– Semne de la lipitori, mi-a răspuns el. De când am fost în Noua Guinee. Îmi intrau în bocanci când mărșăluiam prin mlaștini. Seara, când îmi scoteam ciorapii, le găseam lipite de picior, umflate de sângele supt. Dacă pui sare pe ele, mor, dar tot trebuie să le scoți din piele cu un cuțit încins.
I-am atins una din cicatricile în formă ovală. Pielea era fină și fără păr acolo unde fusese arsă. L-am întrebat pe Lolo dacă îl duruse.
– Bineînțeles că m-a durut, mi-a spus el și a luat o gură de apă din carafă. Câteodată trebuie să ignori durerea. Câteodată nu te poți gândi decât la destinația pe care o ai.
Am tăcut amândoi, iar eu l-am privit cu coada ochiului. Mi-am dat seama că până atunci nu-l auzisem niciodată vorbind despre ceea ce simțea. Nu îl văzusem niciodată furios sau trist. Părea că face parte dintr-o lume cu suprafețe dure și gânduri bine definite. Deodată mi-a trecut prin minte o idee ciudată.
– Ai văzut vreodată un om ucis în fața ta?, l-am întrebat.
S-a uitat la mine, surprins de întrebare.
– Ai văzut?, am întrebat din nou.
– Da, a răspuns.
– Ai văzut sânge?
– Da.
Am căzut pe gânduri preț de o clipă.
– De ce a fost ucis acel om? Cel pe care l-ai văzut.
– Pentru că era slab.
– Atâta tot?
Lolo a ridicat din umeri și și-a lăsat în jos cracul pantalonului.
– Uneori doar asta e de ajuns. Oamenii profită de slăbiciunea altor oameni. Sunt la fel cum sunt diferitele țări, într-un anumit sens. Cel puternic îi ia pământurile celui slab. Îl obligă pe cel slab să muncească pământul. Dacă nevasta celui slab este frumoasă, atunci cel puternic i-o va lua.
A făcut o pauză să mai bea puțină apă, după care m-a întrebat:
– Tu care dintre acești oameni ai vrea să fii?
N-am răspuns. Lolo s-a uitat spre cer, cu ochii mijiți.
– Mai bine să fii puternic, a spus el într-un târziu și s-a ridicat în picioare. Dacă nu poți fi puternic, măcar fii isteț și înțelege-te cu cel puternic. Dar mult mai bine ar fi să fii puternic. Mult mai bine.
Mama ne privea din casă, de la biroul ei unde corecta niște lucrări. Înainte să plecăm din Hawaii, încercase să învețe tot ce se putea despre Indonezia: despre populația ei, a cincea ca număr din lume, împărțită în sute de triburi și vorbind sute de dialecte; despre istoria colonialismului, despre ocupația olandeză care durase peste trei secole și apoi despre ocupația japoneză din timpul războiului, în încercarea de a obține controlul asupra resurselor importante de petrol, metale și cherestea; despre lupta pentru independență de după război și despre alegerea unui luptător pentru libertate, pe nume Sukarno, ca prim președinte al țării. Sukarno fusese înlocuit de curând, dar peste tot la știri se vorbea despre faptul că fusese o lovitură de stat fără vărsare de sânge și că populația susținea această schimbare. Se spunea că Sukarno era corupt, că era un demagog totalitar care se înțelegea prea bine cu comuniștii.
Mama era conștientă că urma să ne mutăm într-o țară săracă, subdezvoltată, complet necunoscută. Se pregătise sufletește pentru episoadele de dizenterie și febră, pentru băile cu apă rece și WC-urile turcești, pentru penele de curent care durau cu săptămânile, pentru zilele caniculare și prezența permanentă a țânțarilor. Pentru ea erau doar niște neplăceri, pentru că era mult mai dură decât părea, mult mai puternică decât a crezut vreodată chiar ea. De fapt asta fusese o parte din ceea ce a atras-o la Lolo după plecarea lui Barack – promisiunea unei vieți noi, încărcate de semnificație, în care ea avea să-și ajute soțul să reconstruiască o țară aflată într-o regiune tensionată și provocatoare, departe de influența părinților ei.
Nu fusese însă pregătită să se simtă atât de singură. Singurătatea se insinua constant în viața ei, ca episoadele de hiperventilație. Nu putea explica exact ce o nemulțumea. Lolo o primise cu căldură și făcuse tot posibilul ca ea să se simtă ca acasă, punându-i la dispoziție orice și-ar fi putut dori, în măsura în care el își permitea asta. Familia lui dovedise tact și generozitate, tratându-l pe copilul ei ca pe unul de-al lor.
