Până la urmă, într-o pauză dintr-o zi caniculară, fără strop de nor pe cer, ne-am trezit față în față pe terenul de joacă. Nu-mi amintesc ce am vorbit, dar îmi amintesc că ea a început să mă fugărească în jurul toboganelor și al leagănelor. Râdea cu poftă, iar eu o tachinam schimbând direcția, până când m-a prins și ne-am prăbușit amândoi pe jos, fără aer. Când m-am uitat în sus, am văzut un grup de copii cu fețe întunecate din cauza luminii ce le bătea din spate, care ne arătau cu degetul.
– Coretta are un iubit! Coretta are un iubit!
Strigau din ce în ce mai tare în timp ce alți copii ne-au înconjurat.
– Nu e iu-iubita mea, m-am bâlbâit.
M-am uitat la Coretta, în speranța că mă va ajuta, dar ea stătea cu capul în pământ.
– Coretta are un iubit! De ce n-o pupi, domnule iubit?
– Nu sunt iubitul ei!, am strigat.
M-am dus la Coretta și am împins-o; ea s-a clătinat pe picioare și s-a uitat la mine, dar nici de data asta n-a spus nimic.
– Lasă-mă-n pace!, am strigat din nou.
Deodată, Coretta a început să fugă, din ce în ce mai repede, până când n-am mai văzut-o. În jurul meu s-au auzit râsete satisfăcute. După care a sunat clopoțelul, iar profesorii au venit să ne cheme în clase.
Toată după-amiaza aceea m-au urmărit privirea Corettei înainte s-o ia la fugă, dezamăgirea și reproșul din ochii ei. Am vrut să-i explic că nu aveam nimic cu ea, doar că nu mai avusesem niciodată o prietenă și nici nu simțeam nevoia să am una. Dar nici măcar nu știam dacă era adevărat sau nu. Știam doar că era prea târziu pentru explicații, că fusesem pus la încercare și dădusem greș; și de câte ori mă uitam spre Coretta, o vedeam concentrată asupra caietului, purtându-se de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat, retrasă în sine, fără a cere nimănui nimic.
Acel act de trădare din partea mea a însemnat că nu mai eram tachinat de ceilalți copii care m-au lăsat în pace, ca și pe Coretta. Mi-am făcut câțiva prieteni, am învățat să vorbesc mai puțin în timpul orelor și am deprins câte ceva din fotbalul american. Dar, începând din acea zi, am simțit că o parte din mine fusese călcată în picioare, zdrobită, așa că m-am refugiat în liniștea vieții bunicilor mei. După școală, traversam pe jos cele cinci cvartale până acasă; dacă aveam ceva mărunțiș în buzunare, mă opream la chioșcul de ziare ținut de un bărbat nevăzător care îmi spunea ce cărți noi cu benzi desenate mai apăruseră. Bunicul mă aștepta acasă și, în vreme ce el își făcea siesta, eu mă uitam la desene animate sau la seriale de comedie difuzate în reluare. La ora patru și jumătate îl trezeam pe bunicul, iar el se ducea cu mașina s-o ia pe Toot de la serviciu. Îmi făceam temele până la ora cinei, pe care o luam de obicei în fața televizorului. Acolo rămâneam tot restul serii și negociam cu bunicul programul la care să ne uităm și împărțeam frățește ultimele gustări pe care le găsise la supermarket. La ora zece mă duceam în camera mea (la ora aceea se difuza emisiunea lui Johnny Carson, pe care bunicul o urmărea cu sfințenie) și adormeam ascultând muzică la radio, Top 40.
Cuibărit confortabil la pieptul generos al culturii de consum americane, mă simțeam în siguranță; mă simțeam de parcă aș fi intrat într-o lungă perioadă de hibernare. Uneori mă întreb cât timp m-aș mai fi simțit așa dacă Toot nu ar fi primit o telegramă.
– Tatăl tău vine să te vadă, m-a anunțat ea. Luna viitoare. Adică la două săptămâni după sosirea maică-tii. Rămân amândoi până după Anul Nou.
