📘 Visurile tatălui meu: O poveste despre rasă și moștenire - Barack Obama

Set de legi de stat și locale care au impus segregarea rasială în sudul Statelor Unite. (n.tr.)

Mâncare tradițională din Hawaii făcută din plante rădăcinoase locale și având textura unei budinci (n.tr.)

Capitolul doi

Drumul spre ambasadă era sugrumat de trafic: mașini, motociclete, ricșe cu trei roți, microbuze și autobuze transportând de două ori mai mulți călători decât permiteau locurile, o adevărată procesiune de roți, mâini și picioare care încercau să-și facă loc în arșița amiezii. Am reușit să înaintăm câțiva metri, ne-am oprit, ne-am strecurat într-un loc rămas deschis, după care ne-am oprit din nou. Taximetristul nostru i-a gonit pe cei câțiva băieți care căutau pe jos gumă de mestecat și chiștoace, după care a evitat în ultimul moment un scuter pe care se suise o familie întreagă – tatăl, mama, fiul și fiica, toți aplecându-se ca la comandă, cu gurile acoperite de eșarfe care să-i apere de fumul țevilor de eșapament, aproape ca niște bandiți. Pe marginea drumului, femei gârbovite, cu pielea ciocolatie, înfășurate în saronguri uzate de culoare maro, umpleau coșurile de răchită cu fructe proaspete; doi mecanici stăteau pe vine în fața unui atelier de reparat mașini, alungând cu mișcări leneșe muștele în timp ce demontau un motor. În spatele lor, trotuarul se termina într-o groapă de gunoi din care se ridicau aburi și în care doi copii alergau bezmetici după o găină neagră și sfrijită. Copiii țipau de bucurie când alunecau în noroi, pe cocenii de porumb și pe cojile de banane, până când la un moment dat au dispărut pe o alee neasfaltată.

Traficul s-a mai relaxat odată ce am ieșit în autostradă, iar taximetristul ne-a lăsat în fața ambasadei, unde doi soldați frumos îmbrăcați ne-au salutat printr-o mișcare a capului. În curtea ambasadei, zgomotul străzii a fost înlocuit de ritmul constant al foarfecilor de grădinărit. Șeful mamei mele erau un bărbat masiv, de culoare, tuns foarte scurt și cu tâmplele cărunte. Drapelul american cădea în falduri grele de pe un suport aflat în spatele biroului său. S-a ridicat și mi-a strâns cu putere mâna:

– Ce faci, tinere?

Mirosea a loțiune după ras și gulerul scrobit al cămășii aproape că îi tăia pielea gâtului. Am luat poziția de drepți în timp ce răspundeam întrebărilor lui privind situația mea școlară. Aerul din birou era răcoros și uscat, așa cum este aerul din vârf de munte: aerul pur și îmbătător al privilegiaților.

După terminarea conversației, mama m-a așezat pe un scaun din biblioteca unde avea treabă. Mi-am terminat cartea de benzi desenate și temele pe care mama mă obligase să le iau cu mine, după care am început să parcurg titlurile de pe rafturi. Majoritatea cărților erau neinteresante pentru un băiat de nouă ani – rapoarte ale Băncii Mondiale, prospecțiuni geologice, planuri cincinale de dezvoltare. Într-un colț am găsit însă o colecție de reviste Life, etalate ordonat în bibliorafturi din plastic transparent. Am răsfoit reclamele lucioase – Anvelope Goodyear și Dodge Fever, televizoarele Zenith („De ce să nu cumpărați ceea ce este mai bun?“) și Supele Campbell (sub sloganul „Mm-mm good!“), bărbați în pulovere albe cu guler pe gât turnând whisky Seagram în pahare pline cu cuburi de gheață, la care se uitau admirativ femei în fuste roșii mini – și m-am simțit vag relaxat. Când ajungeam la câte o fotografie din categoria știrilor, încercam să ghicesc subiectul articolului înainte de a citi titlul. O fotografie cu copii din Franța alergând pe străzile pietruite: o scenă veselă, un joc de-a v-ați ascunselea după o zi de lecții și îndatoriri; râsul lor vorbea despre libertate. Fotografia unei femei din Japonia ținând în brațe o fetiță dezbrăcată deasupra unei căzi: o imagine tristă; fetița era bolnavă, picioarele ei erau contorsionate, capul ei se sprijinea pe sânul mamei, al cărei chip era crispat de suferință, poate pentru că se simțea vinovată…

