– Nu știu. Poate pentru amintirile tale.
Regina s-a uitat la mine și a început să râdă cu poftă, un râs zdravăn, pornit parcă din pântece.
– Ce e așa de amuzant?
– Of, Barack, nu-i așa că viața e tare ciudată? a spus ea, trăgându-și sufletul. Eu mi-am dorit mereu să mă fi născut în Hawaii.
Ciudat cum te poate schimba o simplă conversație. Sau poate doar mi se pare, privind în urmă. Trece un an și simți că te-ai schimbat, dar nu știi sigur cum, de ce sau în ce fel, și-atunci mintea ta cotrobăie în trecut în căutarea unui cuvânt, a unei priviri sau a unei atingeri care ar fi putut provoca schimbarea. Am înțeles că, după ceea ce părea a fi fost o lungă absență, mi-am recăpătat vocea în după-amiaza aceea petrecută cu Regina. Imediat după, întâmplarea mi s-a părut tulbure, distorsionată. Dar în anul doi de studenție mi-am dat seama că în mine mai era o fărâmă constantă de onestitate care devenea mai puternică, mai solidă, o punte între trecutul și viitorul meu.
Cam tot în aceeași perioadă m-am implicat în campania de dezinvestire, care începuse mai degrabă ca un capriciu, ca parte a unei poziții radicale pe care prietenii mei și cu mine încercam s-o menținem, într-un marș subconștient în jurul unor chestiuni mult mai personale. Cu trecerea timpului m-am trezit atras de o sarcină mult mai importantă, care mă obliga să iau legătura cu reprezentanții Congresului Național African pe care îi invitam să vorbească în fața studenților, să redactez scrisori adresate corpului profesoral, să tipăresc pliante și să concep strategii și am observat că lumea începuse să fie atentă la ceea ce spuneam. A fost o descoperire care mi-a deschis apetitul pentru cuvinte. Nu cuvinte în spatele cărora m-aș fi putut ascunde, ci cuvinte care transmiteau un mesaj, care susțineau o idee. Când am început să organizăm mitingul pentru reuniunea administratorilor și mi s-a propus să vorbesc în deschidere am acceptat imediat. Mă simțeam pregătit, aveam ocazia să ajung la inimile oamenilor. Am crezut că vocea mea se va face auzită.
Vasăzică… La ce mă voi fi gândit în acele zile dinaintea mitingului? Agenda fusese pusă la punct dinainte, cu mare grijă, nu trebuia decât să rostesc câteva remarci de deschidere, în timpul cărora doi studenți albi, îmbrăcați în uniforme paramilitare, trebuiau să mă tragă la o parte de pe scenă. Un pic cam dramatic, un mod de a pune în scenă situația activiștilor din Africa de Sud. Cunoșteam scenariul, doar contribuisem la el. Numai că, atunci când am vrut să pun pe hârtie câteva gânduri, ceva s-a întâmplat. În mintea mea, micul discurs de deschidere s-a întins pe mai mult de două minute și a devenit mai mult decât un mod de a-mi dovedi rigoarea politică. Mi-am amintit de vizita tatălui meu la clasa domnișoarei Hefty; de privirea Corettei, în acea zi; de ecoul pe care l-au avut cuvintele tatălui meu. Măcar de-aș putea găsi cuvintele potrivite, mi-am spus. Totul se poate schimba cu ajutorul cuvintelor potrivite – Africa de Sud, viețile copiilor din ghetourile aflate la doar câțiva kilometri de noi, locul meu nesigur în lume.
Când am urcat pe scenă eram parcă într-o transă. Nu îmi amintesc cât am stat acolo, cu soarele în ochi, în fața a sute de studenți nerăbdători, abia veniți de la masa de prânz. Pe o pajiște, câțiva studenți se jucau cu discul; alții stăteau deoparte, pregătiți să intre la bibliotecă. Fără să mai aștept să-mi vină rândul, m-am apropiat de microfon.
– Exact în aceste momente are loc o luptă, am spus.
Vocea mea abia dacă s-a auzit în primele rânduri. Câțiva studenți au ridicat privirea, așteptând să se lase liniștea.
– Am spus că exact acum are loc o luptă!
Cei ce se jucau cu discurile s-au oprit.
– Se întâmplă peste ocean. Dar este o luptă care are repercusiuni asupra fiecăruia dintre noi. Fie că ne dăm seama de asta sau nu. O luptă în care trebuie să ne implicăm și să ne alăturăm unei părți. Alegerea pe care trebuie s-o facem nu este între albi și negri, nici între cei bogați și cei săraci, ci una mult mai dificilă. Trebuie să alegeți între demnitate și servitute. Între dreptate și nedreptate. Între implicare și indiferență. O alegere între bine și rău…
M-am oprit. Se lăsase liniștea, toată lumea era cu ochii pe mine. Cineva a început să aplaude.
– Nu te lăsa, Barack, am auzit pe cineva strigând. Spune lucrurilor pe nume.
