Bunicii mele nu îi păsa. Era proaspătă absolventă de liceu, cu o diplomă de contabil, și era sătulă de respectabilitate, iar bunicul meu trebuie că i-a făcut impresia unui om îndrăzneț. Uneori mi-i imaginez în toate orașele americane, în acei ani dinaintea războiului, el în pantaloni largi și o cămașă apretată, cu pălăria așezată pe ceafă, oferindu-i o țigară acestei fete istețe, cu buze date cu prea mult ruj roșu, cu părul vopsit blond și picioare destul de frumoase pentru a face reclamă raionului de ciorapi al magazinului universal. El îi povestește despre marile orașe, despre autostrăzile nesfârșite, despre faptul că va scăpa negreșit din câmpiile astea goale și acoperite de praf, unde idealul este reprezentat de o slujbă de director de bancă, iar distracția înseamnă o înghețată cu sifon și un spectacol de matineu duminica, unde frica și lipsa de imaginație sugrumă orice vis, unde știi, din ziua în care vii pe lume, unde vei muri și cine te va îngropa. Bunicul meu repeta întruna că nu va sfârși așa, că are visuri și planuri, că îi va transmite și bunicii mele acel dor de ducă datorită căruia strămoșii lor traversaseră Atlanticul și jumătate din continent cu mulți ani în urmă.
S-au căsătorit în secret chiar înainte de bombardamentul de la Pearl Harbor, iar bunicul meu s-a înrolat în armată. Acesta este momentul în care filmul vieții lor începe să se deruleze cu rapiditate în mintea mea, la fel ca secvențele din filmele vechi care arată filele unui calendar rupte din ce în ce mai repede de o mână invizibilă, iar titlurile despre Hitler, Churchill, Roosevelt și debarcarea din Normandia îmi trec prin față cu o repeziciune amețitoare pe fundalul atacurilor cu bombe, cu comentarii asigurate de Edward R. Murrow și de BBC. Parcă îmi și imaginez venirea pe lume a mamei mele la baza militară unde e staționat bunicul; bunica mea este un fel de Rosie the Riveter⁴ și muncește la o linie de asamblare a bombardierelor; bunicul meu înaintează greu prin noroaiele din Franța, unde a făcut parte din armata lui Patton.
Bunicul s-a întors după război fără să fi luptat pe front, iar familia s-a mutat în California, unde el s-a înscris la Universitatea Berkley datorită Legii veteranilor. Dar sala de curs nu era destul de mare pentru ambițiile lui, pentru neastâmpărul lui, așa că familia s-a mutat din nou, mai întâi înapoi în Kansas și apoi a colindat o serie de orășele din Texas, pentru a se stabili în sfârșit la Seattle, unde au stat suficient timp încât mama să poată termina liceul. Bunicul a lucrat ca vânzător de mobilă; și-au cumpărat o casă și și-au găsit și niște parteneri de bridge. Erau mulțumiți de faptul că mama fusese o elevă strălucită, dar, cu toate acestea, când i s-a propus înscrierea la Universitatea din Chicago, bunicul meu i-a interzis să se ducă, hotărând că era încă prea mică pentru a locui singură.
