Vezi cum suntem? Ne plângem, dar continuăm să încurajăm bărbații care ne tratează urât. Uită-te la Godfrey. Crezi că după ce le aude pe Bunica și pe Dorsila vorbind în felul ăsta n-o să se lase influențat?
Bunica nu înțelegea exact ce spunea Auma, dar cu siguranță ceva din tonul Aumei a făcut-o să devină dintr-o data serioasă.
– Cam tot ce spui este adevărat, Auma, a intervenit ea, în Luo. Femeile din tribul nostru au dus o povară grea. Dar, când te naști pește, nu încerci să zbori, ci înveți să înoți împreună cu ceilalți pești. Fiecare le știe pe-ale lui. Poate dacă aș avea acum anii de-atunci, n-aș mai accepta comportamentul ăsta. Poate m-aș gândi numai la ceea ce simt eu și aș aștepta să mă îndrăgostesc. Dar eu am fost crescută în altă lume. Nu cunosc decât ceea ce am văzut. Ceea ce nu am văzut n-are cum să mă întristeze.
M-am întins pe spate, pe preș, și m-am gândit la ce spusese bunica. Vorbele ei ascundeau o anume înțelepciune, vorbea doar despre alte timpuri și alte locuri. Dar am înțeles și frustrarea Aumei. După ce am ascultat povestea tinereții bunicului nostru, și eu m-am simțit trădat. Mi-l imaginasem dintotdeauna pe Onyango drept un autocrat, un om de o mare cruzime. Dar mi l-am imaginat în același timp ca fiind un om foarte independent, loial poporului său, adversar al stăpânirii albe. Nu a existat niciodată o bază reală pentru ca eu să-mi formez această imagine, în afară poate de scrisoarea pe care i-o trimisese bunicului meu din Hawaii și în care îi spunea acestuia că nu vrea o nevastă albă pentru băiatul lui. Și, în afară de acea scrisoare, credința lui musulmană care, în mintea mea, avea legătură cu Națiunea Islamului din Statele Unite. Ceea ce am aflat de la bunica distorsionase total imaginea inițială, făcându-mă să mă gândesc la cuvinte deloc flatante. Unchiul Tom. Colaborator. Negru de casă.
Am încercat să-i explic bunicii ce simțeam și am întrebat-o dacă bunicul nostru îi vorbise vreodată despre ce credea în realitate despre omul alb. Dar tocmai atunci au apărut Sayid și Bernard, cu ochii umflați de somn, iar Zeituni le-a arătat farfuriile cu mâncare puse deoparte pentru ei. Abia după ce ei au început să mănânce, iar Auma și cealaltă fată s-au așezat în fața femeilor mai în vârstă, bunica și-a reluat povestea.
Nici eu nu am înțeles întotdeauna ce gândea bunicul vostru. Era și greu, pentru că nu le permitea oamenilor să-l cunoască prea bine. Chiar și când vorbea cu cineva, se uita în altă parte, de teamă să nu i se ghicească gândurile. La fel stăteau lucrurile și când venea vorba de părerea lui despre albi. Acum zicea ceva, după care se sucea și spunea cu totul altceva. Știu că îi respecta pe albi pentru puterea lor, pentru echipamentele și armele lor și pentru felul în care l-au învățat să-și organizeze viața. El repeta mereu că omul alb vrea să fie mereu tot mai bun, în vreme ce africanii priveau cu suspiciune orice noutate. „Africanul este greu de cap“, îmi spunea uneori. „Ca să facă ceva, orice, el trebuie articulat.“
În ciuda acestor vorbe, nu cred că a gândit vreodată cu tărie în faptul că albul s-a născut superior africanului. În realitate, au fost multe obiceiuri sau tradiții albe pe care nu le-a respectat. El considera că multe acțiuni ale albilor erau prostești sau nedrepte. El n-ar fi permis nici unui alb să-l lovească. Ăsta e motivul pentru care a pierdut multe slujbe. Dacă albul pentru care lucra era violent, îl dădea dracului și pleca să-și caute altceva de lucru. Odată, unul dintre patronii lui a încercat să-l lovească cu bastonul, dar bunicul vostru i l-a smuls din mână și l-a altoit zdravăn. A fost arestat pentru asta, dar când a declarat ce se întâmplase, autoritățile i-au dat doar o amendă și un avertisment.
