– Spune mulțumesc, Bar, zise mama.
– Mulțumesc, am îngăimat.
Am privit amândoi statuetele lipsite de viață. El mi-a atins umărul.
– Sunt doar niște nimicuri, a spus el încetișor.
Apoi i-a făcut un semn cu capul bunicului și împreună au luat bagajele și au coborât la celălalt apartament.
O lună. Doar atât urma să petrecem împreună. Aproape în fiecare seară ne strângeam toți cinci în sufrageria bunicilor mei, iar ziua străbăteam insula cu mașina sau făceam mici plimbări pe lângă locurile cunoscute familiei: terenul pe care se aflase cândva apartamentul tatălui meu; spitalul unde mă născusem, acum renovat; prima casă pe care bunicii mei o avuseseră în Hawaii, înainte de cea pe de Bulevardul Universității, o casă pe care eu nu o știam. Aveam atâtea să ne spunem în acea lună, atâtea explicații de primit; cu toate acestea, când încerc să-mi amintesc vorbele tatălui meu, cele câteva interacțiuni sau conversații pe care le-am avut, ele par ireversibil pierdute. Poate că s-au imprimat mult prea adânc în memoria mea, iar vocea lui a stat la baza tuturor discuțiilor aprinse pe care le port în mine, la fel de impenetrabile ca și structura mea genetică, astfel încât tot ce percep acum este o carcasă uzată. Soția mea a găsit o explicație mai simplă și mai pertinentă – și anume că băieții și tații lor nu comunică prea mult când nu există încredere –, dat fiind că de multe ori amuțeam în prezența lui, iar el niciodată nu mă îndemna să vorbesc. Mi-au rămas mai mult imagini care apar și apoi dispar din mintea mea, precum sunetele abia percepute: felul în care își dădea capul pe spate când râdea la glumele bunicului, în timp ce eu și mama împodobeam bradul; felul în care m-a luat pe după umeri când m-a prezentat unui vechi coleg de la facultate; felul în care își îngusta privirea sau își mângâia barba când citea vreuna din cărțile lui importante.
Imagini, dar și efectul pe care îl producea asupra altor oameni. De câte ori vorbea – ședea picior peste picior, gesticula mult cu mâinile lui mari, fie pentru a atrage sau a distrage atenția, avea o voce gravă și fermă, era măgulitor și vesel –, observam o schimbare bruscă în membrii familiei mele. Bunicul devenea mai energic și mai atent, mama – mult mai sfioasă; chiar și Toot, ademenită din dormitorul ei ca o vulpe din vizuină, începuse să discute cu el despre politică și finanțe, spintecând aerul cu mâinile ei cu vene proeminente când dorea să își susțină punctul de vedere. Aveam senzația că prezența lui invocase spiritul unor vremi trecute și permisese fiecăruia dintre noi să-și reia vechiul rol; era ca și cum Dr King nu fusese împușcat, familia Kennedy continua să îndrume națiunea, iar războaiele, revoltele și foametea nu fuseseră decât niște obstacole temporare și oamenii nu se temeau decât de propria frică.
Eram fascinat de autoritatea lui și pentru prima oară am început să-l privesc pe tata ca pe un personaj real și apropiat, poate chiar ca pe o prezență permanentă. Dar, după câteva săptămâni, am simțit tensiunea care creștea în jurul meu. Bunicul se plângea de faptul că tata ședea numai în fotoliul lui. Toot bombănea, de câte ori spăla vasele, că ea nu e sluga nimănui. Mama își mușca buzele la masă, evitând să se uite la părinții ei. Într-o seară am pornit televizorul ca să mă uit la un program special de desene animate – Cum a furat Grinch Crăciunul –, iar șoaptele lor s-au transformat în țipete.
– Barry, te-ai uitat destul la televizor în seara asta, mi-a spus tata. Du-te în camera ta și studiază și lasă-i pe adulți să discute.
Toot s-a ridicat și a oprit televizorul.
– Poți să te uiți la televizor și în camera ta, Bar.
– Nu, Madelyn, a intervenit tata, nu asta i-am spus să facă. Se uită numai la televizor în permanență, acum trebuie să mai și învețe.