Și poate că povestea s-ar fi oprit aici: o casă, o familie, o viață respectabilă. Numai că, în adâncul sufletului, bunicul era în continuare neliniștit. Mi-l imaginez pe țărmul Pacificului, cu părul încărunțit prematur, un bărbat înalt și deșirat, dar ceva mai solid, privind în zare până când linia orizontului se curbează, simțind încă în nări mirosul petrolului și al cocenilor de porumb și având încă amintirea vieții grele pe care credea că o lăsase în urmă. Așa se face că, în ziua în care directorul fabricii de mobilă unde lucra a pomenit faptul că la Honolulu urma să se deschidă un nou magazin al companiei, că acolo posibilitățile de afaceri erau infinite, dată fiind iminenta intrare a statului Hawaii în Uniune, bunicul s-a grăbit spre casă și a convins-o pe bunica să vândă casa și să facă iar bagajele, pentru a porni într-o ultimă călătorie, spre vest, acolo unde soarele apune…
Așa a fost bunicul meu mereu, a căutat în permanență un nou început și a fugit de rutină. Când au ajuns în Hawaii, era, cred, deja format din punct de vedere al caracterului – era generos și mereu dornic să facă pe plac celor din jur, avea un amestec ciudat de rafinament și provincialism și un fond emoțional care-l făcea să se poarte uneori fără tact sau să se simtă jignit din orice. Era un caracter tipic american, des întâlnit printre bărbații din generația lui, bărbați care au îmbrățișat noțiunile de libertate și de individualism și de drum liber fără a fi întotdeauna conștienți de prețul pe care aveau să-l plătească și al căror entuziasm putea cădea repede în lașitatea macartismului sau în eroismul dovedit în cel de-al Doilea Război Mondial. Acești bărbați au fost deopotrivă periculoși și încrezători tocmai datorită inocenței lor fundamentale, dar au fost, în cele din urmă, predispuși la dezamăgiri.
În 1960, bunicul meu nu fusese încă încercat de soartă; dezamăgirile aveau să apară mai târziu, încet, fără agresivitatea care l-ar fi putut schimba în bine sau în rău. Ajunsese să se considere un fel de liber cugetător, un boem chiar. Scria versuri, asculta jazz și avea câțiva prieteni evrei pe care îi cunoscuse prin natura ocupației. Singura lui legătură cu religia organizată a fost înscrierea familiei în congregația locală a Universalismului Unitar; îi plăcea faptul că unitarienii erau atrași de scripturile tuturor marilor religii („Este ca și cum ai avea parte de cinci religii într-una singură“, obișnuia el să spună). Toot l-a convins până la urmă să renunțe la viziunile lui asupra bisericii („Pentru numele lui Dumnezeu, Stanley, nu-ți alegi religia ca pe fulgii de porumb pentru micul dejun!“), dar, chiar dacă bunica mea era mai sceptică și nu era de acord cu unele idei cam exaltate ale bunicului meu, propria fire încăpățânată și independentă și nevoia de a ajunge singură la anumite concluzii i-au ajutat pe amândoi să atingă un fel de echilibru.
Toate acestea au făcut din ei, presupun, un fel de liberali, cu toată că ideile lor nu se mulau niciodată pe o ideologie anume; chiar și din acest punct de vedere erau cât se poate de americani. Așa se face că, după ce mama le-a vorbit într-o zi despre un prieten pe care-l cunoscuse la Universitatea din Hawaii, un student african pe nume Barack, primul lor impuls a fost să-l invite la cină. Bietul băiat s-o fi simțind singur atât de departe de casă, va fi gândit bunica. Când tatăl meu a apărut la ușă, bunicul va fi fost imediat izbit de asemănarea dintre tata și Nat King Cole, unul dintre cântăreții lui preferați; mi-l și imaginez întrebându-l pe tata dacă știe să cânte, fără a pricepe expresia rușinată de pe chipul mamei mele. Bunicul va fi fost probabil prea absorbit de glumele lui și de observațiile făcute lui Toot despre friptură, ca să observe că mama strângea deja mâna catifelată, dar puternică de lângă ea. Toot a observat, dar a fost suficient de politicoasă încât să se rezume la a-și mușca buzele și a servi desertul; instinctul îi spune să evite o scenă. La sfârșitul serii, amândoi vorbesc despre cât de inteligent pare tânărul, cât de demn, cât de controlate sunt gesturile lui și cu câtă eleganță s-a așezat el picior peste picior, ca să nu mai vorbim de accentul lui!
Dar erau pregătiți s-o lase pe fiica lor să se căsătorească cu el?
