Lolo a ridicat din umeri și s-a uitat spre mine.
– Băiatul trebuie să știe ce mănâncă. Ce părere ai, Barry?
M-am uitat la mama, apoi la omul care ținea găina. Lolo a dat din nou din cap și am văzut cum omul pune pasărea jos, o imobilizează cu blândețe sub genunchi și îi frânge gâtul deasupra unui șanț îngust de scurgere. Pasărea s-a zbătut câteva clipe, lovindu-și aripile cu putere de pământ, lăsând să zboare câteva pene. Apoi a înțepenit. Bărbatul i-a tăiat gâtul dintr-o singură mișcare. Sângele a țâșnit ca o panglică lungă, purpurie. Bărbatul s-a ridicat, ținând pasărea departe de trup, după care brusc a aruncat-o în aer. A căzut făcând un zgomot surd, a încercat să se ridice pe picioare, în vreme ce capul i se legăna grotesc de o parte a trupului, ghearele sale descriind un cerc larg și neregulat. Am privit cum cercul se micșora, sângele continua să îi gâlgâie din gât, până când pasărea s-a prăbușit în cele din urmă, fără viață, pe iarbă.
Lolo m-a mângâiat pe creștet și ne-a anunțat pe mama și pe mine că vrea să se spele înainte de cină. Am mâncat toți trei în liniște, la lumina gălbuie a unui bec chior – tocană de pui cu orez, apoi, la desert, niște fructe cu coajă roșie acoperită de peri și atât de dulce încât numai durerea de stomac m-a făcut să mă opresc din mâncat. Ceva mai târziu, întins sub un baldachin acoperit cu o plasă de țânțari, am ascultat cântecul greierilor sub lumina lunii și m-am gândit la ultima zbatere a unei vieți, la care fusesem martor cu câteva ore în urmă. Nu-mi venea să cred cât de norocos eram.
*
– Cel mai important lucru e să știi să te aperi.
Stăteam față în față cu Lolo, în curtea din spatele casei. Cu o zi în urmă venisem acasă cu un cucui cât un ou. Lolo își spăla motocicleta și când m-a văzut m-a întrebat ce se întâmplase; i-am spus că mă încăierasem cu un băiat mai mare, care locuia la câteva case de noi. Băiatul fugise cu mingea prietenului meu, în timp ce noi ne jucam, am mai spus eu. Când am alergat după el, băiatul a pus mâna pe o piatră. Nu era corect, am spus cu vocea gâtuită de supărare. Trișase.
Lolo mi-a dat părul la o parte și mi-a studiat în liniște rana.
– Nu sângerezi, mi-a spus el în cele din urmă, după care s-a întors la motorul lui.
Am crezut că pusese punct poveștii. Dar, când a venit doua zi de la serviciu, avea două perechi de mănuși de box. Miroseau a piele nouă, perechea mai mare era de culoare neagră, cea mică – de culoare roșie, și le purta pe umeri, legate între ele.
Acum abia terminase de legat șireturile mănușilor mele și a făcut un pas înapoi să își măsoare rezultatul. Mâinile îmi atârnau pe lângă corp ca doi bulbi legați de tulpini extrem de subțiri. A dat din cap, apoi mi-a ridicat brațele și mi-a acoperit fața cu mănușile.
– Așa. Ține mâinile ridicate.
Mi-a corectat poziția coatelor, apoi s-a aplecat de mijloc și a început să se miște de pe un picior pe celălalt.
– Trebuie să te miști în permanență și să menții trunchiul jos, să nu devii o țintă. Cum e?
Am dat din cap și i-am copiat mișcările cât am putut de bine. După câteva minute, s-a oprit și a ridicat palma în fața nasului meu.
– Bun. Hai să te văd cum lovești!
Puteam să fac asta. M-am dat un pas înapoi, mi-am luat avânt și l-am lovit cât am putut de tare. Mâna lui abia dacă s-a mișcat.
– Nu e rău, a zis Lolo.
A dat aprobator din cap, cu aceeași expresie pe chip.