Mama a încercat să-i explice că mai erau câteva zile până la vacanța de iarnă și că era filmul meu preferat de Crăciun, pe care îl așteptasem toată săptămâna.
– Mai e puțin și se termină.
– Anna, nu fi absurdă! Dacă băiatul și-a terminat lecțiile pentru mâine, atunci poate să înceapă să le facă și pe următoarele. Sau să lucreze la temele pentru după vacanță.
S-a întors spre mine.
– Vorbesc serios, Barry. Nu muncești atât cât ar trebui. Du-te dincolo, până nu mă înfurii.
M-am dus în camera mea și am trântit ușa, apoi am auzit cum vocile din cealaltă cameră se ridicau, bunicul i-a atras atenția că se află în casa lui, Toot i-a reproșat tatălui meu că nu avea nici un drept să încerce să ne intimideze pe toți după ce fusese absent atâta vreme. L-am auzit pe tata spunând că sunt prea răsfățat, că aveam nevoie de o mână de fier, apoi am auzit-o pe mama spunându-le părinților ei că nu se vor schimba niciodată. Fiecare dintre noi era acuzat de câte ceva și, chiar și după ce tatăl meu a plecat, iar Toot a venit la mine în cameră să-mi spună că pot să mai prind ultimele cinci minute din program, m-am simțit ca și cum lumea noastră fusese fracturată, iar niște drăcușori ieșiseră din vechiul lor bârlog, până atunci astupat. Mă uitam la Grinch cel verde de pe ecran care voia să distrugă Crăciunul și îl vedeam cum se transformă datorită credinței creaturilor cu ochi blânzi care locuiau în Whoville și am înțeles că totul este o minciună. Am început să număr zilele până la plecarea tatălui meu, când lucrurile aveau să revină la normal.
A doua zi, Toot m-a trimis în apartamentul unde stătea tata, să-l întreb dacă are rufe de dat la spălat. Am bătut la ușă și mi-a deschis tata, care era la bustul gol. Am văzut-o pe mama care îi călca niște haine. Își strânsese părul într-o coadă de cal, iar ochii ei erau triști și întunecați, de parcă ar fi plâns. Tata m-a rugat să stau lângă el pe pat, dar i-am spus că Toot avea nevoie de mine și am plecat după ce am transmis mesajul din partea ei. Înapoi în apartamentul bunicilor mei, am început să-mi fac ordine în cameră; mama a venit după mine.
– Nu trebuie să fii supărat pe tatăl tău, Bar. El te iubește foarte mult. Doar că uneori poate fi cam prea încăpățânat.
– Bine, am răspuns fără să mă uit la ea.
Simțeam cum mă urmărește cu privirea, dar până la urmă a oftat prelung și s-a apropiat de ușă.
– Știu că totul este derutant pentru tine, a mai zis ea. Și eu mă simt la fel. Încearcă doar să reții ce ți-am spus, da?
A pus mâna pe clanță.
– Vrei să-ți închid ușa?
Am dat din cap că da, dar, un minut mai târziu, a băgat capul prin crăpătura ușii.
– Am uitat să-ți spun că domnișoara Hefty l-a invitat pe tatăl tău în vizită la școală joia asta. L-a rugat să le vorbească copiilor.
Era cea mai proastă veste pe care mi-o putea da. Toată noaptea și ziua care a urmat am încercat să alung gândurile legate de ceea ce consideram inevitabil: fețele colegilor mei la auzul poveștilor despre colibe din argilă, faptul că toate minciunile mele vor fi scoase la iveală, glumele oribile pe care aveau să le facă pe seama mea. De fiecare dată când mă gândeam la asta mă treceau fiori prin tot corpul, de parcă aș fi fost electrocutat.
În ziua în care tata a venit la noi la clasă eu încercam încă să găsesc o explicație pentru colegii mei. Domnișoara Hefty l-a întâmpinat nerăbdătoare și, în timp ce-mi ocupam locul în bancă, i-am auzit pe unii copii întrebându-se unul pe altul despre ce era vorba. M-a cuprins și mai mult disperarea când profesorul nostru de matematică, un localnic solid și sever pe nume Eldredge, a intrat și el în clasă, împreună cu cei 30 de elevi ai lui, nedumeriți și ei la rândul lor.