Nu știm încă; până aici povestea nu prezintă date suficiente. Adevărul este că, la fel ca majoritatea americanilor albi de la vremea aceea, nu acordau prea multă atenție negrilor. Legile Jim Crow⁵ ajunseseră până în Kansas cu mult înainte ca bunicii mei să se nască, dar în Wichita ele căpătaseră o formă ceva mai prietenoasă, mai blândă, lipsită de violența ce mustea în Sudul extrem. Aceleași coduri nescrise care guvernau viața albilor mențineau contactul dintre albi și negri la un nivel minim; când negrii apar în amintirile bunicilor mei legate de Kansas, imaginile sunt sumare – bărbați de culoare care vin uneori pe câmpurile petroliere în căutare de lucru; femei de culoare care spală rufele familiilor de albi și fac curățenie în casele acestora. Negrii sunt și nu sunt în peisaj, cam ca personajul Sam, pianistul din Casablanca, sau Beulah, menajera din sitcomul american cu același nume, sau Amos și Andy, personajele din emisiunile radio – niște umbre, niște prezențe tăcute care nu stârnesc nici pasiune, nici teamă.
Abia după ce familia mea s-a mutat în Texas, după război, chestiunile legate de rasă au început să apară în viața lor. În prima sa săptămână de lucru acolo, bunicul a primit un sfat prietenesc de la colegii lui vânzători de mobilă în privința clienților negri și mexicani. „Dacă negrii vor să vadă marfa, trebuie să vină după program și să rezolve singuri problema transportului.“ Mai târziu, la banca unde a lucrat, Toot l-a cunoscut pe omul de serviciu, un veteran din cel de-al Doilea Război Mondial, un bărbat înalt și demn, pe care și-l amintește sub numele de domnul Reed. Într-una din zile, în timp ce stătea cu el de vorbă pe coridor, un secretar din birou s-a repezit în direcția lor și i-a șuierat lui Toot la ureche că nu are voie i se adreseze vreodată „unui cioroi“ cu apelativul „domnule“. La scurt timp după aceea, Toot l-a găsit pe domnul Reed într-un colț al clădirii, plângând încet. Când l-a întrebat ce se întâmplase, acesta s-a îndreptat de spate, și-a șters lacrimile și a răspuns printr-o întrebare: „Ce am făcut de suntem tratați atât de urât?“
În ziua aceea, bunica nu a știut ce să-i răspundă, dar întrebarea i s-a întipărit în minte și deseori, după ce mama se ducea la culcare, discuta despre asta cu bunicul. Au decis că Toot va continua să i se adreseze domnului Reed în aceeași manieră, cu toate că ea a înțeles, cu un amestec de ușurare și de tristețe, distanța precaută pe care îngrijitorul a menținut-o de-atunci, ori de câte ori se întâlneau pe holuri. Bunicul a început să refuze invitațiile colegilor la câte o bere, pretextând că trebuia să se ducă la nevastă și să n-o supere. S-au autoizolat, au devenit temători, apăsați de o oarecare reținere, simțindu-se străini în acel oraș.
Atmosfera aceea apăsătoare a afectat-o cel mai mult pe mama. Avea deja 11 sau 12 ani, singurul copil la părinți și care suferea de o formă gravă de astm. Boala, precum și nenumăratele mutări, făcuseră din ea o singuratică – o fetiță veselă și cuminte, dar dispusă mai degrabă să-și ascundă nasul într-o carte sau să facă lungi plimbări de una singură –, iar Toot se temea că această din urmă mutare nu făcuse decât să accentueze excentricitățile fiicei ei. Mama și-a făcut puțini prieteni la noua școală. Era mereu tachinată din cauza numelui ei, Stanley Ann (una dintre ideile crețe ale bunicului meu, care își dorise un fiu). Îi spuneau în toate felurile, variațiuni pe tema Stanley și Stan. Când Toot se întorcea de la serviciu, o găsea pe mama singură în curtea din fața casei, legănându-și picioarele de la înălțimea verandei sau întinsă pe iarbă, închisă într-o lume a ei.
