S-a schimbat, desigur, în mod decisiv, contextul în care ar putea fi citită acum cartea. Când am început să scriu, peisajul din Silicon Valley era, la fel ca Bursa, înfloritor; Zidul Berlinului căzuse; Mandela ieșise din închisoare și, cu pași mici, dar hotărâți începuse să conducă o țară; iar la Oslo se semnaseră acordurile de pace. Pe plan intern, dezbaterile culturale – axate pe armele de foc, avorturi și versurile muzicii rap – păreau extrem de înverșunate tocmai pentru că centrismul, sau a treia cale, caracteristic lui Bill Clinton, un fel de stat al asistaților social la scară mică, din care lipseau și ambițiile, dar și extremele, părea a descrie un consens fundamental, extins, asupra temelor minore, un consens pe care chiar și prima campanie a lui George W. Bush, cu acel „conservatorism plin de compasiune“, l-ar fi aprobat. Pe plan internațional, scriitorii anunțau sfârșitul istoriei, dezvoltarea piețelor libere și a democrației liberale, înlocuirea vechilor dușmănii și războaie între națiuni cu comunități și bătălii virtuale pentru distribuția pieței.
Dar apoi, pe 11 septembrie 2001, planeta s-a cutremurat din străfunduri.
Este mai presus de priceperea mea ca scriitor să surprind acea zi, precum și zilele care au urmat – avioanele spulberate, ca niște fantome, în oțel și sticlă; turnurile prăbușindu-se, înghițite de propria ruină, ca într-o avalanșă filmată cu încetinitorul; siluetele acoperite de cenușă, rătăcind pe străzi; agonia și spaima. Departe de mine pretenția de a înțelege nihilismul cras care i-a motivat pe teroriști în acea zi și care continuă să motiveze această specie și azi. Capacitatea mea de a empatiza, de a ajunge la inimile semenilor mei, este depășită de privirile goale ale celor care au ucis oameni nevinovați cu o satisfacție detașată, senină.
Ceea ce știu sigur este că în acea zi istoria s-a răzbunat pe noi; că, așa cum spune Faulkner, trecutul nu moare niciodată și nici nu poate fi îngropat – nu este nici măcar trecut. Această istorie colectivă și acest trecut sunt direct legate de mine. Și asta nu doar pentru că bombele al-Qaida au țintit cu o precizie înfiorătoare repere importante în viața mea – clădirile și drumurile și chipurile din Nairobi, Bali, Manhattan; nu doar pentru că, în lumina tragediei din 11 septembrie, numele meu a devenit o țintă irezistibilă de batjocură a paginilor de internet aparținând agenților republicani excesiv de zeloși. Ci și din cauza luptei de fond – dintre lumea celor avuți și lumea celor săraci, dintre modern și vechi, dintre cei care îmbrățișează diversitatea noastră pestriță, conflictuală, iritantă, insistând în același timp asupra unui set de valori care ne țin uniți, și cei ce caută, sub orice steag, slogan sau text sfânt, certitudinea și limitarea care justifică cruzimea îndreptată asupra celor care nu sunt ca noi – o luptă prezentată, la scară redusă, în această carte.
Am văzut, cunosc disperarea și dezordinea celor lipsiți de putere: felul în care acestea afectează viețile copiilor de pe străzile din Jakarta sau Nairobi, aproape identic cu modul în care influențează viețile copiilor din zona sudică a orașului Chicago; cât de subțire este granița dintre umilință și furie nestăvilită și cât de repede pot aluneca acești copii spre violență și disperare. Știu că răspunsul celor puternici vizavi de această dezordine – care pendulează între apatie și aplicare a forței, când dezordinea devine greu de stăvilit, prin sentințe mai severe și echipament militar mai sofisticat – nu corespunde gravității situației. Știu și că înăsprirea limitelor, precum și aderarea la fundamentalism și spiritul tribal nu pot duce decât la pierzanie.
Efortul meu interior, mult mai intim, de a înțelege această luptă și de a-mi găsi locul în contextul ei, s-a intersectat cu o dezbatere publică mai amplă în care sunt angajat din punct de vedere profesional, o dezbatere care ne va modela viețile, nouă și copiilor noștri, mulți ani de aici înainte.
