– Vinovăția este un lux pe care numai străinii și-l pot permite, i-a spus el. Și să spui tot ce-ți trece prin cap este tot un lux.
Ea nu știa cum e să pierzi totul, să te trezești dimineața flămând. Nu știa cât de stufos și de înșelător era drumul către siguranță. Nu știa că, dacă nu te concentrezi la maximum, poți aluneca și te poți trezi înapoi, de unde ai plecat.
Lolo avea dreptate, desigur. Ea era cetățean străin, o albă din clasa de mijloc, protejată de ereditatea ei, fie că dorea sau nu acea protecție. Ea putea pleca oricând, dacă situația degenera. Or, posibilitatea asta venea în contradicție cu orice i-ar fi spus lui Lolo; între ei exista această barieră de netrecut. Acum mama se uita pe fereastră la noi și ne-a văzut că ne-am ridicat din locul în care șezusem, iar iarba de sub noi rămăsese culcată la pământ. A trecut-o un fior, apoi s-a ridicat în picioare, cuprinsă brusc de panică.
Puterea punea stăpânire pe fiul ei.
Privind retrospectiv, nu știu dacă Lolo a înțeles vreodată pe deplin ce a simțit mama în toți acei ani, de ce eforturile lui de a-i oferi mamei o viață bună nu făceau decât să creeze o prăpastie care se căsca din ce în ce mai mare între ei doi. Nu era genul de bărbat care să-și pună asemenea întrebări. Dimpotrivă, s-a concentrat asupra scopului său și, în perioada în care am trăit în Indonezia, a tot promovat. Cu ajutorul cumnatului său, a obținut o slujbă în departamentul de relații guvernamentale al unei companii petroliere americane. Ne-am mutat într-o casă aflată într-un cartier mai elegant; motocicleta a fost înlocuită de o mașină; un televizor și o instalație de sunet de ultimă generație au înlocuit crocodilii și pe cimpanzeul Tata; Lolo era acum membru al clubului companiei, unde luam cina. Uneori îi auzeam, pe el și pe mama, certându-se în dormitorul lor, de obicei din cauza refuzului ei de a lua parte la cinele festive organizate de companie și unde afaceriștii americani din Texas și Louisiana îl băteau pe tata prietenește pe spate și se lăudau cu mita pe care o dăduseră pentru a obține drepturi de foraj maritim, în timp ce nevestele lor i se plângeau mamei de servitorii indonezieni. El o întreba ce-ar însemna să apară singur la astfel de eveniment, iar mama ridica vocea până când ajungea să țipe.
Ăștia nu sunt oamenii mei.
Asemenea certuri erau totuși rare; mama și Lolo s-au înțeles bine în perioada venirii pe lume a surorii mele, Maya, apoi în perioada separării și a divorțului, până când l-am văzut pe Lolo pentru ultima oară, zece ani mai târziu, când mama l-a ajutat să meargă la un medic din Los Angeles să-și trateze boala de ficat care avea să-l ucidă la numai 51 de ani. Singurul motiv de tensiune dintre ei a fost schimbarea treptată de atitudine a mamei față de mine. Ea mi-a încurajat mereu adaptarea rapidă la viața din Indonezia, devenisem destul de independent, mă mulțumeam cu alocația mică și eram extrem de bine-crescut în comparație cu alți copii americani. Ea m-a învățat să disprețuiesc amestecul de ignoranță și de aroganță caracteristic americanilor ce trăiesc în alte țări. Dar acum înțelegea și ea, așa cum învățase și Lolo, prăpastia uriașă dintre oportunitățile unui american și șansele unei vieți decente pentru un indonezian. Știa prea bine de care parte trebuia să se situeze copilul ei. Eram american și viața mea trebuia să se desfășoare în altă lume, și-a spus ea.
Eforturile ei inițiale s-au concentrat pe educație. Fiindcă nu avea bani să mă dea la Școala Internațională, unde mergeau mai toți copii de expați din Jakarta, a aranjat din momentul sosirii noastre să completeze studiile mele în Indonezia cu un curs american prin corespondență.
Eforturile ei s-au dublat între timp. Cinci zile pe săptămână mă trezea la patru dimineața, mă forța să mănânc micul dejun, după care îmi preda trei ore limba engleză, înainte ca eu să plec la școală și ea – la serviciu. Am încercat să mă împotrivesc acestui regim, dar, pentru fiecare strategie pe care o născoceam, fie că era neconvingătoare („mă doare stomacul“) sau cât se poate de adevărată (din cinci în cinci minute mi se închideau ochii de oboseală), răspunsul ei era mereu rostit cu răbdare, dar răspicat:
– Nici pentru mine nu e vreo distracție, amice.