Bunicul vostru respecta rigoarea. Disciplina. Tocmai de aceea, cu toate că învățase multe dintre obiceiurile albilor, a rămas foarte strict în privința tradițiilor Luo. Respectul față de bătrâni. Respectul față de autoritate. Ordine și disciplină în toate afacerile lui. De-asta a și respins religia creștină, cred. S-a convertit, dar doar pe o perioadă scurtă, și-a schimbat chiar și numele în Johnson. Dar nu a înțeles ce înseamnă aia să-ți fie milă de dușman sau faptul că Iisus este capabil să preia asupra lui toate păcatele oamenilor. Pentru bunicul vostru astea erau doar niște sentimentalisme ieftine, ceva de consolat femeile. Așa că s-a convertit la islamism, pentru că a considerat că practicile acestei religii corespundeau gândirii sale.
Duritatea lui a provocat multe probleme între el și Akumu. Când am venit să trăiesc cu el, ea îi făcuse deja lui Onyango doi copii. Prima născută a fost Sarah. Iar trei ani mai târziu s-a născut tatăl vostru, Barack. N-o cunoșteam prea bine pe Akumu, pentru că ea locuia cu copiii împreună cu Helima, în casa bunicului vostru din Kendu – or, eu am rămas cu el în Nairobi să-l ajut cu munca lui de-acolo. De câte ori îl însoțeam pe bunicul vostru la Kendu, vedeam că Akumu e nefericită. Avea un spirit rebel și îl găsea pe Onyango mult prea pretențios. Era mereu nemulțumit de felul în care ea ținea casa. Era strict și în privința educației copiilor. I-a cerut să țină bebelușii în pătuțuri speciale și să-i îmbrace cu hăinuțele pe care el le adusese de la Nairobi. Totul trebuia să strălucească de curățenie, chiar mai mult după ce veniseră copiii pe lume. Helima a încercat s-o ajute pe Akumu și a avut grijă de copii ca și cum ar fi fost ai ei, dar nici asta n-a fost bine. Akumu era cu doar câțiva ani mai mare decât mine și presiunea care se punea asupra ei era extrem de puternică. Poate că Auma are dreptate… poate că îl mai iubea pe bărbatul căruia îi fusese promisă înainte s-o fure Onyango.
Nu știu exact ce-a fost acolo, dar a încercat de mai multe ori să-l părăsească pe Onyango. O dată, după ce s-a născut Sarah, pe urmă după ce s-a născut Barack. Deși era foarte orgolios, Onyango a adus-o de fiecare dată înapoi, pentru că el credea că pruncii au nevoie de mama lor. Și de ambele dăți familia lui Akumu i-a dat lui dreptate, așa că n-a avut de ales și s-a întors la el. Până la urmă a învățat să facă ceea ce se aștepta de la ea. Dar amărăciunea din sufletul ei nu a dispărut niciodată.
Pentru ea viața a devenit mai ușoară când a izbucnit al Doilea Război Mondial. Bunicul vostru a plecat pe mare, ca bucătar al unui căpitan britanic, iar eu m-am mutat cu Akumu și Helima și le-am ajutat la creșterea copiilor și la munca câmpului. Nu l-am văzut pe Onyango foarte multă vreme. A călătorit mult cu regimentele britanice, în Birmania, în Ceylon⁷³, în Emirate și chiar și în Europa. S-a întors după trei ani cu un gramofon și poza unei femei cu care se căsătorise în Birmania. Toate pozele de pe pereți sunt din perioada aceea.