Totuși ceva se întâmplase între ea și Lolo în anul în care fuseseră nevoiți să stea despărțiți. În Hawaii, el fusese atât de plin de viață, atât de entuziasmat de planurile lui. Noaptea, când rămâneau singuri, îi povestea mamei despre anii de război, când el era încă un copil, despre faptul că tatăl și fratele lui se înrolaseră în armata revoluționară, despre momentul în care a aflat că amândoi fuseseră uciși și familia pierduse tot, despre faptul că soldații olandezi le-au dat foc la casă, obligându-i să caute adăpost undeva la țară, despre faptul că mama lui și-a vândut bijuteriile una după alta, pentru a avea bani de mâncare. Lucrurile aveau să se schimbe acum, că olandezii fuseseră alungați de la putere, i-ar fi spus Lolo mamei sale; el avea să revină la catedră și să pună umărul la acea schimbare.
Acum nu mai vorbea așa. În realitate, aproape că nu vorbea deloc cu mama, părea c-o face numai când e absolut nevoit și strict despre subiectul în sine, când era cazul să repare o țeavă spartă sau să planifice o vizită pe care trebuiau s-o facă unei rude îndepărtate. Era ca și cum s-ar fi retras într-un loc ascuns, inaccesibil, în care a luat după el cele mai frumoase calități ale sale. În unele nopți, după ce toată lumea se ducea la culcare, mama îl auzea plimbându-se prin casă, cu o sticlă de whiskey de import în care își îneca secretele. În alte nopți își punea pistolul sub pernă înainte de a se culca. Când mama îl întreba ce îl supără, o repezea cu blândețe, spunându-i că era doar foarte obosit. Se purta de parcă nici în cuvinte nu mai avea încredere. Nici în cuvinte, nici în sentimentele exprimate de acestea.
Ea bănuia că era vorba despre probleme pe care Lolo le-ar fi avut la serviciu. Când am ajuns la el, lucra ca geolog pentru armată, făcând prospecțiuni de drumuri și tuneluri. Era o muncă anostă, prost plătită; numai frigiderul costase salariul lui pe două luni. Iar acum avea o soție și un copil de care trebuia să aibă grijă… nu era de mirare că era deprimat. Dar ea nu bătuse atâta drum pentru a fi o povară. Era hotărâtă să-și aducă contribuția.
Și-a găsit de lucru ca profesoară de engleză pentru afaceriștii indonezieni și preda cursurile la ambasada americană, ca parte a pachetului de sprijin al Statelor Unite pentru țările în curs de dezvoltare. Banii erau bine-veniți, dar nu puteau compensa sentimentul de singurătate care o copleșea. Afaceriștii indonezieni nu erau foarte interesați de subtilitățile limbii engleze, iar câțiva dintre ei i-au făcut chiar avansuri. Lucrătorii americani din ambasadă erau în general bărbați în vârstă, carieriști din Departamentul de Stat, ici-colo câte un economist sau un jurnalist care dispărea câteva luni la rând, având funcții și obligații destul de tulburi. Unii dintre ei erau nesimțiți la propriu, făceau glume despre indonezieni până când aflau că mama era căsătorită cu un localnic, după care încercau să bagatelizeze gafele, acoperindu-se unul pe altul și pretextând că a vorbit gura fără ei din cauza caniculei și, apropo, ce mai face fiul tău, ce copil cuminte…
Acești oameni erau familiarizați cu Indonezia, sau cel puțin cu unele părți din ea, acelea în care erau ascunse așa-zisele schelete. La prânz sau în conversații obișnuite, îi împărtășeau mamei informații pe care ea nu le putea afla din ziare. I-au explicat că Sukarno adusese guvernul american la disperare, dat fiind că acesta era deja preocupat de pătrunderea comunismului în Indochina, de retorica naționalistă și de politica de nealiniere – Sukarno fusese la fel de rău ca Lumumba sau Nasser, poate chiar mai rău, dată fiind importanța strategică a Indoneziei. Se zvonea că CIA jucase un rol în lovitura de stat, cu toate că nimeni nu avea informații sigure. Clar era faptul că, după lovitura de stat, armata i-a vânat pe presupușii susținători comuniști până în ultimele unghere ale țării. Numărul victimelor era necunoscut: câteva sute de mii, poate chiar jumătate de milion. Până și cei mai informați agenți pierduseră șirul.
