Brusc, corpul lui zvelt se legăna înainte și înapoi, muzica exotică se auzea din ce în ce mai tare, brațele lui se mișcau de parcă ar fi aruncat o plasă nevăzută, iar picioarele lui băteau ritmul pe podea, cu toate că cel afectat era înțepenit, cu fundul înapoi, capul dat pe spate, în timp ce șoldurile lui descriau un cerc strâmt. Ritmul era și mai alert, trompetele se auzeau mai tare, iar el a închis ochii, cucerit de plăcerea dansului; la un moment dat s-a uitat cu un ochi la mine și expresia solemnă de pe fața lui s-a transformat într-un zâmbet nătâng, mama a zâmbit, iar bunicii au venit la noi să vadă ce era cu atâta gălăgie. Am făcut primii pași timid, cu ochii închiși, în față, în spate, legănându-mi brațele pe măsură ce vocile se auzeau și mai tare. Parcă îl aud și acum: ne mișcam în același ritm și l-am auzit pe tata scoțând un sunet ascuțit, care avea o anume rezonanță și care parcă îndemna la hohote de râs.
Capitolul patru
– Frate, nu mai merg la petrecerile astea de rahat de la Punahou.
– Așa ai spus și data trecută.
M-am așezat cu Ray la o masă și ne-am desfăcut hamburgerii. Era cu doi ani mai mare decât mine, elev din cursul superior, sosit de la Los Angeles cu un an înainte, ca urmare a transferării tatălui său într-o altă unitate militară. În ciuda diferenței de vârstă, ne-am împrietenit ușor, poate și pentru că împreună alcătuiam jumătate din populația de culoare a liceului Punahou. Îmi plăcea tovărășia lui; avea o căldură și un umor îndrăzneț care compensau eternele lui referiri la viața din LA, cu alaiul de femei care pasămite îl sunau în fiecare seară, cu performanțele lui fotbalistice și cu celebritățile pe care le cunoștea. Nu credeam mare lucru din ce îmi spunea, dar existau și unele adevăruri, cum ar fi faptul că era unul dintre cei mai rapizi sprinteri din insule, de calibru olimpic ar fi spus unii, în ciuda burdihanului care îi tremura pe sub tricoul îmbibat de sudoare când alerga, lăsându-i pe antrenori și pe cei din echipa adversă cu gurile căscate. Ray era și legătura mea cu petrecerile de negri care aveau loc în campusul universitar sau în bazele militare și mă bazam pe el să mă ajute să navighez pe ape necunoscute. În schimb, eu îl ascultam de fiecare dată când simțea nevoia să-și verse năduful.
– De data asta vorbesc serios, mi-a răspuns el. Fetele astea sunt rasiste cu patalama. Toate. Și albele. Și asiaticele – la dracu’, astea-s mai rele decât albele. Ai zice că suntem ciumați.
– Poate că le alungi cu fundul ăla mare al tău. Omule, parcă spuneai că te antrenezi.
– Nu te atinge de cartofii mei prăjiți. Nu ești târfa mea, cioară… cumpără-ți singur cartofi. Ce spuneam?
– Doar pentru că o tipă nu iese cu tine asta nu înseamnă că e rasistă.
– Nu face pe prostul, da? Nu mă refer la o singură situație. Am vrut s-o scot în oraș pe Monica și m-a refuzat. Am spus: ce să zic… că nici tu nu ești vreo zână.
Ray s-a oprit să vadă reacția mea, după care a zâmbit.
– Bine, nu i-am vorbit chiar așa. I-am spus: Monica, între noi încă mai e ceva. Și ea ce face? Iese cu Steve „Gât-Scurt“ Yamaguchi și se țin de mână și o ard ca porumbeii. Zic, bine, are balta pește. Mă duc s-o invit pe Pamela în oraș. Îmi spune că ea nu merge la dans. Bine, zic. Mă duc la petrecere, cine crezi că era acolo, atârnată toată de gâtul lui Rick Cook? „Bună, Ray“, zice ea ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Rick Cook! Știi și tu că nu-i nimic de capul lui. Fătălăul ăla nu-mi ajunge nici la degetul mic, zi că nu-i așa!
Și-a îndesat o mână de cartofi în gură.
– Și, apropo, nu e vorba numai despre mine. Nici tu nu stai prea bine la capitolul pipițe.
Pentru că sunt timid, mi-am spus în gând, dar n-aș fi recunoscut niciodată asta față de el. Ray a profitat de avantajul pe care îl obținuse.
– Și ce se întâmplă când ieșim la vreo petrecere cu vreo fufă? Ia spune. Păi, îți spun eu ce se întâmplă. Bang! Sar toate pe noi ca și cum s-ar anunța apocalipsa. Fete de liceu, studente, nu contează. Fac pe mironosițele, toate numai lapte și miere. Sigur că-ți dau numărul meu de telefon, scumpule. Mă lași?
– Păi…
– Păi, ce? Ia zi de ce nu ești lăsat să joci mai des în echipa de baschet? Sunt cel puțin doi în echipă care n-au valoarea ta – și tu știi asta, și ei știu asta. Te-am văzut pe terenul de sport, i-ai făcut muci. Și eu de ce n-am fost inclus în echipa de fotbal a școlii în sezonul ăsta, cu toate că ăla care joacă pe poziția mea a scăpat mingea de nu știu câte ori? Zi că lucrurile n-ar sta altfel dacă am fi albi. Sau japonezi. Sau hawaiieni. Sau chiar eschimoși, futu-i.
– N-am spus asta.
– Păi, și-atunci ce spui?
– Aoleu, bine, uite care-i treaba. Recunosc că e mai greu pentru noi să ieșim cu o fată pentru că nu prea sunt negrese pe-aici. Dar asta nu înseamnă că toate fetele de-aici sunt rasiste. Poate că vor pe cineva care arată ca tatăl lor sau ca fratele lor sau ce-o fi, dar nu suntem noi aceia. Da, așa e, nu prea am șansele pe care le au alții când vine vorba despre sport, dar ei joacă așa cum sunt învățați albii, asta vor antrenorii, și câștigă ca urmare a felului în care joacă. Eu nu joc la fel. Cât despre tine, mâncăule, am spus luându-i din față ultimii cartofi, poate că antrenorii nu te vor pentru că ești un negru cu gura mare și ai face mai bine să nu mai mănânci atâția cartofi prăjiți, că arăți ca o femeie gravidă în șase luni. Asta vreau să spun.
– Frate, nu-nțeleg de ce le tot găsești ăstora scuze.
Ray s-a ridicat de la masă și a mototolit toate hârtiile de pe tavă în forma unei bile.
– Hai să mergem de-aici. Ești prea complicat pentru mine.
*
Ray avea dreptate; lucrurile se complicaseră. Trecuseră cinci ani de la vizita tatălui meu și cel puțin la suprafață fusese o perioadă calmă, marcată de obișnuitele ritualuri și tradiții pe care copiii americani le respectă – rapoarte școlare, invitații în biroul directorului, slujbe modeste în lanțurile de fast-food, acnee, teste pentru permisul auto și dorințe zbuciumate. Îmi făcusem destui prieteni la școală, ieșisem și cu câte o fată; iar dacă uneori nu înțelegeam repoziționările misterioase în statutul colegilor mei, după cum creșteau sau coborau în ochii celorlalți din cauza felului în care arătau ori a mașinii pe care o conduceau, eu eram mulțumit că statutul meu se îmbunătățise constant. Rar se întâmpla să mă întâlnesc cu băieți care aveau o situație materială mai proastă decât a mea și care mi-ar fi putut reaminti de norocul care dăduse peste mine.
Mama, în schimb, îmi reamintea asta la tot pasul. Se despărțise de Lolo și se întorsese în Hawaii, unde s-a înscris la un master în antropologie la scurt timp după ce ajunsesem eu acolo. Timp de trei ani am locuit cu ea și cu Maya într-un mic apartament, la distanță de un cvartal de liceul Punahou. Trăiam toți trei din bursa obținută de mama. Uneori, când mai veneam cu câte un coleg acasă, mama auzea comentariile despre frigiderul gol sau despre faptul că apartamentul nu era foarte curat, după care mă trăgea deoparte și-mi spunea că ea crește singură doi copii în timp ce face și o facultate și că prăjiturelele nu erau tocmai pe lista ei de priorități; aprecia educația aleasă pe care o primeam la Punahou, dar nu avea de gând să tolereze atitudinea arogantă din partea mea sau a altcuiva, e clar?
Era foarte clar. În ciuda ieșirilor mele repetate – uneori morocănoase – de adolescent independent, am rămas foarte apropiați, iar eu făceam tot posibilul s-o ajut cum puteam, făcând cumpărăturile, punând rufele la mașina de spălat și având grijă de surioara mea, care se făcuse o domnișoară isteață, cu ochi negri. Dar când mama a vrut să se întoarcă în Indonezia pentru a face muncă de cercetare, propunându-mi să merg și eu și să urmez școala internațională, am spus nu fără să clipesc. Mă îndoiam că Indonezia îmi mai putea oferi ceva nou și nu doream s-o iau din nou de la capăt. Mai mult decât atât, ajunsesem la un fel de pact tacit cu bunicii mei: puteam locui cu ei, iar ei îmi promiseseră că aveau să mă lase în pace dacă nu îi deranjam cu problemele mele. Aranjamentul acesta îmi convenea de minune, servea unui scop pe care nici nu aveam curaj să-l exprim în cuvinte, darămite să-l mai și împărtășesc lor. Departe de mama, departe de bunici, mă lansasem într-o luptă interioară capricioasă. Încercam să mă educ în așa fel încât să fiu un cetățean de culoare în America, dar, dincolo de înfățișarea mea, nimeni din jurul meu nu înțelegea ce anume doream de fapt.
Scrisorile tatălui meu mi-au dat prea puține indicii. Îmi scria rar, pe hârtie albastră împăturită ca un plic, motiv pentru care cuvintele de pe margini erau aproape ilizibile. Îmi scria că toată lumea e bine, mă lăuda pentru rezultatele școlare și îmi repeta de fiecare dată că mama, eu și Maya eram bine-veniți lângă el pentru a ne ocupa locul cuvenit oricând doream asta. Din când în când, strecura câte un sfat sub forma unui aforism pe care nu îl înțelegeam („Așa cum apa se liniștește la un moment dat, și tu vei ajunge la cariera care ți se potrivește“). Răspundeam imediat scrisorilor, pe hârtie liniată, iar scrisorile ajungeau în dulap, lângă fotografiile lui pe care mama încă le păstra.
Bunicul avea câțiva prieteni de culoare, majoritatea partenerii lui de poker și de bridge, și uneori mă lăsam târât la câte o partidă, asta înainte de a fi destul de mare încât să nu-mi mai pese dacă se supără sau nu pe mine. Erau bărbați în vârstă, cu voci aspre, îmbrăcați frumos, cu haine care miroseau a fum de țigară, genul de bărbați pentru care există un loc anume pentru orice lucru și care văzuseră destule la viața lor încât să nu-și mai piardă timpul vorbind despre asta. Când mă vedeau, mă plesneau jovial peste spate și mă întrebau ce mai face mama; dar, când începea jocul, nu mai scoteau un cuvânt, în afară de situațiile în care protestau față de cât licitau partenerii.