Implicațiile politice sunt un subiect pentru o altă carte. Dați-mi voie să concluzionez într-o notă ceva mai personală. Majoritatea personajelor din această carte fac în continuare parte din viața mea, într-o măsură mai mare sau mai mică – rezultat al muncii, al copiilor, al spațiului geografic și al răsturnărilor datorate destinului.
Excepție face mama mea, pe care am pierdut-o, dureros de rapid, la câteva luni după apariția acestei cărți, din cauza unui cancer.
Petrecuse ultimii zece ani din viață făcând ceea ce îi plăcea cel mai mult. A călătorit, a muncit în sate uitate de lume din Asia și din Africa, ajutând femeile să-și cumpere o mașină de cusut sau o vacă pentru lapte ori să aibă acces la o educație care le-ar fi putut ajuta să se integreze în economia mondială. Avea prieteni din toate straturile societății, îi plăcea să facă plimbări lungi, să privească îndelung luna, cotrobăia prin toate piețele din Delhi sau Marrakesh după nimicuri, o eșarfă sau o statuetă care îi aduceau zâmbetul pe buze ori îi bucurau sufletul. Scria tot felul de rapoarte, citea romane, își sâcâia copiii și visa să aibă nepoți.
Ne vizitam foarte des, având o legătură strânsă. În timp ce scriam această carte, mi-a citit ciornele, a corectat unele întâmplări pe care le înțelesesem greșit, atentă să nu comenteze felul în care am descris-o, dar gata să explice și să justifice elementele mai puțin flatante ale caracterului tatălui meu. A trecut prin boală cu eleganță și umor, ne-a ajutat, pe sora mea și pe mine, să ne construim viețile, în ciuda temerilor și a încăpățânării noastre sau a constrângerilor de natură sentimentală.
Uneori am impresia că, dacă aș fi știut că nu va învinge boala, poate aș fi scris alt gen de carte – o carte care să fie mai puțin o meditație asupra unui părinte absent și mai mult o celebrare a părintelui care a fost singura constantă din viața mea. În fiicele mele o văd pe mama zi de zi, cu bucuria și cu capacitatea ei de a se minuna. Nu voi încerca să vorbesc despre faptul că încă sufăr profund după moartea ei. A fost cel mai bun, cel mai generos suflet pe care l-am cunoscut vreodată și tot ceea ce este bun în mine îi datorez ei.
Introducere
Inițial, intenția mea a fost să scriu o cu totul altfel de carte. Ocazia de a o scrie s-a ivit când eram încă student la Drept, după ce am fost ales director al revistei Harvard Law Review, primul director de culoare al unei publicații cvasinecunoscute în afara domeniului juridic. După alegeri a urmat un val de publicitate ce a inclus nenumărate articole de presă care vorbeau destul de puțin despre realizările mele modeste, dar se concentrau asupra locului special pe care Facultatea de Drept a Universității Harvard îl ocupa în mitologia americană, precum și asupra apetitului american pentru orice semn pozitiv de pe frontul etnic – o dovadă modestă că se făcuseră totuși unele progrese. M-au sunat câțiva editori, iar eu, convins că aveam ceva original de spus în privința stării relațiilor dintre rase în momentul respectiv, am fost de acord să-mi iau un an sabatic după absolvire și să-mi aștern gândurile pe hârtie.