Pe lângă toate astea, intervenea și îngrijorarea pentru siguranța mea, exprimată parcă prin tonul ridicat al bunicii mele. Îmi amintesc că m-am întors într-o seară acasă și am găsit o sumedenie de vecini adunați în curtea noastră. Mama era supărată, dar și fericită că mă vede acasă, așa că a durat ceva până a observat că aveam antebrațul înfășurat într-un ciorap ud și murdar de noroi.
– Ce-i asta?
– Ce anume?
– Asta. De ce ai mâna bandajată cu un ciorap?
– M-am tăiat.
– Ia să văd.
– Nu e mare lucru.
– Barry. Arată-mi.
Am desfăcut ciorapul și am lăsat să se vadă o tăietură lungă, de la încheietura mâinii până la cot. Tăietura nu-mi atinsese venele, dar era destul de adâncă și lăsa să se vadă mușchiul de culoare roz care pulsa sub piele. Am sperat că se va mai calma dacă îi explic ce s-a întâmplat. Făcusem autostopul, împreună cu un prieten, până la ferma familiei lui, începuse să plouă și la fermă era o porțiune unde te puteai da pe noroi ca pe gheață, dar ferma era împrejmuită cu sârmă ghimpată și… „Lolo!“
Acum, când povestește această pățanie, mama râde, așa cum râde orice mamă care a iertat greșelile copilului său. Dar tonul său se schimbă ușor când își amintește că Lolo i-a sugerat să așteptăm până dimineață ca să mă ducă la doctor, iar ea a fost nevoită să apeleze la intimidare pentru a-l convinge pe singurul vecin care avea mașină să ne ducă la doctor. Își amintește că, atunci când ajuns la spital, aproape toate luminile din clădire erau stinse și nu era nimeni la recepție; își amintește sunetul pașilor ei care rezonau pe holurile goale pe care ea le-a străbătut înnebunită, până când a dat de doi tineri îmbrăcați numai în șorturi de box și care jucau domino într-o cămăruță din spate. Când i-a întrebat unde sunt medicii, bărbații i-au răspuns joviali „noi suntem“, și-au continuat jocul până la capăt, după care și-au tras pantalonii pe ei și mi-au cusut rana cu 20 de fire, motiv pentru care am rămas cu o cicatrice foarte urâtă. În tot acest timp, mama a trăit sentimentul covârșitor că, într-un moment de neatenție din partea ei, viața copilului ei ar fi fost pusă în pericol, că lumea din jurul ei era prea preocupată să supraviețuiască pentru a băga de seamă și pierderea ei, că la nevoie ar fi avut parte de compătimire, dar de absolut nimeni lângă ea care să lupte, ca ea, împotriva unui destin amenințător.
Acum înțeleg că genul acesta de probleme, mai puțin tangibile decât foile matricole de la școală sau serviciile medicale, deveniseră scopul lecțiilor pe care mi le dădea.
– Dacă vrei să fii cu adevărat om, ai nevoie de niște valori, obișnuia ea să-mi spună.
Onestitatea – Lolo nu și-ar fi ascuns pentru nimic în lume frigiderul în magazie când veneau cei de la fisc, chiar dacă toată lumea, inclusiv agenții fiscali, se așteptau la așa ceva. Corectitudinea – părinții elevilor mai înstăriți nu ar fi trebuit să dăruiască televizoare profesorilor în timpul Ramadanului și-atunci copiii lor nu s-ar mai fi mândrit cu notele mari primite. Vorba fără ocolișuri – dacă nu ți-a plăcut un tricou pe care ți l-am cumpărat de ziua ta, trebuia să fi spus în loc să-l lași să zacă în fundul dulapului. Părerile personale – doar pentru că alți copii îl șicanează pe un coleg din cauza tunsorii lui, asta nu înseamnă că și tu trebuie să faci la fel.
Era ca și cum, după o călătorie la celălalt capăt al lumii, departe de aroganța și de ipocrizia generate de familiarități, mama putea în sfârșit să repună în drepturi virtuțile trecutului ei din Vestul Mijlociu și să le prezinte lumii într-o formă rafinată. Problema era că nu prea avea pe ce să se bazeze; de câte ori mă lua deoparte să-mi atragă atenția, dădeam din cap în semn că înțelesesem, dar cred că era conștientă de faptul că multe dintre ideile ei erau nerealiste. Lolo nu făcea decât să explice realitatea sărăciei, corupției și lupta permanentă pentru siguranță; nu el le crease. Toate acestea erau realități care au dat naștere unui scepticism implacabil. Încrederea mamei mele în virtuțile de modă veche depindea de o credință pe care eu nu o aveam, o credință pe care ea refuza s-o descrie ca fiind religioasă; o credință pe care experiența ei o învățase s-o considere un sacrilegiu: credința că oamenii raționali și profunzi își puteau contura propriul destin. Într-o țară unde fatalismul a rămas o unealtă necesară pentru a face față greutăților, unde adevărurile supreme erau separate de realitățile cotidiene, ea era un martor singuratic al umanismului laic, un soldat al Noii Ordini, al forțelor de menținere a păcii și al liberalismului documentelor de poziție.
