Brusc, conversația a încetat. Mi-am dat seama că urma să locuiesc cu doi străini.
Noul aranjament nu mi se păruse rău deloc prima oară când mama îmi explicase despre ce era vorba. Sosise vremea să merg la o școală americană, mi-a spus ea; terminasem deja toate cursurile prin corespondență. Mi-a promis că avea să vină și ea cu Maya foarte curând în Hawaii, în cel mult un an, și că urma să încerce să ajungă totuși de Crăciun. Mi-a reamintit ce frumos fusese când locuisem cu bunicul și cu Toot vara trecută, de toate tentațiile locului – înghețată, desene animate, zile întregi petrecute pe plajă.
– Și n-o să te scoli la patru dimineața, a adăugat ea, folosind un argument extrem de convingător pentru mine.
Abia acum, în timp ce mă obișnuiam cu gândul că voi sta acolo o perioadă nelimitată și cu programul bunicilor mei, mi-am dat seama cât de mult se schimbaseră amândoi. După plecarea mea și a mamei, vânduseră vechea lor casă, cu forme neregulate, din apropierea universității, și închiriaseră un apartament mic, cu două dormitoare, într-un bloc de pe Strada Beretania. Bunicul renunțase la afacerea cu mobilă și se angajase ca agent de asigurări de viață, dar, cum nu reușise să se convingă că oamenii chiar aveau nevoie de ceea ce vindea el și ura să se simtă respins, nici slujba aceea nu mergea prea bine. Duminică de duminică, îl vedeam cum, spre seară, devine mai arțăgos în timp ce-și aranja hârtiile în servieta de serviciu și trăgea o măsuță mobilă în fața fotoliului, încercând să-și abată gândurile, până când, în cele din urmă, ne dădea afară din sufragerie și apoi făcea programări, la telefon, cu eventualii clienți. Uneori mă duceam la bucătărie în vârful picioarelor, să iau un suc, și îi simțeam disperarea din glas, apoi se instala liniștea în timp ce el asculta probabil ce i se spunea, cum că nici joi și nici marți n-ar fi un moment bun; apoi îl auzeam oftând adânc după ce închidea telefonul, răsfoind dosarele din poală cu disperarea unui jucător de cărți care simte că pierde.
Până la urmă, câte un client mai ceda, durerea trecea, iar bunicul venea în camera mea să-mi mai povestească câte ceva din tinerețea lui sau să-mi spună ultima glumă pe care o citise în Reader’s Digest. Dacă se întâmpla ca în seara respectivă convorbirile telefonice să dea roade, avea chef să-mi vorbească despre ultimele lui planuri – un volum de poezii la care lucra, o schiță care avea să se transforme curând într-un tablou, planurile casei ideale, echipată cu tot confortul, automatizată și cu o grădină amenajată pe diferite niveluri. Vedeam cum planurile deveneau din ce în ce mai ambițioase și în același timp din ce în ce mai nerealiste, dar recunoșteam în ele ceva din vechiul lui entuziasm, așa că de obicei îi puneam întrebări provocatoare, care să-i încurajeze starea de bună dispoziție. În mijlocul unei prezentări, o observam amândoi pe Toot, care stătea pe hol, în fața camerei mele, cu capul aplecat a dojană.
– Ce vrei, Madelyn?
– Ai terminat cu telefoanele, dragule?
– Da, Madelyn. Am terminat, că doar e zece seara!
– Nu e cazul să urli, Stanley. Vreau doar să știu dacă pot să trec în bucătărie.
– Nu urlu! Iisuse Hristoase, nu înțeleg de ce…
Până să termine el, Toot se retrăgea în dormitorul lor, iar bunicul ieșea din camera mea cu o privire încărcată de reproș și furie.
Aceste schimburi de replici deveniseră obișnuință pentru mine, dat fiind că ele urmau un tipar deja parcurs, provocat de faptul că Toot câștiga mai bine decât bunicul, un adevăr rar pomenit. Toot se dovedise a fi o adevărată deschizătoare de drumuri, era prima femeie vicepreședinte al unei bănci locale și, cu toate că bunicului îi plăcea să spună că o încurajase mereu în carieră, funcția ei devenise un subiect sensibil, motiv de înverșunare între cei doi, comisioanele primite de el acoperind din ce în ce mai puțin din facturile lunare ale familiei.
Toot nu anticipase o asemenea reușită. Nu avea studii universitare și începuse să lucreze ca secretară după ce mă născusem pentru a contribui financiar la creșterea mea. Era o femeie isteață, cu o judecată sănătoasă și o capacitate deosebită pentru muncă susținută. Încet-încet a promovat, a respectat regulile, până când a ajuns la un prag la care competența nu mai era singurul criteriu care conta. A rămas în funcția aceea vreme de 20 de ani, timp în care abia dacă și-a luat câteva zile de concediu și în care omologii ei bărbați au continuat să urce pe scara ierarhică, dezvăluind informații sensibile între o partidă de golf și un drum cu mașina până acasă și burdușindu-și conturile.
