Pentru mine punctele de pornire au fost televizorul, filmele și radioul. Cultura pop era clasificată conform unor coduri de culoare, o galerie de imagini din care puteai să preiei un stil de a merge, de a vorbi, de a dansa sau de a te îmbrăca. Nu puteam să cânt ca Marvin Gaye, dar puteam să învăț toți pașii de dans din programul Soul Train¹⁰. Nu puteam să folosesc o armă precum Shaft sau Superfly, dar puteam să înjur ca Richard Pryor.
Și jucam baschet cu o pasiune ce depășea mereu talentul meu limitat. Darul de Crăciun din partea tatălui meu a venit într-o vreme când echipa de baschet a Universității Hawaii ajunsese în campionatul național datorită componenței de culoare, cinci sportivi pe care școala îi adusese de pe continent. În aceeași primăvară, bunicul m-a dus la unul dintre meciurile lor și i-am urmărit când își făceau încălzirea, niște adolescenți și ei, dar care pentru mine arătau ca niște războinici bine pregătiți și încrezători; se amuzau din cauza unei glume numai de ei știute, se uitau peste capetele admiratorilor pentru a face cu ochiul fetelor de pe marginea terenului, marcând câte un coș ca din întâmplare sau aruncând mingea cu boltă, până când arbitrul fluiera începutul meciului, când mingea era aruncată la centrul terenului, iar jucătorii se angrenau într-un joc pătimaș.
Am decis să mă alătur acestei lumi și, după ore, ieșeam pe terenul de joacă de lângă blocul bunicilor mei. Toot mă urmărea de la fereastra dormitorului ei, de la etajul zece, până după ce se lăsa întunericul. La început aruncam mingea cu două mâini, apoi am început să arunc din săritură, traversam terenul driblând, absorbit de aceleași mișcări izolate, ceas după ceas. Când am intrat la liceu, jucam deja în echipa Punahou și am îndrăznit atunci să intru pe terenurile universității, unde câțiva bărbați de culoare, majoritatea obișnuiți ai sălilor de antrenament sau foști sportivi, mă învățau niște lucruri care nu aveau de-a face numai cu sportul. Și anume că respectul ți-e acordat pentru ceea ce faci, și nu pentru cine e tăticul tău. Că puteai să intimidezi un adversar prin vorbe, dar că era mai bine să taci când nu erai sigur pe ce aveai de spus. Că nu e bine să le arăți oamenilor emoții precum durerea sau teama.
Și am mai învățat un lucru despre care nimeni nu vorbea: o tovărășie care se închega când scorul era strâns și jucătorii erau uzi de transpirație, iar cei mai buni din echipă nu se mai gândeau la punctele pe care le-ar fi putut marca, în timp ce jucătorii mai slabi intrau cu mai multă forță în joc, iar scorul conta doar pentru că așa se putea întreține starea de transă. În mijlocul unei asemenea experiențe poți să execuți o mișcare sau o pasă care să te surprindă chiar și pe tine, iar până la urmă și adversarul care te blochează zâmbește de parcă și-ar spune „fir-aș al dracu’!“
Dacă ar citi ce scriu acum, soția mea și-ar da ochii peste cap. Fratele ei este o vedetă în lumea baschetului, iar când vrea să ne întărâte, ne spune că dacă ar avea un băiat l-ar da la ore de violoncel. Și ar avea dreptate; eu, personal, trăisem o caricatură a adolescenței masculine de culoare, ea însăși o caricatură a bărbăției americane. Și totuși trăiam în vremuri în care băieții nu mai doreau să pășească pe urmele obosite ale taților, în care imperativele muncii din agricultură sau din fabrică nu mai trebuiau să dicteze identitatea, prin urmare îndrumări legate de o viață mai bună puteau fi găsite în reviste. Or, principala diferență dintre mine și majoritatea bărbaților în devenire din jurul meu – sportivi care practicau surfingul, fotbalul, chitariști care se visau celebri – consta în numărul limitat de opțiuni pe care eu le aveam la dispoziție. Fiecare dintre noi își alege un costum, o armură împotriva nesiguranței. Pe terenul de baschet, cel puțin, am găsit o anume comunitate cu o viață a ei proprie. Acolo aveam să îi întâlnesc pe cei mai buni prieteni albi, pe un teren unde a fi negru nu era deloc un dezavantaj. Și tot acolo i-am cunoscut pe Ray și pe ceilalți băieți de culoare apropiați de mine ca vârstă și care începuseră să sosească pe insule, adolescenți a căror derută și furie aveau să-mi influențeze propriile trăiri.
