M-am arătat de acord cu ea și mi-am scos bricheta. Când am aprins-o, strămătușa mea a început să țipe și să vorbească precipitat cu Auma.
– Vrea să știe de unde vine focul.
I-am dat Dorsilei bricheta și i-am arătat cu funcționează, în vreme ce ea continua să vorbească.
– Zice că lucrurile se schimbă atât de repede încât o apucă amețeala, mi-a tradus Auma. Cică prima oară când a văzut un televizor a crezut că oamenii din cutie o pot vedea și ei, la rândul lor. I-a considerat niște nesimțiți, pentru că ea vorbea cu ei și ei nu-i răspundeau.
Dorsila chicotea veselă. Zeituni s-a dus în coliba care ținea loc de bucătărie și după câteva minute a ieșit ținând o cană. Am întrebat-o ce făceau Sayid și Bernard.
– Au adormit, mi-a spus, oferindu-mi cana. Poftim. Bea asta.
Am mirosit licoarea verde, aburindă. Mirosea a mlaștină.
– Ce-i asta?
– E o băutură făcută dintr-o plantă care crește aici. Crede-mă, o să-ți liniștească stomacul cât ai clipi.
Am luat o gură, ezitând. Băutura avea un gust la fel de oribil ca și culoarea, dar Zeituni m-a supravegheat ca un uliu, până am băut și ultima înghițitură.
– E rețeta bunicului tău, mi-a zis. Ți-am spus doar că avea o pasiune pentru plante.
Am tras un fum din țigară și m-am întors spre Auma.
– Roag-o pe Buni să-mi povestească mai multe despre el. Despre bunicul nostru. Roy mi-a spus că a crescut de fapt în Kendu și abia mai târziu s-a mutat în Alego, singur.
Bunica dădea din cap ascultând traducerea Aumei.
– Știe de ce a plecat din Kendu?
Bunica a ridicat din umeri.
– Se pare că neamul lui a trăit pe pământurile acestea inițial, mi-a răspuns Auma.
Am rugat-o pe Buni s-o ia de la început. Cum de ajunsese străbunicul Obama să trăiască în Kendu? Unde lucrase bunicul nostru? De ce plecase mama tatălui nostru? Cu fiecare răspuns, simțeam câte o adiere de vânt. Dinspre dealuri se apropiau nori. La umbra copacului de mango, mâini pricepute împleteau părul fetelor în codițe asemănătoare spicelor de grâu, iar eu auzeam vocile a trei generații îngemănându-se precum curenții unui pârâu leneș, iar întrebările mele erau precum pietrele de râu, niște obstacole în calea curenților, și cu toate acestea vocile se întorceau mereu spre același curs, spre aceeași unică poveste…
Mai întâi a fost Miwiru. Nu se știe cine a fost înaintea lui. Din Miwiru s-a născut Sigoma, din Sigoma s-a născut Owiny, din Owiny s-a născut Kisodhi, din Kisodhi s-a născut Ogelo, din Ogelo s-a născut Otondi, din Otondi s-a născut Obongo, din Obongo s-a născut Okoth, iar din Okoth s-a născut Opiyo. Numele femeilor care i-au purtat în pântece au fost uitate, căci ăsta era obiceiul neamului nostru.
Okoth a trăit în Alego. Înainte de el, se știe doar că familiile călătoreau pe distanțe mari, din direcția Ugandei de azi, și că eram precum tribul Masai, migrând dintr-un loc în altul în căutare de apă și de pășuni pentru cirezile de vite. La un moment dat, neamul nostru s-a stabilit în Alego și au început să cultive pământul. Tribul Luo și-a întemeiat așezarea lângă lac și oamenii au învățat să pescuiască. Au fost și alte triburi, care vorbeau dialectul bantu, triburi care trăiau deja în Alego când a ajuns acolo tribul Luo, și s-au purtat multe războaie. Se spune despre strămoșul nostru Owiny că era un mare războinic și un conducător de seamă al tribului său. Armata lui a înfrânt armatele tribului Bantu, dar celor din urmă li s-a îngăduit să rămână pe loc și să se căsătorească cu femei din tribul Luo. De la ei au învățat strămoșii noștri să cultive pământul și să-l cunoască.
