– Tatăl tău era un șofer tare nepriceput, îmi explică mama. Făcea ce făcea și ajungea pe banda stângă a șoselei, așa cum se conduce în Anglia, iar dacă îi atrăgeai atenția începea să bombăne că americanii au reguli tâmpite…
– Mă rog, aia a fost una dintre situațiile în care au ajuns teferi la destinație, au coborât din mașină și s-au dus lângă parapet să admire priveliștea. Barack trăgea din pipa pe care i-o dăruisem de ziua lui, arătând cu ea spre diverse locuri, ca un adevărat căpitan de vas…
– Tatăl tău se mândrea foarte tare cu pipa aceea, îl întrerupe mama din nou. Fuma pipă toată noaptea când studia și uneori…
– Uite ce e, Ann, vrei să spui tu povestea sau mă lași să o spun eu până la capăt?
– Scuză-mă, tată. Continuă.
– În fine, bietul om… era un alt student african, așa-i? Abia venise. Cred că sărmanul băiat era foarte impresionat de cum gesticula Barack cu pipa aia, pentru că la un moment dat l-a rugat să-l lase să tragă și el un fum. Taică-tu s-a gândit o clipă, pe urmă a acceptat și imediat după ce băiatul ăla a tras primul fum a început să tușească rău. A tușit așa de rău încât i-a scăpat pipa din mână și a zburat peste parapet, 30 de metri mai jos.
Bunicul se oprește să mai ia o gură de whiskey din sticluța lui plată înainte de a continua povestea.
– În orice caz, tatăl tău a fost suficient de politicos încât să aștepte până omului i-a trecut tusea, după care i-a spus să sară peste balustradă și să îi aducă pipa înapoi. Băiatul s-a uitat în jos, a văzut stânca înclinată la 90 de grade și i-a spus lui Barack că îi va cumpăra alta…
– Frumos din partea lui, se aude Toot din bucătărie. (Noi îi spunem bunicii Tutu, mai scurt, Toot; cuvântul înseamnă „bunic(ă)“ în hawaiiană, pentru că în ziua în care m-am născut ea a decis că era încă prea tânără să i se spună Buni.)
Bunicul bombăne ceva, după care o ignoră.
– … numai că Barack era hotărât să-și recupereze pipa, pentru că era un dar care nu putea fi înlocuit. Omul s-a uitat încă o dată peste parapet, a clătinat din cap, moment în care taică-tu l-a luat pe sus și a început să-l împingă peste parapet!
Bunicul scoate un hohot de râs și își plesnește amuzat genunchiul. În timp ce el râde, eu îmi imaginez că-mi privesc tatăl, o siluetă întunecată contra luminii soarelui, și văd mâinile infamului său amic fluturând agitate în timp ce e ținut în aer. Un act de dreptate absolut înfricoșător.
– Hai, tată, că nu l-a ținut peste parapet, spune mama, privindu-mă cu îngrijorare, dar bunicul mai ia o gură de whiskey și își continuă povestea.
– Acum deja oamenii au început să se uite la ei, iar maică-ta îl implora pe Barack să se potolească. Bănuiesc că prietenul lui Barack își ținea respirația și se ruga. În orice caz, după câteva minute, taică-tu îl trage pe băiat înapoi pe viaduct, îl bate pe spate și-i propune, calm, să meargă să bea o bere. Și, ce să vezi, uite așa s-a purtat tot restul excursiei, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Sigur că maică-ta a fost supărată când au ajuns acasă. De fapt, abia dacă i-a vorbit. Și nici Barack nu a fost mai breaz, pentru că, atunci când maică-ta a încercat să ne spună ce se întâmplase, el a dat din cap și a început să râdă. „Relaxează-te, Ann“, i-a spus el – tatăl tău avea un timbru baritonal și vorbea cu accent englezesc.
În momentul acesta bunicul își îndeasă bărbia în gât, pentru a reda cât mai bine cuvintele tatălui meu.
– „Relaxează-te, Ann“, a spus el. „Am vrut doar să îi dau o lecție despre faptul că trebuie să respecți ceea ce nu-ți aparține!“
Bunicul începe din nou să râdă până îl lovește tusea, iar Toot bombăne în barbă, spunând că fusese bine măcar că tatăl meu înțelesese că pipa fusese scăpată din greșeală, pentru că nu se știe ce s-ar mai fi întâmplat, în timp ce mama își dă ochii peste cap și-mi spune că amândoi exagerează.