Cu excepția unei singure zile. O zi fierbinte, fără o adiere de vânt, în care Toot a văzut, întorcându-se de la muncă, o grămadă de copii adunați în jurul gărdulețului ce împrejmuia casa. Pe măsură ce se apropia de casă, Toot auzea râsul sadic și vedea fețele marcate de furie și dezgust ale acelor copii care repetau întruna aceleași insulte, pe un ton ascuțit: „Iubitori de cioroi!“, „Yankei împuțiți!“, „Iubitori de cioroi!“
Copiii au fugit când au văzut-o pe Toot, dar nu înainte ca unul dintre băieți să arunce o piatră peste gard. Toot a urmărit traiectoria pietrei, care s-a oprit la rădăcina unui pom. Apoi a înțeles motivul scandalului: mama mea și o fetiță de culoare, cam de aceeași vârstă cu ea, stăteau întinse pe burtă, în iarbă, cu fustițele adunate sub genunchi, cu vârful picioarelor înfipte în pământ, sprijinindu-și bărbiile în palme în timp ce citeau o carte de-a mamei mele. De la distanță, cele două fete păreau foarte liniștite la umbra pomului. Abia când a deschis poarta, Toot și-a dat seama că fata de culoare tremura, iar ochii mamei mele se umpluseră de lacrimi. Fetele au rămas nemișcate, paralizate de spaimă, până când Toot s-a aplecat și le-a mângâiat pe amândouă pe creștet.
– Dacă vreți să vă jucați împreună, intrați în casă, pentru Dumnezeu, le-a spus ea. Hai, amândouă!
A ajutat-o pe mama să se ridice și a întins mâna spre cealaltă fetiță, dar, înainte să mai poată spune ceva, fetița a fugit mâncând pământul, cu picioarele ei subțiri ca ale unui ogar, până când a dispărut în capătul străzii.
Bunicul s-a înfuriat rău când a aflat ce se întâmplase. I-a pus întrebări mamei mele, a notat niște nume. A doua zi s-a învoit de la muncă și s-a dus să vorbească cu directorul școlii. I-a contactat personal pe părinții câtorva dintre copiii vinovați, pentru a le spune ce avea pe suflet. Dar a primit același răspuns din partea fiecărui adult cu care a stat de vorbă:
– Ar trebui să vorbiți cu fiica dumneavoastră, domnule Dunham. Fetele albe nu se joacă cu negresele în orașul ăsta.
Greu de apreciat cam cât de mult au cântărit aceste episoade, ce prietenii s-au legat ori s-au destrămat, dacă ele au ieșit la iveală doar în lumina evenimentelor ulterioare. Ori de câte ori îmi vorbea despre asta, bunicul insista asupra faptului că familia a plecat din Texas și din cauza stării de disconfort pe care le-o crea rasismul. Toot era ceva mai rezervată; odată, când eram numai noi doi, mi-a spus că s-au mutat din Texas numai pentru că bunicul nu era foarte mulțumit la serviciu, iar un prieten din Seattle îi promisese o slujbă mai bună. Dacă e să mă iau după bunica, cuvântul rasism nici măcar nu exista în vocabularul lor pe-atunci.
– Bunicul tău și cum mine eram de părere că oamenii trebuie tratați cu decență, Bar. Atâta tot.
Este o femeie înțeleaptă bunica mea, neîncrezătoare față de sentimentalisme și pretenții exagerate și care apreciază bunul-simț. Motiv pentru care am încredere în felul ei de a reda întâmplările din trecut, pentru că ele corespund imaginii pe care mi-o făcusem despre bunicul meu, despre tendința lui de a rescrie istoria în așa fel încât să se plieze pe imaginea pe care dorea să o redea despre el însuși.