Pe măsură ce oamenii s-au stabilit în Alego să cultive pământul, regiunea s-a aglomerat. Opyio, fiul lui Okoth, era dintre frații mai mici și poate acesta a fost motivul pentru care a luat hotărârea de a se muta în Kendu Bay. Când a ajuns acolo, nu avea nimic, dar, potrivit tradiției poporului nostru, oricine putea lucra un pământ nefolosit. Iar ceea ce nu era folosit, revenea tribului. Așadar lui Opiyo nu avea de ce să-i fie rușine. Lucra în gospodăriile altor bărbați în timp ce curăța pământul pe care urma să-l cultive la rândul lui. N-a apucat să realizeze mare lucru, a murit de tânăr, lăsând în urmă două soții și mai mulți copii. Una dintre soții a trecut în grija fratelui lui Opiyo, așa cum era pe-atunci obiceiul – adică a devenit soția cumnatului ei, iar copiii ei au devenit și copiii lui. Cealaltă soție a murit și ea, iar fiul ei cel mai mare, Obama, a rămas de mic orfan. Și el a locuit cu unchiul său, dar familia era foarte strâmtorată, astfel încât, când Obama a mai crescut, a început să muncească pentru alți bărbați, așa cum făcuse și tatăl lui înainte.
Familia pentru care a lucrat era foarte înstărită, avea multe vite. L-au admirat foarte mult pe Obama, pentru că era întreprinzător și un fermier de nădejde. Când acesta i-a cerut mâna fiicei lor celei mari în căsătorie, au fost de acord, iar toți unchii din familie au asigurat zestrea necesară. Când fiica cea mare a murit, ei au fost de acord ca Obama să se însoare cu fiica cea mică, pe care o chema Nyaoke. Obama a avut patru neveste care i-au dăruit mulți copii. Și-a lucrat pământul, a prosperat, a avut o gospodărie mare și multe vite și capre. Și pentru că era un bărbat respectuos și responsabil, a intrat în rândurile mai-marilor din Kendu și mulți au fost cei care i-au cerut sfatul.
Bunicul tău, Onyango, a fost cel de-al cincilea fiu al lui Nyaoke. Dorsila, pe care o vezi aici, este ultima născută din relația lui Obama cu ultima lui nevastă.
Asta se întâmpla înainte de venirea omului alb. Fiecare familie avea propria gospodărie, dar trăiau potrivit legilor impuse de mai-marii tribului. Bărbații aveau propriile colibe și răspundeau de aratul și cultivarea pământului, dar și de apărarea vitelor împotriva animalelor sălbatice și a atacurilor din partea altor triburi. Fiecare soție deținea propriul lot unde cultiva legume împreună cu fiicele ei. Ea pregătea mâncarea pentru bărbatul ei, aducea apă și păstra curățenia în colibe. Mai-marii tribului stabileau ce anume se cultiva și când se culegeau recoltele. Tot ei organizau familiile care lucrau prin rotație, astfel încât fiecare contribuia la toate activitățile. Bătrânii satului distribuiau alimentele pentru văduve sau pentru cei care treceau prin perioade mai grele, asigurau vitele pentru zestre în cazul bărbaților care nu aveau nimic și mediau toate conflictele. Cuvântul bătrânilor era literă de lege și era respectat ca atare, iar cei care se împotriveau erau alungați și trebuiau s-o ia de la capăt în alt sat.
Copiii nu mergeau la școală, dar învățau alături de părinți. Fetele stăteau pe lângă mamele lor și învățau să zdrobească meiul pentru a face terci, să îngrijească o grădină de zarzavaturi și să pregătească lutul pentru colibe. Băieții învățau de la tații lor să păstorească cirezile de vite, să facă macete și să arunce cu sulița. Când una dintre mame murea, o alta îi lua copilul și îl hrănea la piept. Noaptea, fetele mâncau împreună cu mamele lor, în vreme ce băieții își însoțeau tații în colibele lor, ascultând povești și învățând despre obiceiurile pământului. Uneori se întâmpla să vină și câte un muzicant și tot satul se aduna să-l asculte. Cânta despre isprăvile trecutului, despre marii războinici și despre bătrânii înțelepți. Cântecele evocau priceperea fermierilor, frumusețea femeilor și îi mustrau pe cei leneși și cruzi. Toți oamenii erau amintiți în aceste cântece, pentru contribuția lor, bună sau rea, la viața satului, iar în felul acesta tradițiile strămoșilor rămâneau vii prin cei care le ascultau. Când femeile și copiii se retrăgeau, bărbații din sat se adunau să pună țara la cale.
Chiar și când era doar un copil, bunicul Onyango era cam ciudat. Se spunea despre el că-l mânca în cur, pentru că nu putea sta locului. Pleca de nebun, zile întregi, iar când se întorcea nu spunea nimănui unde fusese. Era mereu serios – nu râdea niciodată, nu se juca cu alți copii și nu glumea. Era un tip foarte curios și-așa a ajuns să cunoască o grămadă de lucruri despre plante. Era carevasăzică un botanist, ceea ce nu înseamnă același lucru cu un șaman, adică un vraci, cum spune omul alb. Un șaman face vrăji și vorbește cu lumea spiritelor. Botanistul cunoaște diverse plante care vindecă anumite boli sau răni, știe cum să pregătească un amestec anume de nămol care vindecă o tăietură. Când era copil, bunicul tău ședea mai toată ziua în coliba botanistului din satul lui, observând și ascultând cu atenție, căpătând astfel multe cunoștințe, în timp ce alți copii se jucau.
Când bunicul era încă mic, a aflat că omul alb sosise în Kisumu. Se spunea că oamenii albi au pielea fină ca de bebeluș și că sosiseră pe un vapor care făcea zgomote care semănau cu tunetele și aveau coșuri din care ieșea foc. Înainte de asta, nimeni din satul nostru nu văzuse vreodată un om alb – numai negustori arabi care veneau uneori să ne vândă zahăr și pânză. Dar chiar și aceste întâlniri erau rare, pentru că tribul nostru nu prea consuma zahăr, iar oamenii nu foloseau pânză, singurele lor veșminte fiind niște piei de capră cu care își acopereau părțile rușinoase. Când bătrânii au aflat aceste povești, au discutat între ei și i-au sfătuit pe bărbați să se țină departe de Kisumu până când ei vor înțelege mai bine ce e cu omul alb.
În ciuda acestui avertisment, Onyango, ros de curiozitate, a hotărât că trebuie neapărat să îi vadă cu ochii lui pe acești oameni albi. Într-o zi a dispărut și nimeni n-a știut unde s-a dus. După mai multe luni, în timp ce ceilalți fii ai lui Obama munceau pământul, Onyango s-a întors în sat. Purta pantaloni, ca omul alb, o cămașă și pantofi care-i acopereau picioarele. Copiii mici s-au speriat când l-au văzut, iar frații lui n-au știu ce să înțeleagă din această schimbare. L-au strigat pe Obama, care a ieșit din coliba lui, iar familia s-a strâns să se holbeze la Onyango, care arăta acum tare ciudat.
– Ce s-a întâmplat cu tine? a întrebat Obama. De ce porți pieile astea ciudate?
Onyango n-a spus nimic, iar Obama a decis că Onyango purta pantaloni ca să ascundă faptul că fusese tăiat împrejur, ceea ce era împotriva tradiției Luo. A crezut că Onyango purta cămașă pentru a-și ascunde vreo eczemă sau niște bube. Obama s-a întors către ceilalți fii ai lui și le-a spus: „Nu vă apropiați de fratele vostru, este spurcat“. Apoi s-a întors în coliba lui, iar ceilalți au râs și s-au ferit de Onyango. Din cauza asta, Onyango s-a întors la Kisumu și a rămas înstrăinat de tatăl său pentru tot restul vieții.
La vremea aceea, nimeni n-a înțeles faptul că omul alb intenționa să rămână în locurile acelea. Noi am crezut că venise doar să facă negoț. Curând, am căpătat și noi câteva obiceiuri de-ale lor, cum ar fi consumul de ceai. Când am descoperit ceaiul, ne-am dat seama că ne trebuie și zahăr, ceainice și cești. Am cumpărat toate acestea dând la schimb piei de animale și legume. Mai târziu, am acceptat moneda omului alb. Dar nimic din toate astea nu ne-a afectat în mod deosebit. Ca și arabii, albii erau puțini la număr, iar noi am presupus că până la urmă se vor duce înapoi de unde au venit. Dar câțiva albi au rămas în Kisumu și au construit o misiune. Oamenii ăștia vorbeau despre zeul lor, care cică ar fi fost atotputernic. Dar majoritatea i-au ignorat, crezând că vorbeau prostii. Nici măcar când albii au venit cu arme, nimeni nu a opus rezistență pentru că viețile noastre nu erau încă afectate de morțile pe care aceste arme le puteau provoca. Mulți dintre noi au crezut că armele erau doar niște melesteie pentru amestecat terciul.