Onyango avea de-acum aproape 50 de ani. Se gândea din ce în ce mai mult să renunțe la munca în slujba omului alb și să se întoarcă să-și lucreze pământul. Dar a constatat că terenurile din jurul orașului Kendu erau aglomerate și mult prea uzate pentru pășunat. S-a gândit la Alego, la pământul abandonat de bunicul lui. Într-o zi ne-a spus că trebuie să ne pregătim să plecăm la Alego. Eu eram încă tânără și mă adaptam ușor, dar pentru Helima și Akumu vestea a picat ca un trăsnet. Familiile lor locuiau în Kendu și erau obișnuite să trăiască acolo. Helima, în special, se temea de singurătatea presupusă de o nouă mutare, pentru că era cam de-o seamă cu Onyango și nu avea copii. Așa că a refuzat să meargă. La început și Akumu a refuzat, dar familia ei a convins-o că trebuie să-și urmeze soțul și să îngrijească de copii.
Când am ajuns la Alego, mare parte din pământul pe care îl vedeți acum era acoperit de vegetație uscată și viața a fost tare grea la început. Dar bunicul vostru studiase tehnicile agricole moderne cât muncise în Nairobi și și-a pus cunoștințele în aplicare. Din mâna lui creștea orice și în mai puțin de un an aveam suficientă recoltă să vindem la piață. A nivelat pământul ca să facă pajiștea asta, a arat pământurile pe care apoi au crescut recolte frumoase și bogate. A plantat copacii de mango și papaya și bananierii pe care îi vedeți azi.
A vândut mare parte din vite, pentru că spunea că pășunatul schimbă calitatea solului. Cu banii obținuți pe cireadă a construit colibe mari pentru Akumu și pentru mine și una pentru el. Adusese din Anglia un set de pahare din cristal pe care le așezase frumos pe un raft și un gramofon la care asculta o ciudățenie de muzică până târziu în noapte. Când s-au născut primii mei copii, Omar și Zeituni, le-a cumpărat pătuțuri și hăinuțe și plase de țânțari, așa cum făcuse și pentru Barack și Sarah. În coliba cu bucătărie a construit un cuptor în care cocea pâine și prăjituri, exact ca alea pe care le cumperi de la magazin.
Vecinii lui din Alego nu mai văzuseră așa ceva. La început l-au privit cu suspiciune și l-au considerat nebun – mai ales când și-a vândut vitele. Dar foarte repede au ajuns să-l respecte pentru generozitatea lui și pentru sfaturile legate de cultivarea pământului și de plantele medicinale. S-au obișnuit până și cu firea lui, pentru că și-au dat seama că el îi poate apăra de vrăjitorie. Pe-atunci oamenii se duceau la șamani, de care le era foarte teamă. Se spunea despre ei că știau secretul poțiunilor de dragoste, dar și al licorilor care puteau provoca moartea dușmanilor. Dar bunicul vostru, care călătorise și citise mult, nu credea în basmele astea. Îi considera pe șamani niște șarlatani care le furau banii oamenilor.
Chiar și azi dacă întrebi, se găsește cineva care să-ți spună despre ziua în care a venit în Alego un șaman din altă provincie, ca să-l omoare pe unul dintre vecinii noștri. Vecinul ăsta îi făcuse curte unei fete de prin partea locului și familiile lor hotărâseră să-i lase să se căsătorească. Dar mai era un bărbat care tânjea după fata asta și era atât de gelos încât l-a plătit pe șaman să-i omoare rivalul. Vecinul a aflat de planul lui și, speriat, s-a dus la Onyango să-i ceară sfatul. Bunicul vostru l-a ascultat, după care și-a luat maceta și biciul și s-a dus să-l aștepte pe șaman în capătul drumului.
Nu trece mult timp și Onyango îl vede pe șaman apropiindu-se, cu o mică valijoară în care avea diferite poțiuni. Când șamanul a ajuns destul de aproape încât să-l audă, bunicul vostru s-a așezat în mijlocul drumului și i-a strigat: „Întoarce-te de unde ai venit“. Șamanul nu știa cine e Onyango și a continuat să se apropie, dar Onyango i-a blocat calea și i-a spus: „Dacă ești atât de puternic precum susții, fă în așa fel încât să mă trăsnească fulgerul acum. Dacă nu, ar fi mai bine să-ți iei tălpășița, că, dacă nu pleci acum din sat, te iau la bătaie.“ Șamanul a vrut să meargă mai departe, dar, înainte să mai poată face un pas, Onyango l-a bătut de l-a lăsat lat, i-a luat geanta și s-a întors cu ea la el în curte.