În ultimul an de facultate am început să gândesc structura cărții, cu o încredere înfricoșătoare în propriile resurse. În mintea mea, cartea avea să arate ca un eseu asupra limitărilor proceselor de drept civil în instaurarea egalității dintre rase și avea să cuprindă gânduri despre însemnătatea comunității și reabilitarea vieții publice prin organizarea cetățenilor, considerații privind discriminarea pozitivă și afrocentrismul – lista de subiecte se întindea pe o pagină întreagă. Urma să includ, desigur, mici experiențe personale și să analizez sursa anumitor emoții recurente. Per total, ar fi trebuit să fie o călătorie intelectuală pe care mi-am imaginat-o pentru mine însumi, din care nu ar fi lipsit hărțile și locurile de popas dintr-un itinerar foarte strict: prima parte trebuia să fie gata până în martie, urmând să predau a doua parte în august, pentru modificări…
Când am început efectiv să scriu, mi-am dat seama că eram atras de subiecte mai sensibile. Am simțit un anume dor care-mi apăsa sufletul. Mi-au apărut în minte voci îndepărtate, care apoi s-au atenuat doar pentru a ieși din nou la suprafață. Mi-am amintit poveștile pe care mi le spuneau, când eram copil, mama și părinții ei, povești ale unei familii care încerca să se explice. Mi-am amintit primul meu an ca organizator pentru comunitate în Chicago și pașii mei stângaci spre maturitate. O ascultam pe bunica mea, în timp ce îi împletea părul surorii mele sub un manghier, descriindu-l pe tatăl pe care nu l-am cunoscut niciodată cu adevărat.
În comparație cu acest șuvoi de amintiri, toate teoriile mele frumos ordonate păreau lipsite de substanță și imature. Și totuși continuam să mă opun ideii de a-mi prezenta trecutul într-o carte, un trecut care m-a făcut să mă simt expus și cumva stânjenit. Nu pentru că acel trecut este deosebit de dureros sau de viciat, ci pentru că se referă la acele aspecte legate de mine opuse unor alegeri conștiente și care – cel puțin aparent – contrazic lumea în care trăiesc acum. La urma urmei, acum am 33 de ani; activez ca avocat și sunt implicat în problemele sociale și politice ale vieții din Chicago, un oraș resemnat de-acum cu rănile de natură rasială și care se mândrește cu o anume insensibilitate. Deși nu sunt un cinic, îmi place să cred că am căpătat o oarecare înțelepciune și sunt precaut în privința așteptărilor pe care le am.
Cu toate acestea, ceea ce mi se pare cel mai izbitor în povestea familiei mele este acea inocență, puritatea, greu de imaginat chiar și prin ochii unui copil. Verișorul soției mele, un băiețel de numai șase ani, și-a pierdut deja această inocență: cu câteva săptămâni în urmă le-a spus părinților lui că unii dintre colegii lui de la clasa întâi au refuzat să se joace cu el din cauza pielii lui de culoare închisă. Sigur că părinții lui, născuți și crescuți în Chicago și în Gary, și-au pierdut inocența cu mult timp în urmă și, cu toate că nu sunt deloc înverșunați – amândoi sunt părinți puternici, mândri și descurcăreți, la fel ca mulți alții pe care îi cunosc –, în vocile lor se simte durerea când spun că poate nu au luat cea mai bună decizie când s-au mutat într-o suburbie cu populație majoritar albă, o alegere pe care au făcut-o tocmai pentru a-și feri copilul de pericolul de a cădea victimă unei răfuieli între bande și de certitudinea unei educații primite într-o școală prost finanțată.
Lumea știe prea multe, noi toți am văzut prea multe ca să mai privim legătura scurtă a părinților mei – un bărbat de culoare și o femeie albă, un african și o americancă – la adevărata ei valoare. Drept urmare, unii oameni întâmpină dificultăți în a mă vedea așa cum sunt, de fapt. Când oameni care nu mă cunosc mai deloc, fie că-s albi sau negri, îmi descoperă trecutul (și chiar vorbim despre o descoperire, pentru că pe la vârsta de 12 sau 13 ani am încetat să mai pomenesc faptul că mama e albă, tocmai pentru că aveam impresia că încercam în felul acesta să mă fac plăcut albilor), observ confuzia care se întipărește pe chipurile lor preț de o clipă și tendința de a căuta, în ochii mei, un semn anume. E momentul în care nu mai înțeleg cine sunt. Bănuiesc că în sinea lor fac presupuneri despre sufletul meu răvășit – despre sângele meu mixt, despre sufletul meu rupt în două, despre imaginea aproape fantomatică a acestei figuri mulatre tragice, captivă între două lumi. Dacă ar fi să le spun că nu, tragedia nu este a mea sau, în orice caz, nu e numai a mea, ci și a voastră, a fiicelor și fiilor din Plymouth Rock și Ellis Island, și a voastră, copii ai Africii, este tragedia verișorului de șase ani al soției mele, dar și a colegilor lui albi, deci nu e nevoie să te gândești prea mult ce anume mă supără, pentru că asta se vede în fiecare seară la știri… Dacă am putea să recunoaștem măcar asta, poate că ciclul tragic ar începe să se fisureze… probabil că par un naiv incurabil, un adept al cauzelor pierdute, care seamănă foarte mult cu acei comuniști care își vând ziarele la periferia diverselor orașe universitare. Sau, mai rău, poate semăn cu cineva care încearcă să se ascundă de sine însuși.