„Uite-așa ți-o trag albii“, spunea câte unul dintre ei când rămâneam singuri. Toți cei de față râdeau și dădeau din cap, iar în mintea mea se derula o întreagă listă de situații în care fusesem jignit: prima oară când un coleg mă făcuse „cioară“, în clasa a șaptea; privirea surprinsă și lacrimile din ochii lui când i-am tras un pumn în nas („De ce ai făcut asta?“). Jucătorul profesionist de tenis care, în timpul unui turneu de tenis mi-a spus să nu ating programul meciurilor, afișat la avizier, ca să nu mi se ia culoarea pe hârtie; zâmbetul lui subțire și chipul lui aprins – „Nu știi de glumă?“ – când l-am amenințat că o să-l reclam. Bătrâna din blocul bunicilor mei care a devenit agitată când am intrat în lift în urma ei, după care a alergat la administratorul blocului să se plângă că am urmărit-o; refuzul ei de a-și cere scuze chiar și când i s-a spus că locuiam în clădire. Antrenorul secund al echipei noastre de baschet, un tânăr deșirat din New York, îmbrăcat într-un pulover frumos, care după un meci ad-hoc cu niște negri vorbăreți, a bombănit în apropierea mea și a trei dintre coechipierii mei că nu era deloc în regulă să pierdem în fața unor negrotei; când i-am spus să tacă, stăpânit de o furie care m-a luat până și pe mine prin surprindere, mi-a explicat calm un fapt care lui i se părea evident, și anume că „există oameni de culoare și există negrotei. Ăia erau clar negrotei.“
Uite-așa ți-o trag albii. Și nu era vorba numai despre cruzime. Am învățat că și negrii puteau fi la fel de răi, poate mai răi. Aveam de-a face cu un anume tip de aroganță, o obtuzitate a unor oameni altfel normali la cap care nouă ne provoca un zâmbet amar. Albii se purtau ca și cum nu și-ar fi dat seama că ei erau cei care se făceau primii vinovați de cruzime. Sau ca și cum credeau că meritam disprețul lor.
Oamenii albi. La început, mi-era incomod să rostesc aceste cuvinte; pentru mine erau ca o expresie greu de pronunțat pentru cineva care nu vorbește corect engleză. Uneori vorbeam cu Ray despre cutare sau cutare alb și brusc îmi aminteam zâmbetul mamei mele, iar cuvintele rostite mi se păreau bizare și ipocrite. Sau se întâmpla să îl ajut pe bunicul să șteargă vasele după cină, iar Toot venea să ne anunțe că dorea să se culce, și aceleași cuvinte – oamenii albi – îmi reveneau în minte ca o firmă luminoasă din neon, iar eu amuțeam deodată, de parcă ascundeam niște secrete.
Mai târziu, când rămâneam singur, încercam să deslușesc aceste gânduri complicate. Era evident că anumiți albi făceau excepție când era vorba de categoria generală în care noi nu aveam încredere: Ray îmi spunea mereu cât sunt de simpatici bunicii mei. Cuvântul alb era pentru el doar o prescurtare, m-am gândit, o etichetă pentru ceea ce mama mea ar fi numit bigot. Și, cu toate că recunoșteam capcanele acestei terminologii – cât era de ușor să devii victima prejudecăților, asemenea antrenorului meu („Există albi și există idioți ignoranți care tine“, i-am spus în ziua aceea înainte să ies de pe teren) –, Ray m-a asigurat că nu va vorbi niciodată despre albi în termeni jignitori de față cu albii dacă nu exista un motiv bine întemeiat. Pentru că, în situația asta, aveam să plătim un preț mult prea mare.