N-aș putea totuși să desființez poveștile bunicului meu, pentru că nu au fost niște simple exagerări sau o expresie a revizionismului albilor. N-aș putea, pentru că știu cât de mult credea bunicul în propriile povești, cât de fierbinte își dorea ca acestea să fie adevărate, cu toate că nu reușea întotdeauna să le prezinte într-un anume fel. Bănuiesc că după episodul Texas oamenii de culoare au început să facă parte din istorisirile lui, dintr-o narațiune care se strecurase în visurile lui. Viața pe care o duceau negrii, durerea lor, rănile lor se îngemănau, în mintea lui, cu propria suferință: un tată absent care dusese o existență scandaloasă, o mamă care și-a pus capăt vieții, cruzimea altor copii, conștientizarea faptului că nu era nici el vreun Făt-Frumos – că arăta ca un „macaronar“. Instinctul i-a spus că rasismul făcea parte din trecutul lui, că era o manifestare a convenționalismului și a respectabilității și a statutului în societate, exprimate prin rânjetele și bârfele care făcuseră din el un intrus.
Cred că acele instincte înseamnă ceva; pentru mulți albi din generația și de condiția bunicilor mei era valabil instinctul de turmă. Și, cu toate că relația dintre bunicul meu și mama se răcise la momentul la care au ajuns în Hawaii – ea n-avea să uite niciodată inconsecvența lui și temperamentul lui deseori violent, ajungând să se simtă rușinată de apucăturile lui grobiene – moștenirea lui cea mai trainică au fost dorința sa de a șterge practic trecutul și încrederea lui în posibilitatea de a recrea lumea de la zero. Chiar dacă el și-a dat sau nu seama de asta, legătura mamei mele cu un bărbat de culoare l-a ajutat să privească, chiar dacă la un nivel profund, rămas neexplorat, adânc în propriul suflet.
Nu știu dacă această cunoaștere de sine, în cazul în care i-ar fi fost la îndemână, l-ar fi ajutat să accepte mai ușor logodna părinților mei. În realitate, împrejurările căsătoriei lor sunt în continuare, pentru mine, destul de vagi, o sumă de întâmplări pe care nu am avut niciodată curajul de a le cerceta. Nu există fotografii de la nuntă, nici amintiri despre un tort, un inel sau o mireasă condusă la altar. Se pare că nu au existat invitați; nici nu se știe exact dacă familia din Kansas a fost anunțată. A existat doar o ceremonie la primărie și un judecător de pace. Privind retrospectiv, totul pare atât de fragil, de aleatoriu. Poate că asta au și sperat bunicii mei, ca relația să fie una vremelnică, în timp ce ei suportau cu stoicism și nu interveneau de o manieră drastică.
Dacă asta au sperat, s-au înșelat nu numai asupra voinței tăcute a mamei mele, ci și asupra propriilor lor trăiri. Mai întâi a venit pe lume un copil, 3,600 kilograme, cu câte zece degețele la mânuțe și la piciorușe, și tare flămând. Ce naiba puteau face?
Apoi timpul și geografia au început să uneltească, transformând o potențială nenorocire în ceva mult mai tolerabil, aproape într-o sursă de mândrie. În timp ce bea câteva beri cu tata, bunicul îl asculta pe proaspătul lui ginere vorbind despre politică sau economie, despre locuri îndepărtate ca Whitehall sau Kremlin, imaginându-și în același timp că poate vedea în viitor. A început să citească ziarele cu mai multă atenție, descoperind primele rapoarte despre crezul integraționist recent descoperit de America, și a hotărât, în sinea lui, că lumea devenea din ce în ce mai mică, iar afinitățile se modificau, că familia din Wichita se stabilise de fapt în avangarda Noii Frontiere a lui Kennedy și a visului măreț exprimat de Martin Luther King. Cum era posibil ca America să trimită oameni în spațiu și în același timp să țină populația neagră în sclavie? Îmi amintesc că eram foarte mic și bunicul mă ridicase pe umerii lui pentru a-i vedea pe astronauții care se întorceau la baza aeriană Hickam după o amerizare reușită a misiunii Apollo. Îmi amintesc astronauții cu ochelarii lor de piloți, aflați atât de departe că abia se puteau zări prin portalul unei camere de izolare. Dar bunicul putea să jure că unul dintre cosmonauți mi-a făcut cu mâna, iar eu l-am salutat la rândul meu. Era o parte din povestea pe care și-o spunea sieși. Alături de ginerele lui cu pielea tuciurie și de nepotul lui cu pielea ciocolatie, bunicul intrase în era spațială.