Am dat în cele din urmă peste o fotografie a unui bătrân cu ochelari cu lentile fumurii, îmbrăcat într-un trenci, traversând un drum pustiu. N-am putut să ghicesc ce ar fi putut reprezenta fotografia; nu conținea nimic neobișnuit. Pe pagina următoare am văzut o altă fotografie, de data aceasta un prim-plan al mâinilor aceluiași bărbat. Aveau o paloare nefirească, de parcă tot sângele i s-ar fi scurs din vene. M-am uitat din nou la prima fotografie și am observat că și părul lui răvășit, și buzele lui pline și nasul lui gros aveau aceeași nuanță neuniformă, aproape spectrală.

Probabil e foarte bolnav, m-am gândit. O victimă a radiațiilor sau poate un albinos, văzusem un om ca el pe stradă, cu câteva zile în urmă, și mama îmi explicase de ce arătau unii oameni așa. Numai că, citind nota explicativă a fotografiei, am înțeles că lucrurile stăteau altfel. Potrivit articolului, bărbatul apelase la un tratament chimic de albire a pigmentului. Plătise din buzunar tratamentul. Regreta într-un fel faptul că încercase să treacă drept alb și îi părea rău pentru întorsătura pe care o luaseră lucrurile. Existau mii de oameni ca el, bărbați și femei de culoare din SUA, care se supuseseră aceluiași tratament în urma reclamelor care pro­miteau fericirea unei altfel de vieți, aceea a unui alb.

Am simțit cum mi se înfierbântă fața și gâtul. Apoi am simțit un nod în stomac; rândurile de pe pagină începeau să devină tulburi. Oare mama mea știa despre asta? Știa oare și șeful ei? De ce citea el atât de relaxat rapoartele, la doar câțiva metri de mine? Am simțit nevoia să mă ridic de pe scaun și să le arăt ce citisem, să le cer explicații și asigurări. Dar ceva m-a împiedicat. Aproape ca într-un vis, mi-era imposibil să vorbesc despre noua mea temere. Când mama a venit să mă ia acasă, zâmbeam; pusesem revistele la loc. Încăperea, ca și aerul, erau la fel de liniștite.

Locuiam deja de trei ani în Indonezia, dat fiind că mama se căsătorise cu un indonezian pe nume Lolo, un alt student pe care îl cunoscuse la Universitatea din Hawaii. Numele lui însemna „nebun“ în hawaiiană, lucru care îl enerva la culme pe bunicul meu, dar n-avea nimic de-a face cu personalitatea acestui bărbat bine-crescut și de-o eleganță relaxată, tipică indonezienilor. Era scund și cu pielea închisă la culoare, atrăgător, avea păr negru și des și trăsături caracteristice deopotrivă mexicanilor, samoanilor și indonezienilor; juca tenis destul de bine, avea un zâmbet neobișnuit de plăcut și un temperament imperturbabil. Timp de doi ani, a fost nevoit să suporte ore întregi de partide de șah cu bunicul meu și reprize de trântă cu mine, eu având în jur de patru ani la momentul în care l-a întâlnit mama. Când, într-o bună zi, mama m-a rugat să iau loc lângă ea și mi-a spus că Lolo o ceruse de nevastă și că voia să ne mutăm toți într-un loc aflat foarte departe, nu am fost deloc mirat și nu am protestat. Am întrebat-o, într-adevăr, dacă îl iubește, eram deja destul de mare încât să știu că acest lucru conta. Mamei îi tremura bărbia, așa cum se întâmplă și azi când încearcă să-și stăpânească lacrimile, și m-a strâns tare în brațe, ceea ce m-a făcut să mă simt extrem de viteaz, deși nu știam sigur de ce.

Lolo a plecat din Hawaii destul de repede după aceea, iar mama a umblat luni în șir, împreună cu mine, după pașapoarte, vize, bilete de avion, rezervări de hotel și o serie nesfârșită de vaccinuri. În timp ce ne făceam bagajele, bunicul a scos un atlas și a bifat câteva nume ale insulelor care alcătuiau Indonezia: Java, Borneo, Sumatra, Bali. Și-a amintit unele nume din romanele lui Joseph Conrad pe care le citise în adolescență, ne-a spus el. Înainte se numeau Insulele Mirodeniilor, o denumire fermecătoare, învăluită în mister.