Numai datorită insinuărilor rostite cu jumătate de gură a aflat mama că, atunci când am aterizat la Jakarta, nu trecuse nici măcar un an de la cea mai brutală și mai rapidă campanie de reprimare din vremurile moderne. Numai gândul acesta a fost de ajuns să o înspăimânte – ideea că istoria putea fi ștearsă cu buretele atât de ușor, la fel cum pământul roditor și argilos înghițise râurile de sânge care curseseră pe străzi; era înspăimântător pentru ea că oamenii își puteau continua viața ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, vegheați de afișele uriașe care îl înfățișau pe noul președinte, o națiune concentrată asupra propriei dezvoltări. Pe măsură ce cercul ei de prieteni indonezieni se mărea, unii dintre ei s-au arătat dispuși să-i spună alte povești, despre corupția care pătrunsese în agențiile guvernamentale, despre perchezițiile efectuate de poliție și de armată, despre adevărate industrii create pentru familia și anturajul președintelui. După fiecare poveste de genul acesta, îl întreba pe Lolo, cu discreție:
– Este adevărat?
El nu spunea nimic niciodată. Cu cât era ea mai insistentă, cu atât el se adâncea în muțenia lui blândă.
– De ce te preocupă zvonurile astea?, o întreba el. De ce nu te duci mai bine să-ți cumperi o rochie pentru petrecere?
În cele din urmă, mama s-a plâns unui văr de-al lui Lolo, un pediatru care avusese grijă de Lolo în timpul războiului.
– Nu ai cum să înțelegi, i-a răspuns vărul, cu blândețe.
– Ce să înțeleg?
– Împrejurările întoarcerii lui Lolo. El nu a dorit să se întoarcă atât de repede din Hawaii. În timpul epurării politice, toți studenții aflați la studii peste graniță au fost convocați în țară, fără nici un fel de explicații, apoi le-au fost anulate pașapoartele. Când Lolo a coborât din avion, habar nu avea ce îl aștepta aici. Nu l-am putut vedea; oficialii din armată l-au reținut și l-au interogat. I-au spus că tocmai fusese recrutat și că va fi trimis în jungla din Noua Guinee pentru un an. A fost unul dintre cei norocoși. Studenții care urmaseră cursuri ale facultăților din Blocul Comunist au avut o soartă mai rea. Mulți dintre ei se află încă în închisoare sau au dispărut fără urmă.
– Nu-l judeca prea aspru pe Lolo, a repetat vărul lui. A apucat vremuri pe care lumea vrea să le uite.
Mama a plecat absolut uluită din casa vărului lui Lolo. Soarele dogorea, aerul era plin de praf, dar, în loc să ia un taxi până acasă, mama a început să rătăcească fără țintă. A ajuns într-un cartier bogat, cu case imense apărate de porți din fier, în care locuiau diplomați și generali. O femeie desculță, acoperită cu un șal zdrențuit, a intrat pe poarta unei proprietăți și a ajuns în fața casei unde câțiva bărbați spălau un parc de mașini Mercedes Benz și Land Rover. Unul dintre ei i-a strigat femeii să plece, dar ea a rămas pe loc, cu o mână scheletică întinsă înainte și fața acoperită. Un alt bărbat a scos câteva monede din buzunar și i le-a aruncat. Femeia a fugit să adune monedele cu o rapiditate uimitoare, apoi s-a uitat temătoare în jurul ei în timp ce strângea bănuții la piept.
Putere. Cuvântul a rămas întipărit în mintea mamei mele ca un blestem. În America, acest cuvânt rămânea în general ascuns până când cineva îl scotea la suprafață; până când vizitai o rezervație de indieni sau câștigai încrederea unei persoane de culoare. Dar aici puterea era nedisimulată, arbitrară, vizibilă, mereu proaspătă în memorie. Puterea a fost cea care a pus stăpânire pe Lolo și l-a trimis înapoi la locul lui tocmai când crezuse că scăpase, cea care l-a aplecat sub povara ei și i-a dat de înțeles că propria viață nu îi aparținea. Așa stăteau lucrurile; nu le puteai schimba, nu puteai decât să trăiești potrivit regulilor care, odată învățate, deveneau foarte simple. Lolo făcuse pace cu puterea, dobândise înțelepciunea de a uita; așa cum făcuse și cumnatul lui, care câștiga de-acum milioane din slujba de înalt oficial al companiei naționale de petrol; așa cum încercase și un alt frate al lui să facă, numai că el nu-și calculase corect șansele și acum își cumpăra țigări la bucată din banii obținuți în schimbul argintăriei pe care o fura de la noi, de câte ori venea în vizită.
Mama și-a amintit ce îi spusese cândva Lolo, după ce întrebările ei invariabile îl aduseseră la capătul răbdărilor.