Dar era oare corect? Trebuia încă să plătim un preț? Asta era partea mai complicată asupra căreia Ray și cu mine nu eram niciodată de acord. Uneori se întâmpla să îl aud povestindu-i unei blonde pe care abia o cunoscuse despre viața pe străzile periculoase din LA sau explicând cicatricile rasismului vreunui profesor tânăr și entuziast și aș fi putut să jur că, sub expresia lui serioasă, Ray aproape că-mi făcea cu ochiul, anunțându-mă care era scorul. Părea că-mi spune că furia noastră față de lumea albilor nu avea nevoie de nici un motiv concret și de nici un fel de confirmare din partea altcuiva; era un sentiment pe care îl puteam activa sau ține în frâu după cum aveam chef. Uneori, după o astfel de întâmplare, ajungeam să-i pun la îndoială judecata, chiar și onestitatea. Nu locuiam în Sudul condus de Legile Jim Crow, îi reaminteam mereu. Nu eram prizonieri în vreun cartier din Harlem sau Bronx, unde căldura era un lux. Trăiam în Hawaii! Spuneam ce ne trecea prin cap, mâncam unde doream; în autobuz ocupam locurile din față. Nici unul dintre prietenii noștri albi, colegi în echipa de baschet, cum erau Jeff sau Scott, nu ne tratau altfel decât se purtau ei între ei. Țineau la noi și noi, la rândul nostru, țineam la ei. La naiba, jumătate dintre ei voiau să fie negri sau măcar Doctor J¹¹.
Asta așa e, recunoștea Ray.
Poate sosise timpul să luăm o pauză de la atitudinea de negrotei dați naibii. Poate era bine să o lăsăm deoparte, pentru situațiile în care chiar era nevoie de ea.
Ray clătina din cap. Atitudine? Vorbește în numele tău.
Știam că Ray își arătase și latura dură, una pe care, spre cinstea lui, nu prea o lăsa să iasă la suprafață. Eu însă eram altfel, un potențial suspect; habar nu aveam cine eram de fapt. Fiindcă nu doream să mă expun, alegeam de multe ori să mă retrag pe un teren sigur.
Poate că dacă am fi trăit în New York sau la Los Angeles aș fi învățat mai repede regulile jocului periculos în care ne angrenasem. Dar, dată fiind situația de fapt, am învățat să oscilez între cele două lumi ale mele, cea neagră și cea albă, descoperind că fiecare deținea propria limbă, propriile tradiții și structuri cu însemnătate și convins fiind că cele două lumi vor fuziona în cele din urmă, cu ajutorul efortului meu de „interpret“ între ele. Cu toate acestea, aveam în continuare sentimentul că lipsea ceva, în mintea mea se declanșa o alarmă de fiecare dată când o fată se trezea spunând în mijlocul unei conversații cât de mult îi plăcea Stevie Wonder când o femeie mă întreba, la supermarket, dacă joc baschet sau chiar și când directorul școlii îmi spunea că sunt un tip mișto. Îmi plăceau și Stevie Wonder, și baschetul și încercam să mă fac plăcut în permanență. Și totuși asemenea comentarii mă iritau. Era ceva necurat la mijloc, dar nu puteam spune ce, nici cine se juca cu mintea mea, nici care era de fapt ținta.
Într-o zi pe la începutul primăverii m-am întâlnit cu Ray după ore și am luat-o în direcția băncii de piatră care înconjura un smochin uriaș din campusul Punahou. Locul era cunoscut sub numele de Banca Absolvenților, dar servea în principal ca loc de întâlnire pentru elevii populari ai liceului, adică sportivii, majoretele și petrecăreții din campus, cu anturajul lor de clovni, admiratori și domnișoare de onoare care se înghesuiau să ocupe o poziție cât mai avantajoasă pe treptele circulare. Unul dintre elevii din anul terminal, un băiat solid care juca în defensivă, pe nume Kurt, era deja acolo și când ne-a zărit a început să ne strige.
– Hei, Ray! Tovarășu’ meu! Care-i treaba?
Ray a urcat pe bancă și a dat palma cu Kurt. Dar când acesta a făcut același gest către mine, l-am ignorat.
– Ăsta ce problemă are? l-am auzit pe Kurt întrebându-l pe Ray, în timp ce eu mă îndepărtam.
Câteva minute mai târziu, Ray m-a ajuns din urmă și m-a întrebat de ce eram supărat.
– Frate, ăștia fac mișto de noi, i-am răspuns.
– Ce tot spui acolo?
– Toată prefăcătoria asta, textele astea cu „sal’tare, bate palma“.
– Acum cine face pe sensibilul? Kurt n-a avut nici o intenție rea.
– Dacă asta crezi, atunci…
Deodată Ray s-a aprins la față de furie.