– Tatăl tău este o figură impunătoare, a recunoscut mama schițând un zâmbet. Dar asta numai pentru că e un om foarte corect. Și asta îl împiedică uneori să facă compromisuri.
Ea a preferat să contureze un portret mai blând al tatălui meu. Îmi povestea cum era îmbrăcat când a acceptat cheia frăției Phi Beta Kappa – erau hainele lui preferate, jeanși și un pulover vechi tricotat cu un model tip leopard.
– Nimeni nu i-a spus că era o onoare deosebită și s-a trezit într-o încăpere plină de bărbați îmbrăcați în fracuri. A fost singura dată când l-am văzut pus într-o situație ridicolă.
Bunicul, adâncit în gânduri, începea să dea din cap.
– Așa e, Bar, spunea el. Tatăl tău era în stare să facă față oricărei situații și asta l-a făcut plăcut de toată lumea. Vă amintiți când a trebuit să cânte la Festivalul Internațional de Muzică? Fusese de acord să cânte niște melodii africane, dar când a ajuns acolo și-a dat seama că era treabă serioasă și tipa care cântase înaintea lui era o cântăreață semiprofesionistă, o fată din Hawaii care era acompaniată de o întreagă orchestră. Oricine altcineva în locul lui ar fi dat înapoi și ar fi spus că e vorba de o eroare. Nu și Barack. S-a urcat pe scenă și a început să cânte în fața unui public uriaș – ceea ce nu-i de colo, ascultă la mine – și, cu toate că nu era foarte talentat, a fost atât de sigur pe el încât a fost la fel de aplaudat ca alți interpreți.
Bunicul a dat din cap, s-a ridicat din fotoliu și a pornit televizorul.
– Uite ceva ce poți învăța de la tatăl tău, spunea el. Încrederea în tine însuți. Secretul succesului.
Așa erau toate poveștile – compacte, anecdotice, istorisite în succesiune rapidă de-a lungul unei seri, puse după aceea înapoi în arhiva familiei mele, luni în șir, chiar ani. La fel ca și cele câteva fotografii alb-negru ale tatălui meu rămase în urmă și pe care le găseam întâmplător când căutam decorațiunile de Crăciun sau un vechi echipament pentru scufundări. La momentul la care încep să se contureze propriile amintiri, mama începuse deja o relație cu cel care avea să-i devină al doilea soț și am înțeles, fără să fie nevoie să mi se explice, de ce fotografiile tatălui meu au fost puse deoparte. Din când în când mă așezam cu mama pe covor și, în mirosul de praf și de naftalină care se ridica din albumul învechit, priveam chipul tatălui meu – un chip negru, zâmbitor, cu o frunte proeminentă și ochelari cu lentile groase care îl făceau să pară mai în vârstă – și ascultam întâmplări din viața lui care se acumulau într-o singură narațiune.
Aveam să aflu că era de origine africană, un kenyan din tribul Luo, născut pe malurile Lacului Victoria într-un loc numit Alego. Era un sătuc sărac, dar tatăl lui – bunicul meu, Hussein Onyango Obama – fusese un fermier renumit, un membru respectat al tribului, un vraci cu puteri vindecătoare. Tatăl meu a crescut păscând caprele, a mers la școala locală, înființată de administrația colonială britanică, dovedindu-se a fi un elev promițător. A obținut o bursă de studii la Nairobi; iar apoi, în preajma proclamării independenței Kenyei, a fost ales de liderii kenyeni și de sponsorii americani să urmeze cursurile unei universități din Statele Unite, alăturându-se astfel primului mare val de africani care au fost trimiși pentru a învăța tehnologia occidentală și pentru a-și folosi cunoștințele în construirea unei Africi noi, moderne.