A împăturit cu grijă hârtia și a pus-o într-un sertar din bucătărie. N-au mai spus nici unul nimic, erau ca doi oameni care află de la medic că au o boală gravă, dar vindecabilă. Parcă pentru o clipă nu mai era deloc aer în încăpere și am rămas toți trei ca suspendați în timp, fiecare cu gândurile noastre.
– Ar fi cazul să căutăm un loc de cazare pentru el, a spus Toot în cele din urmă.
Bunicul și-a scos ochelarii și s-a frecat la ochi.
– O să fie un Crăciun de pomină.
În timpul mesei de prânz le-am spus câtorva băieți că tatăl meu era prinț.
– Bunicul meu e șef de trib. E ca un fel de rege, știți… așa cum au indienii. De unde rezultă ca tata este un prinț. El o să preia conducerea după moartea bunicului.
– Și după aia?, m-a întrebat un prieten în timp ce curățam tăvile. Adică o să te duci acolo ca prinț?
– Dacă aș vrea… m-aș putea duce. E cam complicat, fiindcă tribul e plin de războinici. Așa cum e Obama… asta înseamnă „Suliță în flăcări“. Bărbații din tribul nostru vor toți să fie șefi, așa că tata trebuie să rezolve certurile dintre ei înainte de sosirea mea.
Tot vorbind despre asta, am văzut cum ceilalți băieți începeau să se apropie de mine, erau mai curioși și mai prietenoși când ne întorceam în clasă, iar o parte din mine a început chiar să creadă în povestea mea. Pe de altă parte, eram conștient de faptul că le spuneam o minciună, o poveste pe care o inventasem din frânturile informații pe care le primisem de la mama. După ce petrecusem o săptămână împreună cu tata, am decis că era de preferat imaginea lui de la distanță, o imagine pe care o puteam modela după cum mi se năzărea sau pe care o puteam ignora, în funcție de ce mi se părea mai convenabil. Nu pot spune că tata mă dezamăgise total, dar rămăsese în continuare pentru mine la fel de străin, de nestatornic și cumva amenințător.
Mama a simțit neliniștea mea dinaintea sosirii lui – probabil eram oglinda sentimentelor ei – așa încât, în perioada în care a pregătit apartamentul pe care îl subînchiriase pentru el, a încercat să mă asigure că revederea noastră va decurge fără probleme. Continuase să corespondeze cu el în perioada în care am stat în Indonezia, iar el știa totul despre mine, mi-a explicat ea. Ca și ea, tatăl meu se recăsătorise, iar acum aveam cinci frați și o soră în Kenya. Fusese implicat într-un grav accident de circulație și călătoria lui de-acum făcea parte din recuperarea necesară după o lungă perioadă petrecută în spital.
– O să deveniți prieteni buni, mi-a spus ea cu hotărâre.
Pe lângă veștile despre tatăl meu, mi-a dat o grămadă de informații despre Kenya și despre istoria ei, informații citite într-o carte de Jomo Kenyatta, primul președinte al Kenyei, de unde am și furat, de altfel, numele de „Suliță în flăcări“. Orice mi-ar fi spus mama, nu-mi putea îndepărta îndoielile, ca să nu mai spun că am reținut prea puțin din informațiile pe care mi le oferise. S-a întâmplat să-mi stârnească interesul doar când mi-a povestit că tribul Luo, din care făcea parte tatăl meu, era o populație originară din bazinului Nilului și care migrase în Kenya. Asta mi-a dat speranță; bunicul păstra un tablou pe care îl pictase mai demult, înfățișând un grup de egipteni zvelți, cu pielea ca bronzul, într-un car de aur tras de armăsari ca marmura de albi. Am avut în clipa aceea viziuni legate de Egiptul Antic, de marile regate despre care citisem, de piramide și faraoni, de Nefertiti și Cleopatra.