– Aici scrie că acolo încă mai trăiesc tigrii, a spus el. Și urangutani.

A ridicat privirea din atlas și a făcut ochii mari.

– Aici scrie că au inclusiv vânători de capete!

Între timp, Toot a telefonat la Departamentul de Stat pentru a se interesa dacă Indonezia era o țară sigură. Persoana cu care a vorbit a informat-o că situația era sub control. Cu toate acestea, Toot a insistat să ne ticsim câteva geamantane cu alimente: plicuri cu băuturi instant Tang, lapte praf, conserve de sardine.

– N-ai de unde știi ce mănâncă ăia pe-acolo, a spus ea pe un ton categoric.

Mama a oftat, dar Toot a îndesat în bagaj câteva cutii de bomboane, ca să mă atragă de partea ei.

În cele din urmă ne-am îmbarcat în cursa PanAm care avea să ne poarte într-o adevărată călătorie în jurul lumii. Purtam o cămașă cu mânecă lungă și o cravată prinsă cu agrafă, iar una dintre stewardese mi-a pus în brațe un snop de puzzle-uri, câteva punguțe cu alune și un set de insigne de pilot pe care mi le-am prins peste buzunarul de la piept. Am făcut o escală de trei zile în Japonia, unde ne-a plouat până la piele când ne-am dus să vizităm statuia de bronz a lui Buddha de la Kamakura și am mâncat înghețată de ceai verde pe feribotul care traversa lacurile din munți. Seara, mama studia cartonașele cu notițe. După ce am aterizat la Jakarta, unde pista clocotea sub soarele care ardea ca un furnal, am luat-o pe mama de mână, hotărât să o ocrotesc cu orice preț.

Lolo ne-a așteptat la aeroport; se îngrășase și își lăsase mustață. A îmbrățișat-o pe mama, m-a ridicat în brațe, deasupra capului, apoi ne-a spus că trebuie să ne ținem după un bărbat scund și slăbănog care ne-a cărat bagajele, trecând peste coada ce se formase la vamă, până la mașina care ne aștepta. Bărbatul zâmbea fericit în timp ce ne punea valizele în portbagaj, iar mama a încercat să-i spună ceva, dar bărbatul nu făcea decât să zâmbească și să dea din cap. În jurul nostru era un furnicar de oameni, care vorbeau repede într-o limbă pe care n-o înțelegeam și miroseau într-un fel ce nu mi-era cunoscut. Am așteptat mult, în timp ce Lolo a vorbit cu un grup de soldați îmbrăcați în uniforme maronii. Soldații aveau arme la brâu, dar păreau a fi joviali și râdeau ascultându-l pe Lolo. Când acesta a venit în sfârșit lângă noi, mama l-a întrebat dacă soldații doreau să ne verifice bagajele.

– Fii liniștită… totul este aranjat, a spus Lolo, urcându-se la volan. Sunt prieteni de-ai mei.

Mașina era împrumutată, ne-a spus el, dar cumpărase o motocicletă nou-nouță, de fabricație japoneză, care era bună pentru ce ne trebuia deocamdată. Noua casă era pusă la punct; mai erau necesare doar câteva reparații ici-colo. Mă înscriseseră deja la o școală din apropierea casei, iar rudele lui erau nerăbdătoare să ne cunoască. În timp ce ei doi vorbeau, am scos capul pe geamul din spate și m-am uitat la peisajul care se derula sub ochii mei, în nuanțe maronii și verzi, cu sate înghițite de pădure; în aer mirosea a motorină și a lemne arse. Bărbați și femei pășeau ca niște cocostârci prin plantațiile de orez, cu chipurile ascunse sub pălării largi de paie. Un băiat, ud și alunecos ca o vidră, încălecase un bivol de apă cu o expresie tâmpă și-l lovea cu o nuia din bambus. Străzile deveniseră mai aglomerate, erau pline de magazine mici, piețe, oameni care trăgeau cărucioare pline cu pietriș și cherestea. Apoi au apărut clădiri din ce în ce mai înalte, asemănătoare clădirilor din Hawaii – Hotel Indonesia, foarte modern, ne-a spus Lolo, și noul mall, alb și strălucitor – dar numai câteva construcții depășeau înălțimea copacilor care umbreau șoseaua. În momentul în care am trecut prin fața unui șir de vile ascunse de garduri vii înalte și păzite de gărzi, mama a spus ceva de neînțeles pentru mine, ceva despre guvern și un bărbat pe nume Sukarno.