Ce port mai potrivit pentru lansarea acestei noi aventuri decât Hawaii, cel mai tânăr stat membru al Uniunii? Chiar și acum, când popularitatea statului a crescut de patru ori, cu lanțurile de fast-food care împânzesc zona Waikiki și magazinele care vând casete cu filme porno și districtele care se înmulțesc de la o zi la alta pe terasele dealurilor, pot încă reconstitui primii pași pe care i-am făcut și sunt încă uluit de frumusețea insulelor, de unduirea albastră a Pacificului, de stâncile acoperite de mușchi și de revărsarea răcoroasă a Cascadei Manoa, cu florile de ghimbir și coronamentele înalte care răsună de cântecul păsărilor nevăzute… De valurile răsunătoare ale Țărmului de Nord, care se sparg cu lentoarea unui film redat cu încetinitorul. De umbrele proiectate de vârfurile înălțimilor Pali și de aerul fierbinte și aromat.
Hawaii! Pentru familia mea, proaspăt sosită acolo în 1959, locurile acelea trebuie să fi părut ca și cum pământul însuși, sătul de mărșăluitul soldaților și de civilizațiile înăcrite, și-ar fi ridicat semeț bărbia acoperită de stânci verzi ca smaraldul, pe care pionierii din toată lumea le puteau popula cu copii arși de soare. Cotropirea mizerabilă a populației din insule, prin tratate încălcate și prin epidemii devastatoare; prospectarea solului vulcanic bogat pe care companiile americane l-au acoperit cu plantații de trestie-de-zahăr și ananas; sistemul degradant prin care imigranții japonezi, chinezi și filipinezi au fost obligați să lucreze pe aceste plantații zi-lumină; detenția la care au fost supuși americanii de origine japoneză în timpul războiului – toate acestea țineau de istoria recentă. Cumva însă, la momentul la care familia mea a ajuns acolo, toate acestea dispăruseră din memoria colectivă, cum dispare ceața de dimineață sub soarele dogoritor. Existau acolo prea multe rase, nici una cu influență solidă, pentru ca sistemul rigid de caste de pe continent să poată fi impus; și atât de puțini negri încât și cel mai înveterat segregaționist ar fi putut să-și petreacă liniștit vacanța acolo, convins că amestecul de rase din Hawaii nu avea nimic de-a face cu ordinea stabilită de acasă.
Și-așa a devenit Hawaii un creuzet, un experiment în armonia rasială. Bunicii mei – în special bunicul, care se intersectase cu o varietate de oameni datorită afacerii cu mobilă – s-au lăsat cuprinși de efervescența cauzei înțelegerii reciproce. Un exemplar din Cum să-ți faci prieteni și să influențezi oamenii de Dale Carnegie tronează încă în biblioteca lui. În copilărie am observat în el degajarea și jovialitatea de care se folosea pentru a stabili relații cu clienții. Obișnuia să arate fotografii de familie și să-și povestească viața primului străin; dădea mâna cu poștașul sau făcea glume nesărate cu chelnerițele de la restaurant.