– Astăzi avem o surpriză specială pentru voi, a început domnișoara Hefty. Tatăl lui Barry Obama a venit la noi, tocmai din Kenya, din Africa, pentru a ne povesti despre țara lui.
Tata s-a ridicat în picioare, copiii s-au uitat la mine, iar eu am rămas cu gâtul înțepenit și am încercat să privesc un punct fix de pe tabla din spatele lui. Vorbea deja de câteva minute bune când am reușit să revin cu mintea în prezent. Se sprijinea de catedra din lemn de stejar a domnișoarei Hefty și descria o deschizătură adâncă în pământ, acolo unde apăruseră pentru prima oară oamenii. Vorbea despre animalele sălbatice care străbat câmpiile, despre triburile care cereau băieților încă fragezi să ucidă un leu pentru a-și dovedi bărbăția. Vorbea despre tradițiile tribului Luo, despre faptul că bătrânii tribului erau extrem de prețuiți și, la adăpostul unor copaci seculari, creau legi pe care toată lumea trebuia să le respecte. Apoi ne-a vorbit despre lupta pentru independență a Kenyei, despre încăpățânarea englezilor de a rămâne acolo și de a conduce în continuare, în mod injust, poporul kenyan, așa cum făcuseră și în America; ne-a povestit despre oameni care fuseseră înrobiți numai din cauza culorii pielii, așa cum se petrecuseră lucrurile și în America; a adăugat că, la fel ca noi, cei din clasă, kenyenii doreau să fie liberi și să progreseze prin trudă și sacrificiu.
Când tata a terminat de vorbit, domnișoara Hefty strălucea de mândrie. Toți colegii mei au aplaudat din tot sufletul și câțiva dintre ei și-au făcut curaj să pună întrebări, la care tata a răspuns numai după ce s-a gândit foarte bine. A sunat clopoțelul de prânz, iar domnul Eldredge s-a apropiat de mine.
– Tatăl tău e un om absolut impresionant.
Băiatul cu chip dolofan care mă întrebase mai demult despre canibalism mi-a spus „ai un tată foarte tare“.
Într-un colț al clasei am văzut-o pe Coretta, care se uita la tata în timp ce acesta își lua rămas-bun de la câțiva copii. Parcă se străduia să zâmbească, dar pe fața ei nu am văzut decât o privire plină de satisfacție.
Două săptămâni mai târziu, tata a plecat. În tot acest răstimp ne-am făcut poze în fața bradului, singurele poze pe care le am alături de el, în care eu țin o minge de baschet primită de la el, iar tata prezintă o cravată pe care i-o dăruisem eu („Lumea va fi foarte impresionată când voi purta această cravată“). M-a luat cu el la un concert al lui Dave Brubeck, la care abia am stat locului, incapabil să înțeleg improvizațiile instrumentiștilor, dar având grijă să aplaud când aplauda el. Uneori mă întindeam pe pat, lângă el, numai noi doi în apartamentul subînchiriat de la o pensionară pe care nu-mi amintesc cu o chema, un loc plin de cuverturi, milieuri și scaune acoperite cu huse tricotate, și citeam alături de el. A rămas un mister pentru mine, prezent numai fizic; când reproduc gesturile sau expresiile lui, nu-mi amintesc nici originea, nici efectele lor, nu-mi dau seama cum au evoluat în timp. Dar m-am obișnuit atunci cu compania lui.
În ziua plecării, în vreme ce-l ajutam, împreună cu mama, să-și facă bagajele, a scos de nicăieri două discuri de 45 rpm, îmbrăcate în huse maro, uzate.
– Barry! Ia uite aici – am uitat că ți-am adus astea. Sunetele continentului tău.
I-a trebuit ceva timp să priceapă cum funcționa vechiul pick-up al bunicilor mei, dar până la urmă discul a început să se învârtă, iar el a așezat cu mare grijă acul deasupra lui. S-a auzit sunetul discret al unei chitare, apoi sunetul strident al trompetelor, ritmul tobelor, din nou chitara, apoi voci limpezi și fericite care acompaniau instrumentele, îndemnându-ne parcă să dansăm.
– Hai, Barry, mi-a spus tata. Poți să înveți de la un maestru.