În 1959, la vârsta de 23 de ani, era primul student african înscris la Universitatea din Hawaii. A studiat econometrie, a muncit cu o râvnă greu de egalat și a absolvit după trei ani, ca șef de promoție. A avut nenumărați prieteni și a contribuit la organizarea Asociației Internaționale a Studenților, fiind primul președinte al asociației. La cursul de limbă rusă a cunoscut o americancă timidă, stângace, care avea numai 18 ani, și s-au îndrăgostit unul de celălalt. Părinții fetei, circumspecți la început, au fost cuceriți de farmecul și de intelectul băiatului; tinerii s-au căsătorit, iar ea i-a dăruit un fiu, pe care l-au botezat după tată. A câștigat încă o bursă – de data aceasta pentru un doctorat la Harvard –, dar nu și banii necesari pentru a-și lua familia cu el. A intervenit o separare, iar el s-a întors în Africa, pentru a-și îndeplini promisiunea făcută continentului. Mama și fiul au rămas în urmă, dar legătura de dragoste a supraviețuit distanței…
Acolo se termina albumul, iar eu mă îndepărtam de conținut, înfășurat într-o poveste care mă plasa în centrul unui univers vast, dar ordonat. Chiar și în versiunile prescurtate oferite de mama și de bunicii mei au existat lucruri pe care nu le-am înțeles. Dar rareori am cerut detalii care mi-ar fi deslușit sensul cuvintelor „doctorat“ sau „colonialism“ ori care mi-ar fi arătat unde se află Alego pe harta lumii. Ca atare, viața tatălui meu ocupa același loc ca și o carte pe care mama mi-a cumpărat-o, numită Origins (Origini), o colecție de povestiri despre creație adunate de peste tot din lume, povești despre Geneză și despre pomul sub care s-a născut omul, despre Prometeu și focul pe care l-a dăruit oamenilor, despre țestoasa din legenda hindusă care plutea în spațiu și ținea lumea în spate. Mai târziu, când m-am familiarizat cu calea ceva mai îngustă spre fericire pusă la dispoziție de televiziune și filme, au început să mă frământe tot felul de întrebări. Pe ce se sprijinea țestoasa? De ce a permis Dumnezeu atotputernicul ca un șarpe să provoace atâta suferință? De ce nu s-a mai întors tatăl meu? Dar la vârsta de cinci sau șase ani mă mulțumeam să las aceste enigme nelămurite, să iau fiecare poveste așa cum era și să mă las purtat în lumea viselor blânde.
Nici măcar nu conștientizam faptul că tatăl meu nu arăta deloc ca oamenii din jurul meu – era negru ca smoala, în timp ce mama mea era albă ca laptele.
De fapt, îmi pot aminti o singură povestire care se referea în mod explicit la problema rasială; pe măsură ce creșteam, această poveste mi-era repetată din ce în ce mai des, ca și cum ar fi captat esența unei morale care era viața tatălui meu. Potrivit acestei povestiri, după multe ore de studiu, tatăl meu s-a alăturat bunicului meu și grupului său de prieteni la un bar din Waikiki. Toată lumea era într-o dispoziție de zile mari, oamenii mâncau și beau în timp ce ascultau sunetul leneș al unei chitare, când un alb i-a atras brusc atenția barmanului, vorbind suficient de tare pentru a putea fi auzit de toată lumea, că el n-ar bea niciodată „cot la cot cu un cioroi“. În bar s-a lăsat tăcerea și oamenii s-au întors către tata, așteptându-se să iasă cu bătaie. Cu toate acestea, tata s-a ridicat de la masă, s-a îndreptat spre respectivul bărbat, a zâmbit și a început să-i țină o predică despre bigotism, despre visul american și despre drepturile universale ale omului. „Tipul s-a simțit atât de prost când Barack a terminat de vorbit“, îmi povestea bunicul, „încât a băgat mâna în buzunar și i-a dat lui Barack 100 de dolari. A plătit toată consumația noastră, mâncare și băutură, din seara aceea – și a mai acoperit și chiria pe care o datora taică-tu pentru restul lunii.“
La vârsta adolescenței devenisem deja sceptic în privința autenticității acestei povestiri, pe care am pus-o deoparte, alături de toate celelalte. Până când am primit un telefon, peste ani, de la un japonez născut în America și care mi-a spus că fusese coleg cu tatăl meu în Hawaii și acum preda la o universitate din Vestul Mijlociu. A fost extrem de politicos și ușor stânjenit de impulsivitatea de care dăduse dovadă; mi-a explicat că citise un interviu de-al meu într-un ziar local și că numele tatălui meu i-a readus o avalanșă de amintiri. În timpul conversației noastre mi-a spus aceeași poveste pe care o auzisem de la bunicul meu, despre albul care a încercat să cumpere iertarea tatălui meu. „N-o să uit asta niciodată“, mi-a spus bărbatul de la celălalt capăt al firului; iar în vocea lui am auzit același ton pe care îl auzisem în vocea bunicului meu cu ani în urmă, aceeași nuanță de uimire – și de speranță.