– Uite ce e, a spus, îmi place să mă înțeleg cu lumea, e bine? Așa cum și ție îți place să îi atragi pe profesori de partea ta când ai nevoie de vreun favor. Toate textele tale pentru Madam Cățea Smintită, „vai, Miss, romanul acesta este atât de captivant, aș mai avea nevoie de încă o zi pentru raport, lăsați-mă să vă pup în fundul dumneavoastră alb“. Doar e lumea lor, nu? Ei sunt stăpânii ei și ai noștri. Hai, dispari din fața mea.
A doua zi, conflictul dintre noi era deja stins și Ray a propus să-i invităm pe Jeff și pe Scott la o petrecere pe care el o organiza în acel weekend. Am ezitat preț de-o clipă – nu invitasem niciodată prieteni albi la petrecerile de negri –, dar Ray a insistat și n-am avut cum să-l fac să se răzgândească. Jeff și Scott au acceptat să vină, cu condiția ca eu să fiu șoferul. Așa că în sâmbăta aceea, după un joc, ne-am înghesuit toți în vechiul Ford Granada al bunicului meu și ne-am dus la Schofield Barracks¹² la aproape 50 de kilometri de oraș.
Când am ajuns, petrecerea începuse deja. Ne-am dus toți să ne luăm câte o răcoritoare. Prezența lui Jeff și a lui Scott n-a atras, în aparență, atenția nimănui; Ray i-a prezentat prietenilor, au stat puțin de vorbă, după care unii le-au invitat pe câteva fete la dans. Am observat imediat că scena i-a luat prin surprindere pe prietenii mei albi. Au zâmbit și s-au refugiat într-un colț, dând din cap în ritmul muzicii și spunând „scuze“ la fiecare câteva minute. După aproximativ o oră, m-au rugat să-i duc acasă.
– Ce s-a întâmplat? m-a întrebat Ray, încercând să acopere muzica, când i-am spus că urma să plecăm. Atmosfera abia acum începe să se încingă.
– Nu se simt bine, bănuiesc.
Privirile noastre s-au întâlnit și am rămas așa câteva secunde, înconjurați de zgomotele și de râsul celorlalți. În ochii lui Ray n-am găsit nici o urmă de satisfacție sau de dezamăgire; mă privea fix, fără să clipească, ca un șarpe. Până la urmă mi-a întins mâna, am dat noroc, amândoi cu ochii fixați pe chipul celuilalt.
– Ne auzim, a spus el, mi-a eliberat mâna, apoi l-am văzut cum se strecoară prin mulțime, întrebând de fata cu care vorbise cu câteva minute în urmă.
Afară se răcorise. Strada era pustie, cufundată în liniște, nu se auzea decât sunetul înfundat al boxelor lui Ray, se vedeau luminițe albastre la ferestrele bungalourilor aliniate pe aleea curată, iar umbrele copacilor se profilau pe un teren de baseball. În mașină, Jeff mi-a pus o mână pe umăr, parcă încercat de remușcări, dar și ușurat.
– Să știi, frate, că am învățat ceva important, mi-a spus el. Adică acum mi-a dat seama ce greu e pentru tine și pentru Ray uneori, când se organizează petreceri la liceu… voi fiind singuri băieți de culoare.
– Da, sunt convins, am pufnit eu.
În clipa aia mi-a venit să-l pocnesc. Am pornit spre oraș și, în tăcerea care se lăsase, am rememorat dialogul dintre Ray și Kurt din acea zi, toate discuțiile pe care le avusesem înainte, dar și evenimentele din acea seară. Până să îi las pe prietenii mei acasă, începusem deja să văd o altă hartă a lumii, una înfricoșător de simplă, cu implicații apăsătoare. Ray îmi spusese că jucasem mereu pe terenul omului alb și după regulile lui. Dacă directorul școlii, antrenorul, un profesor sau chiar Kurt doreau să te scuipe în față, o puteau face, pentru că ei dețineau puterea, nu tu. Iar dacă nu te scuipau, dacă alegeau să te trateze ca pe un bărbat sau să-ți ia apărarea, era numai pentru că știau că hainele de pe tine, cuvintele tale, cărțile pe care le citești, ambițiile și dorințele tale le aparțin lor deja. Orice ar fi decis să facă omul alb, decizia îi aparținea lui, tu nu aveai nici un cuvânt de spus, iar din cauza acelei puteri fundamentale asupra ta, putere care preceda și depășea ca durată motivele și înclinațiile lui individuale, orice distincție pe care o făceau albii între bine și rău avea o semnificație neglijabilă. În realitate, nici măcar nu puteai fi sigur că acele atribute pe care le-ai considerat a fi o expresie neîngrădită a individualității tale etnice – umorul, muzica, pasele pe la spate – ar fi fost alese liber de către tine. În cel mai fericit caz, acestea erau un refugiu; în cel mai rău caz, o capcană. Potrivit acestei logici dezlănțuite, singura alegere care ținea exclusiv de tine era aceea de a te retrage într-o spirală de furie din ce în ce mai mică, până în momentul în care a fi negru însemna doar conștiința propriei neputințe și a propriei înfrângeri. Ironia supremă era aceea că, dacă refuzai să te declari învins și ripostai față de temnicerii tăi, aceștia aveau o denumire pentru persoane ca tine, o denumire care te ținea la rândul ei prizonier. Paranoic. Militant. Violent. Negrotei.