Lucrurile au început să se schimbe odată cu primele războaie duse de omul alb. Au adus cu ei și mai multe arme, și un bărbat căruia îi spuneau comisar raional. Pe omul ăsta noi l-am numit Bwana Ogalo, ceea ce înseamnă „Asupritorul“. Ăsta a impus o taxă pe colibă care trebuia plătită în banii omului alb. Din cauza asta, mulți bărbați au fost obligați să-și găsească de lucru pentru a avea un salariu. A decis categoric recrutarea oamenilor noștri în armata lui, oameni care să le care proviziile și să le construiască drumuri pe care să circule automobilele lor. S-a înconjurat de localnici Luo care purtau haine ca albii și lucrau în slujba lui ca mandatari și agenți fiscali. Acum aveam șefi dintre oameni care nici măcar nu făceau parte din sfatul bătrânilor. Ne-am împotrivit tuturor acestor schimbări și mulți au început să protesteze. Dar au fost bătuți sau împușcați. Cei care nu plăteau taxele priveau neputincioși cum colibele le erau arse până-n temelii. Unele familii au fugit în alte părți, unde au întemeiat noi sate. Dar majoritatea oamenilor au rămas și au învățat să se adapteze acestei noi situații, cu toate că acum ne dăduserăm seama deja ce prostie făcusem când ignorasem venirea omului alb.
În acest timp, bunicul vostru a lucrat pentru omul alb. Pe-atunci puțini oameni vorbeau engleză și swahili, pentru că localnicii nu-și trimiteau copiii la școlile oamenilor albi, preferând să-i țină pe lângă casă, unde își ajutau părinții la muncile câmpului. Însă Onyango a învățat să scrie și să citească și pricepea foarte bine sistemul de evidență și titlurile de proprietate operate de sistemul omului alb. Și așa s-a făcut util, iar în timpul războiului a fost numit șef al echipelor de muncitori de la drumuri. În cele din urmă a fost mutat în Tanganyika, unde a rămas mulți ani. Când s-a întors, a pregătit o bucată de pământ în Kendu, departe de gospodăria tatălui său. Vorbea foarte rar cu frații lui. Nu și-a construit o colibă cum se cuvine, trăia într-un cort. Oamenii nu mai văzuseră așa ceva și l-au crezut nebun. După ce și-a însușit pământul, a plecat la Nairobi, unde un alb i-a oferit o slujbă.
Pe vremea aia, puțini africani își permiteau o călătorie cu trenul, așa că Onyango s-a dus pe jos până la Nairobi. A călătorit așa peste două săptămâni. Mai târziu ne-a povestit despre aventurile lui din timpul călătoriei. De multe ori a fost nevoit să alunge leoparzii cu maceta. Odată, un bivol furios l-a alergat până a reușit să se urce într-un copac, unde a dormit două nopți. Altă dată a găsit o tobă în mijlocul unei poteci dintr-o pădure, iar când i-a ridicat capacul din ea s-a strecurat un șarpe care s-a făcut nevăzut în tufișuri. A scăpat teafăr în urma călătoriei și a ajuns la Nairobi, unde a început să muncească în casa omului alb.
A fost singurul care s-a mutat la oraș. După război, mulți africani s-au angajat, în special cei care fuseseră recrutați, care trăiau aproape de orașe sau se alăturaseră misionarilor albi. În timpul războiului și imediat după acesta, mulți oameni au fost dislocați. Războiul semănase foamete și boli și atrăsese după sine un mare număr de coloniști albi, care au confiscat de la băștinași cele mai bune pământuri.