Nu o dată mama i-a spus lui Toot că n-ar trebui să accepte tratamentul misogin de care avea parte la bancă. Dar Toot îi închidea gura spunându-i că oricine putea să se plângă de orice. Numai că Toot nu se plângea niciodată. În fiecare dimineață se trezea la ora cinci, se dezbrăca de rochiile largi pe care le purta prin casă și își punea un taior și pantofi cu toc. Se pudra, își aranja fusta, își prindea părul subțiat, se urca în autobuzul de 6:30 și ajungea la biroul din centrul orașului înaintea tuturor. Din când în când, se lăuda totuși cu munca ei și chiar ne povestea cu plăcere unele lucruri din culisele activităților financiare locale. Când am mai crescut, mi-a dezvăluit faptul că nu încetase niciodată să viseze la o casă împrejmuită de un gărduleț alb, la zilele în care să poată doar să facă prăjituri, să joace bridge sau să lucreze ca voluntar la biblioteca locală. M-a surprins mărturisirea ei, pentru că foarte rar vorbea despre speranțele sau regretele ei. Nu știu dacă ar fi preferat alternativa pe care și-o imaginase, dar am înțeles repede că ea făcuse carieră într-o vreme în care munca soției nu era motiv de laudă – nici pentru ea, nici pentru bunicul – și că serviciul însemna pentru ea doar ani pierduți și promisiuni nerespectate. Ceea ce o impulsiona pe Toot erau nevoile nepoților ei și stoicismul strămoșilor ei.
– Dacă voi sunteți bine, Bar, spunea ea deseori, pentru mine asta e tot ce contează.
Așa trăiau bunicii mei. Pregăteau și acum sashimi pentru oaspeții care le călcau rar pragul apartamentului. Bunicul încă purta cămăși hawaiiene la serviciu, iar Toot insista în continuare să i se spună Toot. Ambițiile pe care le aduseseră cu ei în Hawaii se pierduseră undeva pe drum, singura lor consolare fiind uniformitatea vieții pe care o duceau – același program, aceleași distracții, aceeași vreme. Uneori se arătau iritați de faptul că japonezii puseseră stăpânire pe insule și de controlul financiar exercitat de chinezi în Hawaii. În timpul audierilor pentru procesul Watergate, mama i-a făcut să recunoască faptul că în 1968 votaseră pentru Nixon, candidatul care promisese lege și ordine. Nu mai mergeam împreună la plajă sau în drumeții; seara, bunicul se uita la televizor, în timp ce Toot citea romane polițiste la ea în cameră. Cea mai mare bucurie a lor era de-acum un set nou de perdele sau o ladă frigorifică modernă. Se purtau ca și cum ignorau satisfacțiile vârstei de mijloc, legătura dintre anii maturității și timpul pe care-l mai aveau la dispoziție, dintre vitalitate și mijloacele de care dispuneau, neputând să recunoască realizările care eliberează spiritul. La un moment dat, în timpul absenței mele, hotărâseră că era mai bine să se stabilească acolo. Nu mai vedeau nici o altă destinație care le-ar fi putut da speranțe noi.
Vara se apropia de sfârșit, iar eu eram din ce în ce mai nerăbdător să încep școala. Principala mea preocupare era de a găsi prieteni de vârsta mea; însă pentru bunicii mei, admiterea mea la Academia Punahou era începutul unui parcurs măreț, un progres în statutul familiei, pe care au ținut să-l împărtășească tuturor. Școala Punahou fusese întemeiată de misionari în 1841 și devenise o școală de prestigiu, un incubator pentru elitele de pe insule. Renumele școlii a ajutat-o pe mama să ia hotărârea de a mă trimite înapoi în State. Nu fusese deloc ușor să fiu acceptat acolo, i-au spus bunicii mamei mele; existau liste de așteptare, iar eu am fost acceptat numai datorită intervenției șefului bunicului meu, care era absolvent al școlii (prima mea întâlnire cu discriminarea pozitivă nu prea a avut de-a face cu rasa, după câte se pare).
În vara aceea a trebuit să mă prezint la câteva interviuri cu ofițerul pentru admiteri de la Punahou. Era o doamnă vioaie, foarte practică și care m-a supus unui adevărat interogatoriu privind planurile mele pentru viitor, deloc impresionată de faptul că picioarele mele abia atingeau podeaua. După interviu, doamna ne-a invitat pe mine și pe bunicul să vizităm campusul, un complex care se întindea pe câteva hectare acoperite de pajiști luxuriante și de arbori umbroși, de clădiri vechi, dar și de construcții moderne, din sticlă și oțel. Campusul era dotat cu terenuri de tenis, piscine și studiouri fotografice. La un moment dat am rămas mult în urma ghidului, iar bunicul m-a apucat de braț.
– Măi să fie, Bar, asta nu e o școală, a spus bunicul. E raiul pe pământ. Mai că-mi vine să merg și eu cu tine la școală.