În următoarele luni m-am străduit să îmi confirm această viziune de coșmar. Am împrumutat de la bibliotecă volume de Baldwin, Ellison, Hughes, Wright, DuBois. Seara, după ce le spuneam bunicilor că am teme de făcut, închideam ușa camerei mele și mă luptam cu cuvintele, prizonier al unor dezbateri disperate, în încercarea de a reconcilia lumea, așa cum o înțelegeam eu, cu împrejurările venirii mele pe lume. Dar n-am găsit nici o scăpare. Pe fiecare pagină a fiecărei cărți, în Bigger Thomas¹³ sau în oameni invizibili, găseam aceeași angoasă, aceeași îndoială; un dispreț de sine pe care nici ironia, nici inteligența nu îl puteau respinge. Nici măcar învățăturile lui DuBois, nici dragostea lui Baldwin și nici umorul lui Langston nu au putut rezista acestei forțe corozive, fiecare dintre ei devenind sceptic în privința puterii izbăvitoare a artei, fiecare dintre ei retrăgându-se în cele din urmă – unul în Africa, altul în Europa, celălalt în inima Harlemului –, dar toți trei îmbarcați în aceeași cursă istovitoare, toți trei epuizați, înverșunați, cu diavolul la picioare.
Singura carte care părea să ofere ceva diferit era autobiografia lui Malcolm X. Reinventarea lui repetată a trezit ceva în mine; lirismul neșlefuit al cuvintelor sale, nevoia lui autentică de respect promiteau o nouă ordine, lipsită de compromisuri, o ordine de o disciplină solemnă, obținută printr-o voință de fier. Toate celelalte aspecte, discuțiile despre diavoli cu ochi albaștri și apocalipsă, erau simple elemente de decor în tot acel program, mi-am spus, un bagaj religios pe care Malcolm însuși pare că l-a abandonat spre sfârșitul vieții sale. Și totuși, în vreme ce-mi imaginam că urmez chemarea lui Malcolm, mi-a rămas întipărită în memorie o frază. Vorbea acolo despre o dorință mai veche a lui, aceea ca prin el să fi curs sânge alb care să fie eliminat printr-un act de violență. Știam că acea dorință a lui Malcolm nu se născuse întâmplător. Și mai știam că, de-a lungul acestei călătorii în căutarea respectului față de mine însumi, sângele alb care-mi curgea în vene nu se va pulveriza într-o simplă abstracție. M-am întrebat ce fel de legături aș mai fi rupt dacă sau când aveam să-mi părăsesc mama ori bunicii la o graniță nemarcată.
Mai mult decât atât, dacă revelația pe care Malcolm a avut-o spre sfârșitul vieții, aceea că unii albi ar putea trăi alături de el ca frați întru Islam, părea să fi transmis speranța unei reconcilieri – acea speranță era legată de un viitor îndepărtat, într-o țară îndepărtată. Între timp, încercam să înțeleg de unde ar fi putut veni oamenii dispuși să trudească pentru acest viitor și să populeze acea nouă lume. Într-o zi, după un meci de baschet la sala de sport a universității, Ray și cu mine am legat o conversație cu un tip înalt și uscățiv, pe nume Malik, care mai juca cu noi din când în când. Malik ne-a dezvăluit că era un adept al Națiunii Islamice, dar după moartea lui Malcolm și mutarea în Hawaii nu mai mergea la moschee sau la întruniri politice, cu toate că își găsea alinarea în rugăciune. Probabil că tipul din apropierea noastră ne-a auzit, pentru că s-a aplecat curios către noi.