Triburile Kikuyu au resimțit cel mai greu aceste schimbări, pentru că trăiau pe colinele din jurul orașului Nairobi, unde prezența coloniștilor albi era cea mai importantă. Dar și triburile Luo au simțit dominația omului alb. Toți locuitorii au fost obligați să se înregistreze sub administrația colonială, iar taxele pe colibe au crescut direct proporțional. Motiv pentru care din ce în ce mai mulți africani au fost nevoiți să lucreze în fermele albilor. În satul nostru, din ce în ce mai multe familii se îmbrăcau ca albii, din ce în ce mai mulți părinți erau de acord să-și trimită copiii la școlile misionarilor. Sigur că nici măcar cei care mergeau la școală nu puteau face tot ce făceau albii. Numai albilor le era permis să cumpere anumite terenuri sau să conducă anumite afaceri. Alte întreprinderi erau rezervate, prin lege, hindușilor și arabilor.
Unii au încercat să se organizeze pentru a se împotrivi acestor politici, redactând petiții și organizând proteste. Dar erau puțini la număr – ori majoritatea locuitorilor trăiau de azi pe mâine. Africanii care nu se angajaseră ca mână de lucru au rămas în satele lor, unde au încercat să păstreze tradițiile. Dar, chiar și la sate, atitudinea oamenilor s-a schimbat. Pământul cultivabil era foarte aglomerat, pentru că noul sistem de proprietate nu mai permitea urmașilor să își aleagă noi loturi, totul era acum în proprietatea cuiva. Respectul pentru tradiție s-a redus, tinerii au văzut că bătrânii lor nu dețineau nici un fel de putere reală. Berea, care se făcea cândva din miere și pe care oamenii o beau foarte rar, era acum îmbuteliată în sticle și mulți dintre bărbați au devenit alcoolici. Africanii au început să simtă gustul vieții omului alb și au înțeles că viața lor erau extrem de săracă în comparație cu a albilor.
Potrivit acestor standarde, bunicului vostru i-a mers foarte bine. Datorită slujbei pe care a avut-o la Nairobi, a învățat să gătească mâncăruri pentru albi și să administreze casele albilor. Era foarte plăcut printre angajatori și a lucrat la conacele celor mai importante persoane din rândul albilor, chiar și pentru lordul Delamere⁷². A pus ban pe ban și a cumpărat pământ și vite în Kendu. Și-a construit și o colibă pe aceste terenuri. Dar felul în care își întreținea coliba era total diferit de al altora. Coliba lui sclipea de curățenie, iar el insista ca oamenii să se spele pe picioare sau să-și scoată pantofii când intrau la el în casă. Mânca la masă, stând pe scaun, folosea cuțitul și furculița și masa era acoperită de o plasă pentru țânțari. Nu se atingea de mâncarea care nu fusese spălată cum trebuie sau acoperită imediat după ce fusese preparată. Își făcea mereu baie și-și spăla hainele în fiecare seară. Așa a fost, până la sfârșitul vieții, ordonat și curat, și tare se mai enerva dacă lucrurile nu erau așezate la locul lor sau nu fuseseră curățate ca lumea.
A fost foarte strict în privința proprietății lui. Dacă i se cerea, era generos cu mâncarea lui, cu banii, chiar și cu hainele. Dar, dacă te atingeai de vreun lucru al lui fără să ceri voie, se mânia rău. Chiar și după ce i s-au născut copiii, le spunea mereu că nu e voie să pui mâna pe proprietatea altcuiva.
Lumea din Kendu se uita chiorâș la el. Îl vizitau pentru că era generos și punea mereu pe masă câte ceva de mâncare. Dar râdeau de el pentru că, la momentul ăla cel puțin, nu avea nici neveste, nici copii. E posibil ca Onyango să fi auzit aceste bârfe, pentru că a luat hotărârea să se însoare. Problema era că nu găsea nici o femeie care să țină casa exact așa cum îi plăcea lui. A plătit arvună pentru mai multe fete, dar le bătea rău de tot când erau leneșe sau spărgeau câte o farfurie. În tribul Luo e un lucru normal ca bărbatul să-și bată nevestele când ele nu se poartă bine, dar până și etnicii Luo considerau că Onyango se purta mult prea aspru. Până la urmă, fetele pe care le adusese sub acoperișul lui au fugit fiecare la tatăl ei. Bunicul vostru a pierdut multe capete de vite, pentru că era prea mândru să ceară înapoi plata pentru fete.