Nu-i condamn deloc pe cei care mă privesc cu suspiciune. Am învățat de mult să nu am încredere în copilăria mea și în poveștile care au conturat-o. Abia după foarte mulți ani, după ce am ajuns la mormântul tatălui meu și i-am vorbit prin pământul roșiatic al Africii, am reușit să mă întorc în timp și să meditez asupra acelor povești. Sau, mai corect spus, abia atunci mi-am dat seama că îmi petrecusem o mare parte din viață încercând să rescriu aceste povești, acoperind golurile din narațiune, ascunzând detalii neplăcute, folosind cursul neîndurător al istoriei ca pretext pentru alegeri individuale, toate acestea din dorința de a construi o bază de adevăr incontestabil pe care copiii mei, încă nenăscuți, să se poată sprijini cu încredere.
La un moment dat, totuși, în ciuda încăpățânării mele de a mă feri de ochii iscoditori, în ciuda impulsului constant de a abandona întregul proiect, aceste pagini s-au transformat într-o arhivă a unei călătorii personale, intime – a unui copil pornit în căutarea tatălui său și care, prin această căutare, a dat un înțeles mulțumitor vieții lui ca afro-american. A rezultat o autobiografie, cu toate că, în ultimii trei ani, când am fost întrebat despre ce anume este cartea, am evitat să o descriu în termenii aceștia. O autobiografie promite isprăvi demne de reținut, conversații cu oameni celebri, un rol principal la diverse evenimente importante. Aici nu există nimic din toate acestea. O autobiografie presupune, cel puțin, un rezumat, un fel de epilog care nu se potrivește cuiva de vârsta mea, al unui om încă preocupat de trasarea drumului său în această lume. Nici măcar nu pot spune că experiența mea ar fi una reprezentativă pentru segmentul american de culoare („Totuși nu proveniți dintr-o familie dezavantajată“, mi-a atras atenția un editor din Manhattan); într-adevăr, felul în care am învățat să accept acest adevăr în mod special – și anume că îmi pot îmbrățișa frații și surorile de culoare, în America sau în Africa, și că pot spune că avem un destin comun, fără a pretinde că vorbesc în numele tuturor sau despre toate luptele diferite pe care le-am dus – face parte din povestea acestei cărți.
Și, nu în ultimul rând, există și acele pericole inerente oricărei lucrări autobiografice: tentația de a prezenta evenimentele într-o versiune favorabilă scriitorului, tendința de a supraestima interesul cititorilor pentru anumite experiențe, precum și eterna memorie selectivă. Astfel de pericole se amplifică când scriitorul nu are înțelepciunea care vine odată cu vârsta; și nici perspectiva care poate vindeca o anumită vanitate. Nu pot spune că am evitat toate aceste pericole, sau măcar pe unele dintre ele, cu succes. Cu toate că mare parte a acestei cărți se bazează pe jurnale ale vremii și pe istorisirile familiei mele, dialogurile sunt doar o aproximare a ceea ce a fost spus în realitate sau mi s-a relatat. Din considerente legate de concizie, unele dintre persoanele prezentate în carte sunt schițe ale oamenilor pe care i-am cunoscut, iar unele evenimente sunt legate de o cronologie precisă. Cu excepția familiei mele și a câtorva persoane publice, majoritatea numelor au fost schimbate pentru a respecta dreptul la intimitate al persoanelor în cauză.