Miscegenație.¹ Un cuvânt diform, urât, care creează parcă premisele unui rezultat monstruos: la fel ca antebelic sau octoroon², cuvântul evocă imagini dintr-o altă eră, dintr-o lume a biciului și a flăcărilor, a magnoliilor moarte și a porticelor prăbușite. Și totuși abia în 1967 – când am împlinit șase ani, anul în care Jimi Hendrix a ținut un spectacol la Monterey, la trei ani după ce Martin Luther King a primit Premiul Nobel pentru Pace și anul în care America era deja epuizată de revendicările negrilor pentru egalitate – problema discriminării a fost aparent rezolvată, când Curtea Supremă a Statelor Unite a hotărât că interzicerea căsătoriilor mixte în statul Virginia reprezenta o violare a prevederilor Constituției. În 1960, anul în care s-au căsătorit părinții mei, cuvântul miscegenație descria încă o infracțiune în peste jumătate din statele Uniunii. În multe regiuni din Sud, tatăl meu ar fi riscat să fie spânzurat de un copac doar pentru îndrăzneala de a se fi uitat la mama într-un anume fel; în orașele cu pretenții din Nord, privirile ostile și bârfele ar fi determinat-o pe o femeie în situația mamei mele să facă un avort ilegal sau, în cel mai fericit caz, să apeleze la ajutorul măicuțelor pentru a da copilul spre adopție. Simpla lor alăturare ar fi fost considerată nefirească și perversă, o replică la îndemâna celor câțiva liberali toleranți care susțineau agenda drepturilor civile.
Întrebarea era dacă vreunul dintre aceștia și-ar fi lăsat fata să se căsătorească cu un negru.
Faptul că bunicii mei au răspuns afirmativ la această întrebare, chiar și cu jumătate de gură, rămâne pentru mine o enigmă înduioșătoare. Nimic din educația lor n-ar fi anticipat un asemenea răspuns, nu exista în arborele lor genealogic nici urmă de transcendentalist englez sau socialist fanatic. Este adevărat că statul Kansas luptase de partea Unioniștilor în Războiul Civil; bunicului meu îi plăcea să-mi reamintească faptul că în arborele nostru genealogic existaseră aboliționiști înflăcărați. Când era rugată, Toot își întorcea capul pentru a-și arăta profilul cu nasul acvilin care, împreună cu ochii ei negri ca pana corbului, demonstrau că avea în ea sânge Cherokee.
Există în biblioteca bunicilor mei o fotografie în tonuri sepia care spune cel mai elocvent povestea rădăcinilor lor. În fotografie sunt bunicii lui Toot, de origine scoțiană și engleză, în fața unei cocioabe dărăpănate, cu fețe serioase, îmbrăcați în haine aspre de lână, cu ochii mijiți parcă în anticiparea vieții aspre, arse de soare, care îi aștepta. Fețele lor erau întruchiparea tabloului American Gothic, ei erau rudele mai sărace ale înaltei societăți americane cunoscute sub acronimul WASP³, iar în ochii lor se puteau citi adevărurile pe care aveam să le învăț mai târziu: și anume că statul Kansas se alăturase Uniunii de bunăvoie numai după o luptă care precedase Războiul Civil și în care sabia lui John Brown se mânjise prima oară cu sânge; că unul din stră-străbunicii mei, Christopher Columbus Clark, fusese un soldat unionist decorat, iar mama soției lui ar fi fost verișoară de-a doua cu Jefferson Davis, președintele Confederației; că, în ciuda faptului că un alt strămoș îndepărtat fusese un indian Cherokee, mama lui Toot considera asta un motiv de rușine, albindu-se la față de fiecare dată când cineva pomenea subiectul și sperând să ia cu ea în mormânt acest secret.