– Cine e Sukarno?, am strigat de pe bancheta din spate, dar Lolo nu părea să mă fi auzit. În schimb, mi-a atins brațul și mi-a făcut semn să mă uit în față.

– Privește!, mi-a spus el, arătând în sus.

În fața noastră, aproape încălecând șoseaua, se ridica o statuie uriașă, înaltă cât o clădire cu zece etaje, cu trup de om și față de maimuță.

– Ăsta e Hanuman, mi-a explicat Lolo în timp ce dădeam roată statuii, Zeul-Maimuță.

M-am răsucit pe banchetă, fascinat de figura solitară, atât de întunecată în lumina soarelui care cădea din spatele ei, pregătită parcă să facă un salt spre cer, în vreme de mașinile care roiau în jurul ei păreau niște jucării prin comparație.

– Este un războinic măreț, a mai spus Lolo cu hotărâre. Puternic cât 100 de oameni. Când se luptă cu demonii, nu este niciodată învins.

Casa era situată într-un cartier aflat încă în construc­ție, la marginea orașului. Drumul traversa un pod îngust ridicat peste un râu murdar și lat; am văzut din mers localnicii îmbăindu-se sau spălând rufe pe malurile abrupte de sub pod. Drumul asfaltat se pierdea de-acum în pietriș și pulbere, în timp ce treceam pe lângă mici prăvălii și căsuțe văruite în alb, până când, în cele din urmă, se oprea în potecile înguste ale kampongului.⁷ Casa în sine era modestă, avea pereți din stuc și acoperiș de țiglă roșie, dar era spațioasă și aerisită, iar în curticica din fața ei creștea un copac de mango. După ce am intrat pe poartă, Lolo m-a anunțat că are o surpriză pentru mine; dar, înainte de a putea spune despre ce era vorba, am auzit un urlet asurzitor din copac. Și eu, și mama am făcut un pas înapoi, speriați, și am văzut o creatură mare, păroasă, cu un cap mic și turtit și brațe amenințătoare care atârnau de o creangă mai joasă.

– O maimuță!, am țipat.

– Un cimpanzeu, m-a corectat mama.

Lolo a scos o arahidă din buzunar și i-a dat-o animalului care întinsese degetele.

– Îl cheamă Tata și l-am adus tocmai din Noua Guinee pentru tine, mi-a spus Lolo.

Am vrut să mă apropii să-l văd mai bine, dar Tata era pregătit să atace, iar privirea lui neagră era feroce și bănuitoare. Mi-am zis că e mai bine să rămân pe loc.

– Nu te teme, mi-a spus Lolo, dându-i lui Tata o altă arahidă. E legat în lesă. Hai, vino, mai am ceva pentru tine.

Am ridicat privirea spre mama, iar ea mi-a zâmbit cu o oarecare ezitare. În curtea din spate am găsit o mică grădină zoologică: găini și rațe care alergau de colo colo, un câine mare, cu blană gălbuie, care se chinuia să latre, două păsări ale paradisului, un papagal cu penaj alb și doi pui de crocodil, scufundați pe jumătate în eleșteul îngrădit de la marginea curții. Lolo s-a îndreptat spre reptile.

– Au fost trei, a spus el, dar cel mai mare dintre ei s-a strecurat afară printr-o spărtură din țarc. A ajuns pe o plantație de orez și a mâncat o rață. A trebuit să-l vânăm cu ajutorul torțelor.

Începea să se însereze, dar am făcut o scurtă plimbare pe drumul desfundat din sat. Grupuri de copii din vecinătate chicoteau și ne făceau cu mâna din curți, iar câțiva bătrâni desculți au venit să ne strângă mâinile. Ne-am oprit pe o pajiște unde unul dintre angajații lui Lolo păzea niște capre, iar un băiețel a venit lângă mine cu o libelulă care atârna de capătul unei ațe. Când ne-am întors acasă, bărbatul care ne cărase bagajele aștepta în curtea din spate, ținând sub braț o găină cu pene ruginii și un cuțit lung în mâna dreaptă. I-a spus ceva lui Lolo, care a încuviințat din cap și ne-a strigat pe mama și pe mine. Mama mi-a spus să aștept unde mă aflam și i-a aruncat lui Lolo o privire întrebătoare.

– Nu crezi totuși că e cam mic?