Oricum s-ar numi această carte – autobiografie, carte de memorii, istorie a familiei sau orice altceva –, ceea ce am încercat a fost să redau cu acuratețe povestea unui anume segment al vieții mele. Când s-a întâmplat să mai rătăcesc drumul, m-am bazat pe încrederea și tenacitatea publicistului meu, Jane Dystel, pe corecturile discrete, dar ferme ale editorului meu, Henry Ferris, precum și pe entuziasmul și atenția lui Ruth Fecych și a echipei de la Times Books care au îngrijit manuscrisul în diversele sale etape; prietenii mei, în special Robert Fisher, mi-au citit cu generozitate manuscrisul; iar minunata mea soție, Michelle, mi-a încurajat cu inteligență, eleganță, onestitate și pricepere neabătută cele mai bune instincte.
Dedic această carte, cu profundă recunoștință, familiei mele – mamei mele, bunicilor mei, fraților și surorilor mele, răspândiți pe alte continente. Fără dragostea și sprijinul lor permanent, fără acceptul lor de a le spune povestea și fără îngăduința lor față de greșelile ocazionale, n-aș fi putut nici măcar spera să termin această carte. Sper ca măcar dragostea și iubirea ce le-o port să răzbată prin fiecare pagină a acestui volum.
Partea întâi. Origini
Capitolul unu
La câteva luni după ce am împlinit 21 de ani, am primit un telefon de la un necunoscut care mi-a dat vestea. Locuiam pe Ninety-Fourth Street din New York, o stradă aflată între două bulevarde, o zonă fără nume care făcea parte din granița fluidă dintre Harlemul de Est și restul Manhattanului. Era un cvartal neprimitor, fără copaci, numai cu asfalt, cu blocuri cenușii, fără ascensor, aliniate de o parte și de alta a străzii și care umbreau trotuarele mare parte din zi. Apartamentul era mic, cu podele denivelate, rareori încălzit, cu un interfon care nu funcționa, motiv pentru care vizitatorii mei trebuiau să mă sune înainte de a veni de la un telefon public aflat în colțul benzinăriei unde stătea de pază un doberman negru cât un lup, și care patrula vigilent cu o sticlă goală de bere în gură.
Nimic din toate acestea nu mă preocupa în mod deosebit, întrucât foarte puțini erau cei care mă vizitau. Eram repezit pe vremea aceea, preocupat de muncă și de planuri încă nerealizate, tentat să privesc oamenii ca pe niște distrageri inutile. Nu că n-aș fi apreciat compania lor. Îmi plăcea să fac schimb de amabilități, în spaniolă, cu vecinii mei, portoricani în mare parte, iar în drum spre casă, când mă întorceam de la cursuri, mă opream să vorbesc cu băieții care sprijineau trotuarul toată vara, despre echipa de baschet Knicks sau despre împușcăturile auzite cu o noapte înainte. Când era frumos afară, mă așezam împreună cu colegul meu de cameră pe treptele scării de incendiu, unde fumam și priveam asfințitul care dilua albastrul cerului de deasupra orașului sau îi priveam pe albii din cartierele mai pricopsite plimbându-și câinii prin cvartalul nostru și lăsându-i pe aceștia să murdărească trotuarele – „Strângeți rahații, idioților!“, striga colegul meu de cameră din toți rărunchii, apoi începeam să râdem de fețele câinilor și ale stăpânilor care, iritați și aroganți, se aplecau să curețe după animalele lor de companie.
Asemenea momente mă amuzau – dar numai pentru scurt timp. Dacă discuțiile deviau sau dădeau în familiarisme, invocam imediat un pretext să ies din conversație. Singurătatea devenise un prieten confortabil, cel mai sigur loc pe care îl știam.