Mama avea un singur aliat în toată această luptă – autoritatea exercitată, de la distanță, de tatăl meu. Îmi povestea din ce în ce mai des despre el, despre faptul că crescuse în sărăcie, într-o țară săracă, pe un continent sărac; îmi spunea că avusese o viață grea, cel puțin la fel de grea ca a lui Lolo. Nu apelase niciodată la influența altor oameni și nici nu profitase de orice ocazie. Era un om harnic și cinstit și nu făcea rabat de la valorile lui oricât l-ar fi costat asta. Trăise conform unor principii care impuneau o altfel de duritate și promiteau o formă superioară de putere. Mama a decis că trebuia să urmez exemplul tatălui meu. Nu aveam de ales. Aveam asta în sânge.
– Ai sprâncenele astea frumoase de la mine… sprâncenele tatălui tău sunt foarte subțiri. Dar i-ai moștenit inteligența și caracterul.
Mesajul ei se referea la populația de culoare în general. Aducea acasă cărți despre mișcările pentru drepturi civile, discuri cu Mahalia Jackson și înregistrări ale discursurilor lui Dr. King. Când mi-a povestit că elevii din Sud citeau cărți primite de la bibliotecile școlilor mai bogate, pentru elevi albi, ca apoi să devină medici, avocați sau oameni de știință, m-am simțit admonestat pentru faptul că nu doream să mă trezesc devreme și să studiez. Dacă îi povesteam despre paradele militare la care luam parte alături de trupa mea de Cercetași Indonezieni, cu care defilam dinaintea președintelui, ea aducea vorba despre un alt fel de marș, un marș al unor copii nu cu mult mai mari decât mine, un marș pentru libertate. Orice bărbat de culoare era Thurgood Marshall sau Sidney Poitier; orice femeie de culoare era Fannie Lou Hamer sau Lena Horne. A fi negru însemna a fi beneficiarul unei moșteniri mărețe, al unui destin măreț, o povară legendară pe care numai noi eram suficient de puternici pentru a o duce.
Trebuia să ducem acele poveri cu eleganță. Nu o dată, mama mi-a spus că „Harry Belafonte este cel mai frumos bărbat din lume“.
Acesta era contextul în care am văzut fotografia aceea din revista Life, fotografia unui bărbat de culoare care a apelat la un tratament de albire a pielii. Îmi imaginez că și alți copii negri, atunci ca și acum, au avut momente similare de revelație. Poate majoritatea au această revelație și mai devreme, pentru că părinții îi avertizează să nu depășească limitele unui anumit cartier sau pentru că nu pot avea părul lui Barbie, oricât de mult s-ar pieptăna și ar trage de el, pentru că au auzit, fără să vrea, că tatăl sau bunicul lor a fost umilit de un angajator sau de un polițist. Poate e mai ușor pentru un copil să primească veștile rele cu picătura, pentru a-și putea dezvolta un sistem de apărare, cu toate că, după părerea mea, am fost printre cei norocoși, întrucât o mare parte a copilăriei mele nu am avut motive de neîncredere în mine însumi.
Știu prea bine că acel articol a fost foarte brutal pentru mine, ca un atac venit de nicăieri. Mama mă avertizase în privința bigoților, îmi spusese că erau oameni ignoranți și needucați pe care era mai bine să-i evit. Și, chiar dacă nu mă gândeam încă la propria moarte, Lolo mă ajutase să înțeleg că bolile pot duce la infirmitate, că accidentele pot mutila, că norocul se poate întoarce. Eram capabil să identific corect lăcomia și cruzimea altor oameni, uneori chiar și lăcomia și cruzimea mea. Dar acea fotografie mi-a spus ceva în plus: că exista acolo, undeva, un dușman ascuns, unul care mă putea atinge fără ca eu sau cei din jur să ne dăm seama. Când am ajuns acasă în seara aceea, după ce fusesem lăsat singur în bibliotecă, m-am dus la baie și m-am uitat în oglindă și mi-am dat seama că toate simțurile și toate membrele mele erau intacte, că eram același dintotdeauna, apoi m-am întrebat dacă nu cumva era ceva în neregulă cu mine. Alternativa era la fel de înspăimântătoare: adulții din jurul meu trăiau într-o lume nebună.