Genul acesta de apucături mă făceau să mă crispez, dar oamenii mult mai îngăduitori decât propriul nepot îi apreciau curiozitatea, astfel încât, deși nu a avut niciodată o influență prea mare asupra celor din jurul lui, a reușit să-și facă mulți prieteni. Un american de origine japoneză care-și spunea Freddy și ținea o prăvălie în apropierea casei noastre ne punea deoparte cele mai proaspete bucăți de ton pentru sashimi și îmi dădea bomboane din orez ambalate în celofan comestibil. Din când în când, localnicii care lucrau în magazinul bunicului meu pe post de curieri ne invitau la masă și ne serveau cu poi⁶ și carne friptă de porc, pe care bunicul le înfuleca cu poftă (Toot fuma și aștepta să plece acasă, unde putea să-și prepare o omletă). Uneori îl însoțeam pe bunicul în parcul Ali’i, unde juca dame cu niște filipinezi bătrâni care fumau trabucuri ieftine și scuipau întruna. Îmi amintesc și acum că într-o dimineață, cu mult înainte de răsăritul soarelui, un portughez căruia bunicul îi vânduse un set de canapele la un preț foarte bun ne-a luat cu el la pescuit cu harponul, în largul Golfului Kailua. De cabina micii ambarcațiuni atârna o lampă cu gaz; i-am urmărit pe cei doi bărbați scufundându-se în apa neagra ca cerneala, din care se vedeau numai lanternele lor, până când au ieșit la suprafață cu un pește destul de mare, fosforescent, în vârful suliței. Bunicul mi-a spus cum se numea peștele în hawaiiană, un nume pe care ni l-am repetat unul altuia până acasă: humu-humu-nuku-nuku-apuaa.
În mediul acela, moștenirea mea rasială le-a creat bunicilor mei prea puține probleme, iar ei s-au adaptat repede atitudinii sfidătoare a localnicilor față de turiștii care manifestau rezerve. Uneori, când bunicul îi vedea pe unii turiști urmărindu-mă când mă jucam în nisip, se apropia de ei și le șoptea, cu respectul cuvenit, că eram stră-strănepotul regelui Kamehameha, primul monarh al insulelor Hawaii. „Sunt sigur că fotografia ta se află în mii de albume, Bar, din Idaho până în Maine“, îmi spunea bunicul cu un zâmbet șmecher pe chip. După părerea mea, povestea nu este clară, e mai degrabă o strategie pentru evitarea subiectelor sensibile. Cu toate acestea, bunicul era pregătit cu încă o poveste, despre un turist care m-a văzut înotând și, neștiind cu cine vorbește, i-ar fi spus: „Hawaiienii ăștia se nasc cu înotul în sânge“. La care bunicul ar fi răspuns că nu știe ce să spună, dat fiind că „băiatul e nepotul meu, maică-sa e din Kansas și taică-su de undeva din Kenya și oceanul se află la mii de kilometri de ambele regiuni“. Pentru bunicul meu, chestiunea rasei nu mai reprezenta un motiv de îngrijorare; deși ignoranța persista în unele locuri, el putea spune fără urmă de tăgadă că lumea avea să ne prindă din urmă.
Până la urmă, toate povestirile bunicului meu se concentrau asupra acestui subiect. Ele spuneau mai puțin despre el și mai mult despre schimbările care îi marcaseră pe oamenii din jurul lui, procesul fluctuant care contribuise la schimbarea mentalității rasiale a bunicilor mei. Poveștile dădeau glas unui spirit care avea să cuprindă națiunea în perioada aceea scurtă dintre alegerea lui Kennedy ca președinte și adoptarea Legii dreptului de vot – aparentul triumf al universalismului asupra viziunii înguste, într-o lume nouă în care diferențele de rasă și de cultură erau menite să educe, să amuze și poate să înnobileze oamenii. O narațiune utilă, una care mă urmărește la fel de mult cum i-a urmărit și pe membrii familiei mei, o evocare a unui Paradis pierdut care se prelungește dincolo de copilărie.