– Nu e rău deloc. Dar uite cum ții mâinile acum. Ce ți-am spus? Ridică-le…
Am ridicat brațele, lovind moale palma lui Lolo, uitându-mă din când în când la el, până mi-am dat seama cât de cunoscută îmi devenise fața lui după doi ani petrecuți împreună, la fel de cunoscută ca pământul pe care stăteam. În mai puțin de șase luni am învățat limba indoneziană, obiceiurile și legendele locului. Am supraviețuit pojarului, vărsatului de vânt și loviturilor pe care profesorii mi le aplicau cu nuiaua de bambus. Copiii fermierilor, ai servitorilor și ai funcționarilor de rang mic erau cei mai buni prieteni ai mei și împreună băteam maidanul de dimineață până seara, făcând diverse munci, prinzând greieri sau înălțând zmeie cu marginile ascuțite ca lama – iar cei mai puțin îndemânatici își vedeau zmeiele luate de vânt și știau că undeva, în alt loc, alți copii stăteau unul în spatele celuilalt, ca vagoanele unui tren, scrutând cerul și așteptând să aterizeze prada. Am învățat de la Lolo să mănânc ardei iuți la cină (cu mult orez) și, la mese servite în alte părți, am gustat din carnea de câine (o carne tare), carnea de șarpe (și mai tare) și greieri prăjiți (crocanți). Întocmai ca mulți alți indonezieni, Lolo era adept al unei anumite ramuri a islamului care lăsa loc unor influențe animiste⁸ antice, precum și religiei hinduse. Mi-a explicat că oamenii preluau puterea animalelor pe care le mâncau. Ne-a promis că într-o zi, cât de curând, avea să ne aducă o bucată de carne de tigru.
Cam așa stăteau lucrurile – totul era o aventură, o recompensă în viața unui băiețandru. În scrisorile trimise bunicilor mei obișnuiam să redau cu fidelitate multe dintre aceste întâmplări, încrezător că voi primi în continuare pachete cu ciocolată și unt de arahide. Dar nu le povesteam chiar totul; mi-era prea greu să explic unele lucruri. Nu le-am scris lui Toot și bunicului despre bărbatul care a apărut într-o zi la ușa noastră, cu chipul desfigurat de o gaură în locul în care ar fi trebuit să fie nasul: sunetul șuierător pe care l-a făcut când i-a cerut mamei ceva de mâncare. Nu le-am spus nici despre faptul că, în pauză, la școală, un prieten mi-a povestit că frățiorul lui murise cu o noapte înainte din cauza unui spirit malefic purtat de vânt și nici despre spaima care se întipărise pe fața prietenului meu cu o clipă înainte de a începe să râdă, după care mi-a tras un pumn în braț și a luat-o la sănătoasa. În anul în care nu a plouat deloc, fermierii cu ochi goi mergeau desculți, aduși de umeri, prin câmpurile lor pustii, crăpate de secetă, aplecându-se din când în când să fărâmițeze între degete pământul; aceeași disperare i-a cuprins pe acești oameni în anul următor, când a plouat o lună fără încetare, râurile ieșite din matcă au inundat câmpurile și drumurile, iar familii întregi se zbăteau, în apa care mie îmi ajungea până la brâu, să-și salveze caprele și găinile, în vreme ce casele lor erau luate de ape.
Începusem să înțeleg natura violentă, imprevizibilă și de multe ori nemiloasă a lumii. Mi-am spus în sinea mea că bunicii nu știau nimic despre această lume, așa că n-avea nici un rost să-i tulbur cu întrebări la care nu-mi puteau răspunde. Uneori, când mama se întorcea de la slujbă, îi spuneam ce văzusem sau auzisem, iar ea mă mângâia pe frunte, ascultându-mă cu atenție, încercând să-mi explice cât mai bine ceea ce se putea explica. Am fost mereu recunoscător pentru grija ei – vocea ei, atingerea mâinii ei defineau pentru mine siguranța. Dar cunoștințele ei despre inundații, exorcism și lupte de cocoși lăsau mult de dorit. Totul era la fel de nou pentru ea cum era și pentru mine, iar după astfel de conversații aveam mereu senzația că, prin întrebările mele, nu făcusem decât să-i dau și mai multe motive de îngrijorare.