Într-o sâmbătă m-am dus la biblioteca publică din apropierea blocului nostru și, cu ajutorul unei bibliotecare bătrâne, cu voce aspră, și care a apreciat seriozitatea mea, am găsit o carte despre Africa de Est. Numai că acolo nu se menționa nimic despre piramide. De fapt, tribul Luo nu era menționat decât într-un paragraf scurt. Cuvântul nilotic descria un număr de triburi nomade care porniseră din Sudan, pe cursul Nilului Alb, mult mai la sud de imperiul egiptean. Populația Luo creștea vite, trăia în colibe din argilă și se hrănea cu porumb, napi și ceva ce se numea mei. Costumul lor tradițional era o curea de piele care acoperea zona intimă. Am lăsat cartea deschisă pe masă și am plecat fără să îi mulțumesc bibliotecarei.
A venit și ziua cea mare, iar domnișoara Hefty m-a lăsat să plec mai devreme acasă, urându-mi succes. Am părăsit clădirea școlii simțindu-mă ca un condamnat. Picioarele îmi erau grele și cu fiecare pas pe care-l făceam spre apartamentul bunicilor mei îmi bătea și mai tare inima. Când am urcat în lift, am stat acolo fără să apăs pe buton. Ușile s-au închis, s-au deschis iar, după care s-a urcat și un filipinez în vârstă care locuia la etajul patru.
– Bunicul tău mi-a zis că astăzi vine tatăl tău în vizită, mi s-a adresat vesel vecinul. Probabil că ești tare fericit.
Am stat o vreme în fața ușii și m-am uitat la silueta unei nave care se profila la orizont, apoi am privit cu ochii mijiți vrăbiuțele care desenau spirale pe cer, apoi, dându-mi seama că n-am cu să evit situația, am sunat la ușă. Mi-a deschis Toot.
– Ia te uită cine a venit! Intră, Bar… vino să-l cunoști pe tatăl tău.
L-am văzut în holul întunecat, o siluetă înaltă și neagră, care mergea șchiopătând. S-a aplecat și m-a îmbrățișat, dar mâinile mele atârnau inerte pe lângă corp. În spatele lui, mama, cu bărbia tremurândă, ca de obicei.
– Barry, mă bucur să te văd după atâta timp. Mă bucur nespus, mi-a spus tata.
M-a dus de mână până în sufragerie, unde ne-am așezat cu toții.
– Barry, bunica mi-a spus că înveți foarte bine.
Am ridicat din umeri.
– E un pic timid, cred, a intervenit Toot.
A zâmbit și m-a mângâiat pe cap.
– N-ai de ce să fii timid, mai ales că ai asemenea rezultate, a comentat tata. Știi că și frații și sora ta învață și ei foarte bine? Cred că aveți asta în sânge, a mai spus el râzând.
L-am urmărit cu mare atenție în timp ce vorbea cu ceilalți adulți. Era mult mai slab decât mi-l închipuisem și avea genunchii ascuțiți; nu puteam să mi-l imaginez ridicând pe cineva în aer. Lângă el, un baston cu mâner din fildeș era sprijinit de perete. Purta un sacou albastru, o cămașă albă și o cravată purpurie. Ochelarii lui groși cu rame de baga reflectau lumina lămpii așa că nu i-am putut vedea prea bine ochii, dar când și-a scos ochelarii ca să-și maseze nasul am observat că ochii lui aveau o tentă gălbuie, ca și cum ar fi avut, în mai multe rânduri, malarie. Silueta lui exprima o anume fragilitate, o anume ezitare pe care am observat-o când și-a aprins țigara sau a întins mâna după o bere. După aproximativ o oră, mama i-a spus că pare obosit și că ar trebui să tragă un pui de somn, lucru cu care el a fost de acord. Și-a strâns geanta de voiaj, după care, amintindu-și parcă ceva, a început să scotocească în ea până când a găsit trei figurine din lemn – un leu, un elefant și statueta unui bărbat negru ca abanosul, îmbrăcat în port tribal și care bătea la tobă – și mi le-a dăruit.