Exista însă o singură problemă: tatăl meu lipsea. El părăsise paradisul și nimic din ceea ce mi-ar fi spus mama sau bunicii mei n-ar fi putut șterge acest fapt de netăgăduit. Din poveștile lor nu reieșea motivul pentru care plecase. Nu-mi puteau descrie cum ar fi decurs lucrurile dacă el ar fi rămas. Întocmai ca domnul Reed, îngrijitorul, sau ca fetița care alerga cât o țineau picioarele pe drumul prăfuit din Texas, tatăl meu devenise un fel de recuzită în narațiunea altcuiva. O recuzită plăcută – o figură străină cu inimă de aur, necunoscutul misterios care salvează orășelul și câștigă inima fetei –, un simplu element de recuzită.
Nu-i condamn nici pe mama, nici pe bunici pentru asta. Poate că tatălui meu i-ar fi plăcut imaginea pe care ei i-au creat-o, poate că a și contribuit la nașterea ei. Într-un articol publicat în Honolulu Star Bulletin cu ocazia absolvirii, el dă impresia unui student model, rezervat și responsabil, ambasador al continentului său natal. În articol, el critică universitatea pentru că i-a înghesuit pe studenții străini în cămine și i-a obligat să participe la programe menite să promoveze educația culturală – o abatere, spune el, de la pregătirea practică pe care o dorea. Cu toate că el, personal, nu a avut nici un fel de neplăceri, a simțit o anume autosegregare și o discriminare fățișă a diverselor grupuri etnice, exprimându-și chiar consternarea față de faptul că populația albă din Hawaii ar fi fost deseori victima prejudecăților. Și chiar dacă evaluarea lui este una corectă, are totuși grijă să încheie într-o notă optimistă: ceea ce pot învăța alte națiuni de la Hawaii, spune el, este deschiderea către colaborarea dintre diversele rase în scopul comun al dezvoltării, o lecție pe care albii din alte regiuni nu erau dispuși să o învețe.
Am descoperit acest articol când eram licean; era pus deoparte, alături de certificatul meu de naștere și de buletinele de vaccinare. Este un articol scurt, ilustrat cu o fotografie de-a lui. Nu pomenește nimic despre mama sau despre mine și mă întreb dacă nu cumva tatăl meu ne-a omis cu bună-știință, anticipând iminenta lui plecare. Poate că reporterul a omis să îi pună întrebări personale, intimidat probabil de atitudinea arogantă a tatălui meu; sau poate a fost doar o decizie a editorului, iar noi nu făceam parte de firul narativ simplu pe care îl dorea publicația. Mă întreb și dacă această omisiune nu a provocat cumva o discuție aprinsă între părinții mei.
N-aveam de unde să știu, la momentul respectiv, pentru că eram prea mic să înțeleg că în mod normal ar fi trebuit să am un tată lângă mine, după cum eram mult prea necopt pentru a-mi da seama că trebuia să pot fi încadrat într-o rasă anume. Pentru scurtă vreme, tatăl meu pare că a fost cucerit de aceeași magie care pusese stăpânire pe mama și pe bunicii mei; iar în primii șase ani din viața mea, pe măsură ce acea magie începea să se risipească și lumile pe care crezuseră că le lăsaseră în urmă i-au revendicat, pe fiecare, am ocupat spațiul în care se născuseră visurile lor.
Proces de metisare a diferitelor rase intrate în contact biosocial lent (n.tr.)
Persoană cu o optime descendență neagră și șapte optimi descendență albă (n.tr.)
White Anglo-Saxon Protestants – protestanți albi anglo-saxoni, elite care au dominat societatea, cultura și politica americană până în anii 1940 și continuă să domine unele domenii financiare și filantropice, dar și politice din SUA. (n.tr.)
Prototip cultural american reprezentând colectiv toate femeile din SUA care au lucrat în fabricile și uzinele din țară în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. (n.tr.)