Așa că am început să caut îndrumare și educație la Lolo. El nu vorbea prea mult, dar era o companie plăcută. M-a prezentat familiei și prietenilor ca fiind fiul lui, dar niciodată nu a depășit limitele unui sfat pragmatic și nici nu a dorit să creeze impresia că relația noastră ar fi fost mai mult decât ce se vedea cu ochiul liber. Îmi plăcea distanța aceea, pentru că era dovada unei încrederi bărbătești. Cât despre cunoștințele lui legate de lume, acestea păreau inepuizabile. Nu știa doar cum să schimbe o roată sau să facă prima mutare într-o partidă de șah. Știa lucruri mult mai greu de priceput, știa cum să reacționeze față de diferitele mele ieșiri emoționale, precum și cum să explice misterele eterne ale sorții.
Știa, de pildă, cum să facă față cerșetorilor care păreau a fi pretutindeni – o pleiadă de suferinzi, bărbați, femei, copii, în haine zdrențuite, murdare de praf, unii dintre ei fără mâini, alții fără picioare, victime ale scorbutului, ale poliomielitei sau ale leprei, deplasându-se în mâini ori cu ajutorul unor cărucioare improvizate cu care se strecurau pe trotuarele aglomerate, unii dintre ei cu picioarele aduse sub ei ca niște contorsioniști. La început, am văzut-o pe mama dând bani oricui se oprea la poarta noastră sau întindea mâna când mergeam pe stradă. Mai apoi, când faptul că avea de-a face cu un șir infinit de beteșuguri a devenit evident, a devenit și ea mai zgârcită, învățând să aprecieze cumva nivelurile de suferință. Lolo considera calculele ei morale înduioșătoare, dar prostești, și, ori de câte ori mă prindea făcând ca ea, ridica din sprâncene și mă lua deoparte.
– Câți bani ai?, mă întreba.
Îmi goleam buzunarele.
– 30 de rupii.
– Câți cerșetori sunt pe stradă?
Încercam să socotesc în gând numărul cerșetorilor care bătuseră la ușa noastră în ultima săptămână.
– Vezi?, mi-a spus el imediat ce și-a dat seama că pierdusem șirul. Ai face mai bine să-ți pui banii deoparte și să te asiguri că nu ajungi în stradă.
La fel se purta și cu servitorii. Majoritatea erau țărani tineri, abia sosiți la oraș, care lucrau de multe ori pentru familii nu cu mult mai înstărite decât ale lor, care trimiteau bani acasă sau strângeau suficient cât să-și deschidă propriile afaceri. Lolo era dispus să-i ajute pe cei mai ambițioși și de obicei le tolera idiosincraziile: ceva mai mult de un an a avut printre angajați un tânăr cumsecade, căruia îi plăcea să se îmbrace în haine femeiești la sfârșit de săptămână, dar lui Lolo îi plăcea la nebunie cum gătea băiatul. Pe de altă parte, n-avea nici o reținere când venea vorba să concedieze servitori neîndemânatici, uituci sau care i-ar fi făcut doar pagubă; era de-a dreptul șocat când mama sau chiar eu încercam să îi luăm respectivului om apărarea.
– Mama ta are un suflet tare bun, mi-a spus Lolo a doua zi după ce mama luase asupra ei stricăciunile provocate unui aparat de radio care căzuse de pe șifonier. Asta e o calitate remarcabilă la o femeie. Dar într-o zi vei deveni bărbat, iar bărbații trebuie să aibă ceva mai mult simț practic.
Nu era vorba despre bine sau rău, mi-a explicat el, nici despre simpatii sau antipatii. Viața trebuia luată așa cum era.
Am simțit o lovitură puternică în falcă și când am ridicat privirea am văzut fața asudată a lui Lolo.
– Fii atent. Ține mâinile sus!
Ne-am mai antrenat încă o jumătate de oră, după care Lolo a hotărât că era timpul să ne odihnim. Îmi ardeau brațele; capul îmi zvâcnea în pulsații surde, constante. Am umplut o carafă cu apă și ne-am așezat lângă iazul crocodililor.
– Ești obosit?, m-a întrebat.
M-am aplecat în față și am dat moale din cap. A zâmbit și și-a ridicat un crac al pantalonilor să se scarpine pe picior. Am observat câteva cicatrici adânci care se întindeau de la gleznă până spre fluierul piciorului.
– Ce sunt astea?