Primul atac de anxietate a trecut, iar eu mi-am petrecut restul anului în Indonezia la fel ca înainte. Dobândisem o încredere în mine care nu era întotdeauna justificată, precum și un talent nestăvilit de a face boacăne. Dar gândirea mea s-a schimbat pentru totdeauna. Am observat, în filmele de import care rulau seara, că un Cosby n-o avea niciodată ca parteneră pe actrița din I Spy, că negrul din Misiune imposibilă își petrecea majoritatea timpului în clandestinitate. Am observat și că în cataloagele de Crăciun ale magazinelor Sears și Roebuck, pe care Toot și bunicul ni le trimiteau, nu existau copii care să-mi semene, și că Moș Crăciun era un bărbat alb.
Am ținut pentru mine aceste observații, ajungând la concluzia că mama fie nu văzuse ce văzusem eu, fie încerca să mă protejeze, motiv pentru care nu avea rost să îi dau de înțeles că eforturile ei eșuaseră. Aveam în continuare încredere în iubirea mamei mele, dar acum începeam să înțeleg că lipsea ceva din felul în care îmi prezentase ea lumea și locul pe care îl ocupa tata în ea.
„Sat“, în Java și în Indochina (n.tr.)
Animism – credință potrivit căreia orice în Univers, și Universul însuși, are un suflet sau este o ființă vie. (n.tr.)
Capitolul trei
Mi-a luat ceva timp până să îi recunosc în mulțime. Când s-au deschis prima oară ușile glisante, n-am văzut decât zâmbetele de pe chipurile estompate, privind nerăbdătoare de dincolo de rampa despărțitoare. În cele din urmă, în spatele mulțimii am ochit un bărbat înalt, cu părul grizonant, iar în spatele lui, abia zărindu-se, o femeie scundă, care parcă semăna cu o bufniță. Cei doi au început să facă cu mâna în direcția mea, dar înainte să le pot face semn au dispărut dincolo de ușile din sticlă mată.
Primii la coadă erau o familie de chinezi care păreau să întâmpine niște dificultăți cu vameșii. În timpul zborului de la Hong Kong i-am remarcat – un grup plin de viață; tatăl și-a scos pantofii și a străbătut desculț coridorul avionului în sus și-n jos, copiii au încălecat scaunele, iar mama și bunica au cerut nenumărate perne și pături și au vorbit întruna între ele. Acum, aceeași familie rămăsese pe loc, dorindu-și să nu atragă atenția în timp ce ochii lor urmăreau în tăcere mâinile care răsfoiau pașapoartele și controlau bagajele cu un calm amenințător. Tatăl mi-a amintit cumva de Lolo; m-am uitat la o mască din lemn pe care o țineam în mână. Era un dar din partea copilotului indonezian, prieten cu mama și care m-a condus la avion în timp ce ea, Lolo și surioara mea, Maya, au rămas lângă poarta de îmbarcare. Am închis ochii și mi-am apăsat masca pe față. Lemnul mirosea a alune și scorțișoară, iar eu m-am simțit de parcă pluteam peste oceane, deasupra norilor, dincolo de orizontul violet, înapoi în locul din care venisem…
Am auzit pe cineva strigând numele meu. Am lăsat masca deoparte și, visând cu ochii deschiși, mi-am zărit din nou bunicii care îmi făceau aproape disperați semne cu mâna. De data asta le-am făcut și eu semn; apoi, fără să mă gândesc, mi-am pus din nou masca pe față, legănându-mi capul într-un dans ciudat. Bunicii au început să râdă, au arătat cu degetul în direcția mea și mi-au făcut iar cu mâna, până când un vameș m-a bătut umăr și m-a întrebat dacă sunt american. Am dat afirmativ din cap și i-am întins pașaportul.
– Poți să pleci, mi-a spus, după care le-a spus chinezilor să rămână deoparte.
Ușile glisante s-au închis în urma mea. Toot m-a strâns în brațe și mi-a pus la gât o ghirlandă din bomboane și gumă de mestecat. Bunicul m-a luat pe după umăr și mi-a spus că masca mă avantaja grozav. M-au condus până la mașina nouă pe care o cumpăraseră, iar bunicul mi-a arătat cum funcționează aerul condiționat. Am mers pe autostradă, am trecut pe lângă restaurante fast-food, moteluri ieftine și parcuri de mașini uzate împrejmuite cu ghirlande. Le-am povestit cum fusese călătoria și despre familia din Jakarta. Bunicul m-a anunțat ce urma să avem la cina de bun-venit. Toot era de părere că aveam nevoie de haine noi pentru școală.