Un an mai târziu încă mă obseda amintirea acelor cuvinte, furia și ciuda pe care le-am simțit când Marcus mi-a vorbit astfel în fața lui Reggie. Dar avusese dreptate. Mă prinsese cu minciuna. De fapt cu două minciuni, una despre Tim și una despre mine însumi. În realitate, acel prim an de facultate mi s-a părut o minciună nesfârșită, dat fiind că mi-am consumat energia alergând după coadă și încercând să-mi acopăr urmele.
Nu și în cazul Reginei. Probabil asta m-a atras la ea, faptul că nu mă făcea să mă simt ca și cum ar fi trebuit să mint. Încă din prima zi când am cunoscut-o, când a intrat în braseria în care Marcus îmi ținea o prelegere despre lecturile mele. Marcus i-a făcut semn să vină la masa noastră, ridicându-se să-i ofere un scaun.
– Regina, sora mea, îl cunoști pe Barack, așa-i? a întrebat-o el. Încerc să-i explic fratelui Barack aici de față că citește un căcat de carte.
I-a arătat un exemplar din Inima întunericului de Joseph Conrad, ca pe o probă în instanță. Am întins mâna după carte.
– Omule, nu mai flutura cartea aia.
– Vezi? a mai zis Marcus. Te simți prost, nu-i așa, numai și pentru că te vede lumea citind așa ceva. Ai grijă, cărți ca asta o să-ți otrăvească mintea.
S-a uitat la ceas.
– Fir-ar să fie, am întârziat la curs.
S-a aplecat și a sărutat-o pe Regina pe obraz.
– Vorbește cu băiatul ăsta, te rog. Cred că încă mai poate fi salvat.
Regina a zâmbit, a clătinat din cap și l-a urmărit pe Marcus până când acesta a plecat din braserie.
– Văd că Marcus are chef de predici.
Am îndesat cartea în rucsac.
– De fapt are dreptate, am spus. E o carte rasistă. Dacă te iei după Conrad, Africa este haznaua lumii, negrii sunt niște sălbatici și orice contact cu ei are drept rezultat o contaminare.
Regina a suflat în cafea.
– Atunci de ce îl citești?
– Pentru că e pe lista de lecturi obligatorii.
Am făcut o pauză, neștiind sigur dacă să continui sau nu.
– Și pentru că…
– Pentru că…
– Pentru că sunt multe de învățat din cartea asta, am răspuns. Despre albi, vreau să spun. Vezi tu, cartea nu este de fapt despre Africa. Sau despre negri. Este despre omul care a scris-o. Europeanul. Americanul. E un mod aparte de a privi lumea. Dacă reușești să rămâi neutru, vei vedea asta în ceea ce spune și în ceea ce lasă să se citească printre rânduri. Citesc asta pentru că mă ajută să înțeleg care e de fapt motivul pentru care albii se tem în halul ăsta. Le înțeleg demonii. Felul în care răstălmăcesc anumite idei. Mă ajută să înțeleg cum învață oamenii să urască.
– Și asta e important pentru tine.
Viața mea depinde de asta, mi-am spus în gând. Dar n-am recunoscut asta față de Regina.
– E singura modalitate de a vindeca o boală, am spus zâmbind. Pui un diagnostic.
Mi-a zâmbit și a luat o gură de cafea. O mai văzusem, de obicei la bibliotecă, cu o carte în mână, o femeie solidă, de culoare, care purta dresuri și rochii ce păreau a fi confecționate acasă, niște ochelari fumurii, supradimensionați, și o eșarfă care îi acoperea mereu capul. Știam că era studentă în primul an, că ajuta la organizarea evenimentelor studenților negri și că nu prea ieșea. Amesteca absentă în cafea.
– Cum ți-a spus Marcus adineauri? m-a întrebat ea. Suna ca un nume african.
– Barack.
– Credeam că te cheamă Barry.
– Barack e numele meu de botez. Numele tatălui meu. Tata e din Kenya.
– Înseamnă ceva numele tău?
– Înseamnă binecuvântat, în arabă. Bunicul meu era musulman.
Regina a repetat numele pentru ea, ca și cum ar fi vrut să înțeleagă cum sună.
– Barack. Un nume frumos.
S-a aplecat peste masă.
– Atunci de ce-ți spune toată lumea Barry?
– Din obișnuință, cred. Tatăl meu își spunea așa când a sosit în State. Nu știu dacă a fost ideea lui sau a altcuiva. Probabil că Barry e mai ușor de pronunțat. Și l-a ajutat să simtă că se integrează. Și pe urmă ai mei au început să-mi spună și mie așa. Ca să nu mă simt exclus.
– Te superi dacă eu îți spun Barack?
– Nu mă supăr, atât timp cât îl pronunți corect, i-am răspuns zâmbind.
Și-a aplecat capul a dojană, s-a bosumflat puțin mi-mând supărarea, dar ochii îi râdeau. Am petrecut toată după-amiaza împreună, stând de vorbă și bând cafele. Mi-a povestit că a copilărit la Chicago, mi-a spus despre absența tatălui și despre eforturile de supraviețuire ale mamei ei, despre blocul cu șase apartamente din cartierul de sud al orașului, unde iarna nu era niciodată cald, iar vara era atât de zăpușeală încât oamenii se duceau să doarmă pe marginea lacului. Mi-a povestit despre vecinii din cartier, despre tavernele și sălile de biliard pe lângă care trecea duminica, în drum spre biserică. Mi-a vorbit despre serile petrecute în bucătărie împreună cu unchii, verii și bunicii ei, despre veselia care umplea casa. Vocea ei evoca o viziune a vieții oamenilor de culoare în toată splendoarea ei, o viziune care m-a umplut de dor – mi-era dor de un loc în lume, de o istorie fixă și clară. Când să plecăm, i-am spus Reginei că o invidiez.
– De ce?