Odată cu scrisoarea de informare privind acceptarea mea a sosit și un pachet gros de informații pe care Toot l-a pus deoparte ca să-l poată studia într-o duminică după-amiază. „Bine ați venit în familia Punahou!“, anunța scrisoarea. Îmi fusese alocat un dulap, în vestiar; eram înscris la cantina școlii dacă nu existau observații; urma o listă de lucruri necesare – echipament pentru ora de educație fizică, foarfeci, linie, creioane numărul doi, un calculator (opțional). Bunicul a petrecut seara parcurgând întregul catalog al școlii, o carte groasă care prezenta parcursul meu pentru următorii șapte ani – cursuri de pregătire pentru facultate, activități extrașcolare, adică toate tradițiile excelenței depline. Cu fiecare articol pe care-l citea, bunicul devenea și mai entuziasmat; de câteva ori s-a ridicat și s-a dus în camera în care Toot citea, exclamând cu glas uimit:
– Madelyn, fii atentă aici!
Bunicul m-a însoțit extrem de emoționat în prima zi de școală. A ținut să ajungem devreme, dar Castle Hall, clădirea pentru elevii din clasele a V-a și a VI-a, nu era încă deschisă. Câțiva copii ajunseseră deja și își povesteau noutățile de peste vară. Ne-am așezat lângă un chinez zvelt care avea un aparat dentar din cel fixat pe după gât.
– Salut, i-a spus bunicul. El e Barry. Eu sunt bunicul lui. Poți să-mi spui și tu bunicul.
A dat mâna cu băiatul, pe care îl chema Frederick.
– Barry e nou-venit.
– Și eu, a spus Frederick, după care s-au lansat într-o conversație foarte animată.
Am stat acolo, stânjenit, până când ușile s-au deschis și am urcat la etaj, în clasă. În ușă, bunicul ne-a bătut pe amândoi pe umăr.
– Nu faceți nimic din ceea ce aș face eu, ne-a spus cu un zâmbet ștrengăresc.
– Bunicul tău e simpatic, mi-a spus Frederick în timp ce-l urmăream pe bunicul, care se prezenta domnișoarei Hefty, diriginta noastră.
– Mda… E simpatic.
Ne-am așezat la un pupitru cu alți patru copii, iar domnișoara Hefty, o femeie energică, în floarea vârstei, cu păr cărunt tuns scurt, a făcut prezența. Când mi-a citit numele întreg am auzit chicoteli în clasă. Frederick s-a aplecat către mine:
– Credeam că te cheamă Barry.
– Preferi să-ți spunem Barry?, m-a întrebat domnișoara Hefty. Barack e un nume așa de frumos. Am înțeles de la bunicul tău că tatăl tău e din Kenya. Am locuit și eu o vreme în Kenya. Am predat copiilor de vârsta ta. Ce țară minunată! Știi cumva din ce trib provine tatăl tău?
Întrebarea ei a stârnit și mai multe chicoteli, iar eu am rămas mut preț de-o clipă. Când am reușit să spun în sfârșit „Luo“, un băiat blond din spatele meu a repetat cuvântul, urlând ca o maimuță. Ceilalți copii nu s-au mai putut abține și a fost nevoie de o dojană fermă din partea domnișoarei Hefty ca ei să se potolească și să poată continua să strige catalogul.
Restul zilei a fost pentru mine ca o ceață. O fetiță cu părul roșcat m-a rugat s-o las să-mi atingă părul și s-a arătat foarte jignită când am refuzat-o. Un băiat cu chip dolofan m-a întrebat dacă tatăl meu mănâncă oameni. Când am ajuns acasă, bunicul pregătea cina.
– Cum a fost? Nu e nemaipomenit faptul că domnișoara Hefty a locuit în Kenya? Pun pariu că asta ți-a făcut mult mai ușoară prima zi.
M-am dus în camera mea și am închis ușa.
Pitorescul prezenței mele în noua clasă fusese depășit, deși pe mine mă stăpânea în continuare sentimentul că locul meu nu era acolo. Hainele pe care le alesesem împreună cu bunicul era prea demodate; sandalele indoneziene care îmi prinseseră atât de bine în Jakarta erau ponosite. Majoritatea colegilor mei se știau de la grădiniță, locuiau în aceleași cartiere, în case cu etaj și cu piscină; părinții lor antrenau aceleași echipe din Liga Juniorilor; mamele lor sponsorizau bazarurile de prăjituri. Nimeni nu juca fotbal, badminton sau șah, iar eu habar nu aveam să joc fotbal american sau să mă dau cu skateboardul.
Pentru un băiat de zece ani era un coșmar. Totuși, în ciuda disconfortului pe care l-am simțit în prima lună, nu mi-era mai greu decât oricărui alt copil încadrat în categoria neadaptaților – fete care erau prea înalte sau prea timide, băiatul care era ușor hiperactiv, copiii astmatici care aveau scutire medicală pentru orele de educație fizică.
Mai era totuși un copil în clasa mea care-mi amintea de un alt fel de durere. O fetiță pe nume Coretta, singurul copil de culoare din clasa noastră înainte de venirea mea. Era dolofană, avea pielea închisă la culoare și nu părea a avea prea mulți prieteni. Încă din prima zi ne-am evitat unul pe celălalt, dar ne urmăream de la distanță, de parcă un contact direct n-ar fi făcut decât să ne reamintească și mai acut de izolarea noastră.