Au intervenit și alții, aplaudând, ovaționând și în acel moment am știut că le captasem atenția, că realizasem o conexiune cu ei. Am luat microfonul, gata să îmi continui discursul, când am simțit că mă apucă cineva de la spate. Exact cum am stabilit, Andy și Jonathan erau acum pe scenă, cu fețe încruntate și ochi ascunși de ochelarii de soare. Au început să mă tragă de pe scenă, iar eu ar fi trebuit să mă împotrivesc, numai că eu de fapt nu prea mai jucam teatru, chiar voiam să rămân pe scenă și să aud ecoul spuselor mele în aplauzele mulțimii. Aveam încă multe de spus.
Dar rolul meu luase sfârșit. M-am retras deoparte, iar Marcus a luat microfonul; un băiat zvelt, cu pielea neagră și spatele drept, un băiat corect, în blugi și tricou alb. A explicat celor din public despre ce era de fapt vorba în scena la care tocmai asistaseră și de ce bâlbâielile administrației legate de chestiunea Africii de Sud erau inacceptabile. A venit rândul Reginei să vorbească, iar ea a vorbit despre mândria familiei legată de admiterea ei la facultate, dar și de rușinea pe care ea o simțea acum, când știa că face parte dintr-o instituție care a plătit privilegiile cu profiturile de pe urma opresiunii. Ar fi trebuit să fiu mândru de amândoi; au fost elocvenți și publicul a fost mișcat de cuvintele lor. Dar eu nu mai eram atent. Eram din nou pe dinafară, de unde priveam cu scepticism și cu ochi critic. Nu vedeam decât că suntem niște amatori dichisiți și bine hrăniți, niște tineri care purtau banderole negre din șifon și țineam în mâini pancarte scrise de mână. Studenții de pe pajiște și-au reluat jocul cu discul. Când administratorii au început să sosească la întrunire, câțiva dintre ei s-au oprit dincolo de pereții din sticlă ai clădirii administrative pentru a se uita la noi și i-am văzut pe moșnegii ăia albi râzând și unul chiar făcându-ne cu mâna. Totul era o farsă, mi-am spus, mitingul, bannerele, totul. Un mod plăcut de a-ți petrece după-amiaza, o scenetă a școlii, fără spectatori din rândurile părinților. Iar eu și discursul meu de un minut fusesem cea mai mare păcăleală din tot acest circ.
La petrecerea din seara respectivă Regina m-a felicitat. Am întrebat-o de ce.
– Pentru discursul minunat pe care l-ai ținut.
Am desfăcut o bere.
– A fost foarte scurt.
Regina a ignorat sarcasmul meu.
– Tocmai de aceea a fost atât de eficient, a spus ea. Ai vorbit din inimă, Barack. Oamenii au dorit să audă mai mult. Când ai fost tras de pe scenă, a fost ca și cum…
– Uite ce e, Regina, am întrerupt-o, ești o tipă foarte drăguță. Și mă bucur că ți-a plăcut micul meu spectacol de azi. Dar e ultima oară când voi mai ține vreun discurs. O să las predicile pentru tine. Și pentru Marcus. Eu n-am ce căuta să vorbesc negrilor.
– Și de ce, mă rog?
Am luat o gură de bere, cu ochii la dansatorii din fața noastră.
– Pentru că n-am nimic de spus, Regina. Nu cred că spectacolul nostru de azi a avut vreun impact. Nu cred că viața unui copil din Soweto înseamnă ceva pentru oamenii cărora ne adresăm. Nu ajung numai vorbele frumoase. Așa că de ce mă mai agit? Îți spun eu de ce. Pentru că mă face să mă simt important. Pentru că îmi plac aplauzele. Pentru că mă fac să mă simt bine. Atâta tot.
– Nici tu nu crezi ce spui.
– Ba da, asta cred.
M-a privit uluită, căutând să vadă dacă nu cumva îmi băteam joc de ea.
– Ce să spun, pe mine m-ai păcălit, a spus ea într-un târziu, încercând să-mi reproducă tonul. Mie mi s-a părut că l-am ascultat pe un om care chiar crede în ceva. Un negru căruia îi pasă. Dar, asta e, probabil că sunt eu mai proastă.
Am mai luat o gură de bere și am făcut cu mâna unei persoane care tocmai intra pe ușă.
– Nu ești proastă, Regina. Ești naivă.
A făcut un pas înapoi și și-a pus mâinile în șold.
– Naivă? Tu mă faci pe mine naivă? Nu, nu. Nu cred. Tu ești cel naiv. Tu ești cel care crede că poate fugi de el însuși. Tu ești cel care crede că poate evita ceea ce simte.
M-a împuns cu degetul în piept.
– Vrei să știi care e problema ta? Ai impresia că totul se învârte în jurul tău. Ești la fel ca Reggie și Marcus și Steve și toți ceilalți „frați“. Numai tu simți durere. Dă-mi voie să-ți spun un lucru, domnule Obama. Nu totul se învârte în jurul tău. Nu e mereu vorba numai despre tine. Este vorba și despre oameni care au nevoie de ajutorul tău. Copii care depind de tine. Pe ei nu-i interesează ironiile tale și ifosele tale și mândria ta rănită. Și nici pe mine.
Tocmai când ea termina ce avea de spus, Reggie a ieșit din bucătărie, mai amețit decât eram eu. A venit lângă mine și m-a luat pe după umeri.
– Obama! Grozavă petrecere, frate!
După care s-a uitat la Regina cu un zâmbet moale, spunând: