– Ciudată creatură e tac-tu mare, a spus el. Știi că am copilărit la distanță de 80 de kilometri unul față de celălalt?
Am dat din cap că nu știam.
– Așa e. Am locuit amândoi destul de aproape de Wichita. Sigur că pe-atunci nu știam unul de altul. Când el era încă de-o șchioapă, eu plecasem de mult de-acasă. E posibil să-i fi cunoscut pe unii din familia lui. Sau să fi trecut pe lângă ei pe stradă. Dacă o fi fost așa, e posibil să fi coborât de pe trotuar ca să le fac loc. Ți-a vorbit vreodată bunicul tău despre asta?
Am dat whiskey-ul pe gât, după care am făcut iar semn că nu.
– Mda…, a mai spus Frank, nu cred că ți-ar fi spus. Lui Stan nu-i place să vorbească despre Kansas. Îi dă o stare de disconfort. Mi-a povestit odată despre o fată de culoare pe care o angajaseră să aibă grijă de maică-ta. Mi se pare că era fiică de pastor. Mi-a zis că devenise aproape ca un membru al familiei. Așa își amintește el, înțelegi? Asta își amintește el legat de fata aia care a venit să îngrijească de copilul unui străin și de maică-sa, care era spălătoreasă. Ca de un membru al familiei.
Am luat sticla și mi-am turnat singur whiskey. Frank nu se uita la mine; ținea ochii închiși, capul sprijinit de spătarul scaunului, iar chipul lui parcă era sculptat în piatră.
– Nu-l poți condamna pe Stan că este așa cum este, a spus Frank încetișor. E un om fundamental cumsecade. Dar pe mine nu mă cunoaște. În orice caz, nu mai bine decât a cunoscut-o pe fata aia care a avut grijă de maică-ta. Și nu are cum să mă cunoască, nu așa cum îl cunosc eu. Poate unii dintre localnicii de aici să mă cunoască sau indienii din rezervații. Ei și-au văzut părinții umiliți. Mamele lor au fost necinstite. Dar bunicul tău nu are cum să simtă ce au simțit oamenii ăia. De-aia vine aici și-mi bea whisky-ul și adoarme în fotoliul ăla în care stai tu acum. Doarme ca un bebeluș. Vezi, ăsta e un lucru pe care eu nu-l pot face în casa asta. Niciodată. Nu contează cât de obosit sunt, tot iepurește dorm. Trebuie să fiu vigilent, ca să pot supraviețui.
Frank a deschis ochii.
– Ce încerc eu să-ți spun este că bunică-ta are dreptate să fie speriată. Are cel puțin la fel de multă dreptate cât are Stanley. Ea știe că negrii au motive să urască. Ăsta-i adevărul. De dragul tău, aș vrea ca lucrurile să stea altfel. Dar nu se poate. Așa că obișnuiește-te cu asta.
Frank a închis din nou ochii. Respirația lui a încetinit până când a părut că doarme. M-am gândit să-l trezesc, apoi m-am răzgândit și m-am dus la mașină. Am simțit cum fuge pământul de sub mine, gata să mă înghită în orice clipă. M-am oprit, încercând să-mi recapăt echilibrul, și pentru prima dată în viață mi-am dat seama că sunt îngrozitor de singur.
Specie de poezie din folclorul englez și irlandez sau în lirica cultă, cu formă fixă, din cinci versuri, reflectând un umor absurd (n.tr.)
Program de muzică și dans difuzat de televiziunea națională americană între 1971 și 2006 (n.tr.)
Julius Winfield Erving II, jucător american de baschet, născut în 1950 (n.tr.)
Bază militară americană (n.tr.)
Bigger Thomas, personaj principal al romanului Native Son de Richard Wright, scris în 1940 (n.tr.)
Capitolul cinci
E ora trei dimineața. Străzile goale sunt scăldate în lumina lunii, iar în depărtare se aude zgomotul unei mașini care rulează cu viteză. Petrecăreții se vor fi dus deja la culcare, perechi-perechi sau singuri, amețiți de berile consumate, iar Hasan era la noua lui prietenă. La plecare îmi făcuse cu ochiul, spunându-mi să nu-l aștept. Acum eram doar noi doi, așteptând răsăritul soarelui, Billie Holiday și cu mine, iar vocea ei umplea încăperea și mă mângâia precum o iubită.
I’m a fool… to want you.
Such a fool… to want you.
Mi-am turnat ceva de băut și am cercetat încăperea cu privirea: era plin de boluri cu resturi de covrigei, scrumiere pline până la refuz, sticle goale aliniate la perete, de parcă erau siluetele unor clădiri profilate la orizont. Toată lumea spusese asta: dacă vreți o petrecere de pomină, bazați-vă pe Barry și pe Hasan. Singura care făcea excepție era Regina. Regina nu se distrase. Înainte de a pleca mi-a spus: te gândești mereu numai la tine. Pe urmă mi-a mai spus ceva despre bunică-sa. De parcă eu eram răspunzător pentru destinul rasei negre. De parcă eu aș fi fost cel care o ținuse pe bunică-sa toată viața în genunchi. La dracu’ cu Regina. La dracu’ cu ochii ei plini de îngâmfare, superioritate și dezamăgire. Habar n-avea cine sunt. Nu înțelegea cum gândeam.
M-am așezat pe canapea și mi-am aprins o țigară, urmărind flacăra chibritului până mi-a ajuns la deget și simțind arsura pe piele când l-am stins tot cu degetul. Care e șmecheria? m-a întrebat cineva. Șmecheria e să nu-ți pese că te doare. Am încercat să-mi amintesc unde auzisem replica, dar nu am reușit, era ca un chip de mult uitat. N-are-a face, Billie știa aceeași șmecherie; ghiceam asta din durerea și tremurul din vocea ei. Învățasem să nu-mi pese, așa trecusem prin ultimii doi ani de liceu, după ce Ray plecase la facultate, iar eu lăsasem deoparte cărțile, după ce am încetat să-i mai scriu tatălui meu și nici el nu mi-a mai scris. Mă săturasem să caut soluția unui dezastru care nici măcar nu fusese provocat de mine.
Am învățat să nu-mi mai pese.
Am făcut câteva cerculețe din fum, încercând să-mi amintesc acei ani. Iarba mă ajutase, ca și alcoolul; din când în când, iar când îmi permiteam, și ceva cocaină. Nu m-am atins însă de heroină; Micky, tipul care încercase să mă convingă să consum heroină fusese un pic cam prea entuziasmat. Spunea că poate să se înțepe legat la ochi, dar tremura ca varga când mi-a spus asta. Poate că îi era frig; stăteam amândoi în camera frigorifică din spatele magazinului de delicatese unde lucra el, și cred că erau –6 grade acolo. Nu tremura de frig însă. Era mai degrabă transpirat, iar fața tensionată îi strălucea. Își scosese acul și-și desfăcuse garoul, iar eu mă uitam la el, cum stătea acolo înconjurat de salamuri și hălci de carne de vită, când am văzut brusc în minte imaginea unei bule de aer, strălucitoare și rotundă ca o perlă, care se rostogolea încet prin vena mea și apoi îmi oprește inima…
Un toxicoman. Un drogat. Acolo mă îndreptam, spre rolul final, fatal, al unui așa-zis tânăr de culoare. Nu de asta mă drogasem, nu ca să dovedesc că eram un ratat. În nici un caz nu atunci. Mă drogam ca să obțin efectul total opus, căutând o stare care să-mi ridice întrebări despre cine eram când nu mă controlam, o stare care să pondereze peisajul din sufletul meu și să estompeze limitele amintirilor mele. Descoperisem că nu conta dacă fumam marijuana în duba nou-nouță a unui coleg de clasă alb, în camera de cămin a unui student de culoare pe care îl cunoscusem la sala de sport sau pe plajă, împreună cu câțiva băieți hawaiieni care se lăsaseră de școală și acum profitau de orice pretext să sară la bătaie. Nimeni nu te întreba dacă taică-tu este un director îmbuibat care o înșela pe nevastă-sa sau un oarecare șomer care te caftea de câte ori venea acasă. Poate erai doar plictisit sau te simțeai singur. Oricine era bine-venit în clubul nemulțumiților. Iar dacă drogurile nu rezolvau problemele care te aduseseră în starea aceea, te ajutau măcar să râzi de nebunia lumii și să vezi dincolo de ipocrizie, minciună și moralism ieftin.
Mie, cel puțin, așa mi s-a părut. Mi-au trebuit vreo doi ani să-mi dau seama că destinele își urmau calea, că banii și culoarea pielii contează, că puteau decide cine supraviețuiește sau nu, că erau hotărâtoare în situații de eșec. Sigur că era vorba și de noroc. Un pic de noroc i-ar fi prins bine lui Pablo, de pildă, în ziua în care a fost oprit de un polițist în trafic, când n-avea permisul la el, iar agentul n-a avut nimic mai bun de făcut decât să-i verifice portbagajul. Tot norocul l-ar fi ajutat pe Bruce să nu ajungă la balamuc după ce a consumat atâta LSD încât nu mai știa pe ce lume trăiește. Și Duke ar fi avut nevoie de puțin noroc după un accident de mașină…
Am încercat să-i explic toate astea maică-mii, să-i arăt cât de mult conta norocul pe lume, de fapt acea roată a norocului. S-a întâmplat la începutul ultimului meu an de liceu; ea se întorsese în Hawaii după terminarea muncii de cercetare și într-o zi a intrat glonț în camera mea, cerându-mi detalii legate de arestarea lui Pablo. I-am zâmbit, am bătut-o ușurel pe mână și i-am spus să nu-și facă griji, pentru că n-aș fi făcut niciodată nimic necugetat. De obicei, tactica asta funcționa, era un alt truc pe care îl învățasem: de obicei oamenii sunt mulțumiți atât timp cât ești politicos, zâmbești și nu faci mișcări bruște. Nu că erau mulțumiți – răsuflau ușurați, adică ce surpriză plăcută era pentru ei să întâlnească un tânăr de culoare atât de manierat și care nu era în permanență supărat.
Numai că mama nu era deloc mulțumită. Ședea acolo, urmărindu-mi ochii, neagră de supărare.
– Nu ți se pare că ești un pic cam prea relaxat în privința viitorului tău? m-a întrebat ea.
– Ce vrei să spui?
– Știi foarte bine ce vreau să spun. Unul dintre prietenii tăi tocmai a fost arestat pentru deținere de droguri. Iei note mici. Nici măcar n-ai început să trimiți cererile pentru admiterea la facultate. De câte ori încerc să vorbesc cu tine despre asta, te porți ca și cum n-aș fi decât un frate mai mare.
N-aveam nevoie de predica ei. Nu era ca și cum riscam să pierd anul. I-am spus că mă gândeam să nu merg la facultate, ci să rămân în Hawaii, să mai fac niște cursuri și să-mi găsesc o slujbă cu jumătate de normă. M-a întrerupt înainte să termin ce aveam de spus. Era de părere că puteam să fiu admis la o facultate de pe continent dacă mă străduiam câtuși de puțin.
– Îți mai amintești ce înseamnă să te străduiești? Fir-ar să fie, Bar, nu e admisibil să te porți ca un pierde-vară și să stai la mâna norocului.
– Un pierde-ce?
– Un pierde-vară. Un trântor.
Mă uitam la ea și nu-mi venea să cred cât era de stăruitoare, de convinsă de destinul fiului ei. Ideea că supraviețuirea mea depindea de noroc era pentru ea un fel de erezie; era hotărâtă să atribuie cuiva responsabilitatea – ei, bunicului și lui Toot, mie. Dintr-odată am simțit nevoia să îi zdruncin acea siguranță și să o anunț că experimentul ei legat de mine eșuase. În loc să ridic vocea, am început să râd.
– Un pierde-vară, zici? De ce nu? Poate că doar asta-mi doresc de la viață. Uită-te la bunicul. Nici măcar n-a făcut o facultate.
Comparația a luat-o pe mama prin surprindere. I-a căzut pur și simplu fața, iar ochii ei au părut să mă evite. Dintr-odată mi-am dat seama care era cea mai mare temere a ei.
– De asta ești așa de îngrijorată? am întrebat-o. Ți-e frică să nu ajung ca bunicul?
A clătinat scurt din cap.
– Ai deja o educație mai bogată decât bunicul tău, a spus ea.