A existat totuși printre ei o excepție, un poet pe nume Frank, care locuia într-o casă dărăpănată dintr-un cartier din Waikiki lăsat în paragină. Cândva se bucurase de un oarecare succes, fusese contemporan cu Richard Wright și cu Langston Hughes în anii în care cel din urmă locuise la Chicago. Bunicul mi-a arătat la un moment dat câteva poezii de-ale lui, publicate într-o antologie de poezie neagră. Când l-am cunoscut pe Frank, acesta avea spre 80 de ani, pielea de pe față i se lăsase și părul creț, neîngrijit, îl făcea să semene cu un leu decrepit și lățos. Când ne mai duceam pe la el, ne citea poezii compuse de el, iar el și bunicul beau whiskey din același borcan în care cândva fusese dulceață. Spre seară, amândoi îmi cereau ajutorul pentru a compune limericks⁹ deocheate. În cele din urmă, conversația aluneca spre lamentări în privința femeilor.
– Astea te aruncă în darul beției, băiete, îmi spunea Frank cu seriozitate. Și, dacă le dai voie, până la urmă te bagă în mormânt.
Eram fascinat de bătrânul Frank, de cărțile lui și de respirația lui îmbibată de alcool și de experiența pe care ochii lui cu pleoape lăsate o ascundeau. Însă vizitele în casa lui îmi produceau o vagă senzație de disconfort, de parcă aș fi fost martorul unei tranzacții complicate, tacite, între doi oameni, o tranzacție pe care nu o puteam înțelege pe deplin. Aveam același sentiment când bunicul mă lua cu el la unul dintre barurile lui preferate, aflat în districtul roșu din Honolulu.
„Să nu-i spui bunică-tii“, mă ruga el făcându-mi cu ochiul în timp ce treceam pe lângă prostituatele cu fețe dure și trupuri pufoase pentru a ajunge la un bar mic, întunecat, dotat cu un tonomat și câteva mese de biliard. Nimeni nu dădea atenție faptului că bunicul era singurul alb din local sau că era însoțit de un băiat de 11–12 ani. Unii dintre cei aplecați asupra barului ne făceau semn cu mâna, iar barmanița, o femeie solidă cu pielea deschisă la culoare, cu brațele cărnoase descoperite, aducea un scotch pentru bunicul și o cola pentru mine. Dacă mesele de biliard nu erau ocupate, bunicul mă învăța să joc, dar de obicei stăteam la bar, cu picioarele atârnate pe scaunul prea înalt, suflând în paiul din sticlă și uitându-mă la „arta“ pornografică de pe pereți – femei cu pielea fosforescentă, întinse pe piei de animale, personaje din Disney în poziții înjositoare. Câteodată venea lângă mine Rodney, un tip cu pălărie cu boruri largi.
– Cum merge școala, șefu’?
– Bine.
– Iei numai zece, așa-i?
– Uneori.
– Asta-i bine. Sally, ia mai adu-i băiatului o cola, o ruga el în timp ce scotea o bancnotă de 20 de dolari din teancul mototolit din buzunar, apoi dispărea.
Încă îmi amintesc bucuria pe care o simțeam în timpul acelor escapade, atracția întunericului și sunetul scos de bilele de biliard, luminile roșii și verzi ale tonomatului și râsetele obosite din local. Cu toate acestea, chiar și la vârsta aceea, îmi dădeam seama că majoritatea oamenilor din bar nu se aflau acolo doar dintr-o toană, că bunicul meu căuta compania oamenilor care-l ajutau să uite de propriile necazuri, oameni care nu-l judecau. Poate că ieșirile la bar chiar îl ajutau să uite, dar instinctul meu infailibil îmi spunea că se înșela dacă credea că nimeni nu-l judecă în acel loc. Prezența noastră acolo părea forțată, iar când am ajuns în primele clase de liceu am învățat să mă eschivez de la invitațiile bunicului meu, conștient de faptul că nu în barul acela puteam găsi ce doream sau lucrurile de care aveam nevoie.