Aceea fusese lumea în care crescuseră bunicii mei, un stat-tampon fără ieșire la ocean, din mijlocul Americii, un loc în care decența, rezistența și spiritul pionierilor mergeau mână-n mână cu conformismul, suspiciunea și cruzimea latentă, de neclintit. Bunicii au crescut la 30 de kilometri unul de celălalt – bunica în Augusta, bunicul în El Dorado, orășele prea mici pentru a fi marcate pe hartă –, iar amintirile lor din copilărie, așa cum îmi erau povestite, vorbeau despre târguri americane din perioada Marii Recesiunii și măreția lor inocentă: parade de 4 iulie și cinematografe improvizate pe peretele câte unui hambar; licurici captivi într-un borcan și gustul roșiilor coapte, dulci ca merele; furtunile de praf și grindina, clasele pline cu băiețandrii de la ferme, care, de când dădea iarna, nu-și mai scoteau cu lunile izmenele și puțeau îngrozitor.
Până și trauma produsă de falimentarea băncilor și de executările silite ale fermelor căpătau un aer romantic când erau rememorate de bunicii mei, pentru că acele vremuri de restriște au afectat pe toată lumea și au adus oamenii mai aproape unii de alții. Trebuia să fii foarte atent pentru a recunoaște ierarhiile subtile și codurile nerostite care le-au controlat viețile, diferențele dintre oamenii care nu aveau mai nimic și trăiau în mijlocul pustietății. Totul se rezuma la ceea ce se numește respectabilitate – erau oameni respectabili și oameni nu chiar atât de respectabili – și, cu toate că nu trebuia să fii bogat pentru a fi respectabil, trebuia, cu siguranță, să trudești din greu.
Familia lui Toot era respectabilă. Tatăl ei reușise să păstreze o slujbă stabilă în toată perioada recesiunii, ca manager al unei concesiuni a companiei Standard Oil. Mama ei fusese învățătoare înainte de a avea copii. Familia locuia într-o casă care strălucea de curățenie și își comanda cărți prin poștă; citeau Biblia, dar în general evitau predicatorii care adunau lumea în corturi mobile și preferau o formă mai rigidă de metodism care aprecia rațiunea în favoarea pasiunii, dar mai presus de orice, cumpătarea.
Poziția bunicului meu era supărătoare însă. Nimeni nu știa să spună de ce – bunicii care l-au crescut și fratele lui mai mic nu erau înstăriți, dar erau oameni cumsecade, baptiști cu frică de Dumnezeu și care își câștigau existența pe platformele petroliere din Wichita. Bunicul s-a dovedit a fi mai greu de strunit. Unii dintre vecini dădeau vina pe sinuciderea mamei lui – Stanley, pe atunci un băiețel de numai opt ani, fusese cel care găsise trupul fără suflare al mamei lui. Alții, mai puțin înțelegători, clătinau din cap: băiatul seamănă cu derbedeul de ta-su, spuneau ei, și ăsta fusese motivul clar al dispariției nefericite a maică-sii.
Oricare ar fi fost cauza, reputația bunicului meu era, după câte se pare, meritată. La vârsta de 15 ani a fost exmatriculat de la liceu pentru că îi dăduse un pumn în nas directorului. În cei trei ani care au urmat a avut tot felul de îndeletniciri, călătorind cu vagoanele de marfă la Chicago, pe urmă în California și înapoi, din nou, căzând în patima rachiului, a cărților de joc și a femeilor. Așa cum îi plăcea să spună, se descurca foarte bine în Wichita, unde familia lui și cea a lui Toot se mutaseră între timp, iar Toot nu-l contrazicea; sigur că părinții lui Toot credeau poveștile care se spuneau despre acel băiat și au fost împotriva prieteniei ce începuse să se lege între el și fiica lor. Prima oară când Toot l-a prezentat pe bunicul părinților săi, tatăl ei a aruncat o privire scurtă băiatului cu părul negru pieptănat pe spate și cu zâmbet sfidător și a dat verdictul fără ocolișuri: „Arată ca un macaronar“.