Îmi amintesc că alături de mine locuia un bătrân care părea să-mi împărtășească dispoziția. Locuia singur, era slab și adus de spate și în rarele ocazii când părăsea apartamentul purta o haină neagră dintr-o țesătură grea și o pălărie turtită. Uneori mă întâlneam cu el pe stradă, când se întorcea de la prăvălie, și mă ofeream să-i car cumpărăturile pe scările interminabile. Mă privea, ridica din umeri și începeam amândoi să urcăm treptele, oprindu-ne la fiecare etaj ca el să-și poată trage sufletul. Când ajungeam în sfârșit în fața ușii, îi puneam cu grijă plasa pe podea, iar el dădea politicos din cap înainte de a se strecura în casă și de a pune lanțul pe ușă. Nu schimbam nici un cuvânt și niciodată nu mi-a mulțumit pentru eforturile mele.
Tăcerea bătrânului mă impresiona; îl consideram un fel de suflet-pereche. Ceva mai târziu, colegul meu de cameră avea să-l găsească ghemuit la etajul trei, cu ochii larg deschiși, cu membrele înțepenite și adunate pe lângă el, ca ale unui bebeluș. S-a strâns lume atunci; câteva femei s-au închinat, iar copiii mai mici șopteau agitați. Au sosit și paramedicii într-un târziu, au luat cadavrul, iar poliția a intrat în apartamentul bătrânului. Era curat, aproape gol – un scaun, un birou, portretul șters al unei femei cu sprâncene stufoase și zâmbet blând pe o etajeră. Cineva a deschis frigiderul și a găsit în el aproape 1 000 de dolari, în bancnote mici, înfășurate în fâșii de ziare vechi și aranjate cu grijă în spatele borcanelor cu maioneză și murături.
Singurătatea exprimată de acea scenă m-a afectat și, o clipă, mi-am dorit să fi știut măcar numele bătrânului. Aproape imediat am regretat acea dorință și am uitat și de tristețe. M-am simțit ca și cum înțelegerea dintre noi ar fi fost încălcată, de parcă în acea cameră aproape goală bătrânul șoptea o poveste nespusă și-mi zicea lucruri pe care preferam să nu le aud.
Cred că s-a întâmplat o lună mai târziu, într-o dimineață rece și mohorâtă de noiembrie, în care soarele abia se ghicea sub stratul de nori, când am primit cel de-al doilea telefon. Îmi pregăteam micul dejun, cafeaua fierbea pe aragaz și două ouă tronau în tigaie, când colegul meu de cameră mi-a înmânat receptorul. Legătura era foarte proastă.
– Barry? Barry, tu ești?
– Da… Cu cine vorbesc?
– Da, Barry… sunt mătușa ta, Jane. Din Nairobi. Mă auzi?
– Scuze… cine spuneți că sunteți?
– Mătușa Jane. Ascultă, Barry, tatăl tău a murit. A murit într-un accident de mașină. Alo? Mă auzi? Am spus că tatăl tău e mort. Barry, te rog, sună-l pe unchiul tău în Boston și spune-i. Nu pot vorbi acum, înțelegi, Barry. O să încerc să te mai sun…
Asta a fost tot. Legătura s-a întrerupt, iar eu m-am așezat pe canapea, bucătăria s-a umplut de mirosul ouălor arse, în timp ce priveam fix crăpăturile de pe perete, încercând să-mi evaluez pierderea.
La momentul morții sale, tatăl meu era încă un mit pentru mine, un bărbat deopotrivă remarcabil, dar și neînsemnat. Plecase din Hawaii în 1963, când eu aveam doar doi ani, așa încât eu, copil fiind, nu l-am cunoscut decât prin prisma poveștilor mamei și ale bunicilor mei. Fiecare dintre ei avea o poveste preferată, pe care o spunea fără cusur – poveștile căpătaseră lustru de cât de des fuseseră spuse. Parcă-l văd pe bunicul așezat comod în fotoliu, după cină, savurând un pahar de whiskey și curățându-și dinții cu celofanul de la pachetul de țigări, rememorând vremurile în care tatăl meu aproape că îl aruncase pe un individ de pe viaductul Pali din cauza unei pipe…
– Vezi tu, maică-ta și taică-tu l-au invitat pe un prieten să-i arate împrejurimile insulei. Așa că s-au dus cu mașina până la viaduct, iar Barack a condus probabil pe banda greșită a drumului până acolo…