Au început amândouă să râdă.
Au stat cu mine și cu Sadik câteva nopți, apoi s-au mutat într-un apartament de pe Park Avenue pus la dispoziție de o prietenă a mamei, care era plecată din oraș. În vara aceea mi-am găsit de lucru pe un șantier din Upper West Side, așa că mama și sora mea și-au petrecut cele mai multe zile explorând orașul singure. Când ne întâlneam la cină, îmi povesteau cu lux de amănunte aventurile lor: cum au mâncat căpșuni cu frișcă la Plaza, cum au luat feribotul pentru Statuia Libertății și au vizitat expoziția Cezanne de la Muzeul Metropolitan. Mâncam fără să spun nimic, lăsându-le să-și termine povestea, după care mă lansam într-un lung discurs despre problemele orașului și ideologia celor deposedați. Am certat-o pe Maya pentru că într-o seară s-a uitat numai la televizor în loc să citească romanele pe care i le cumpărasem. I-am explicat mamei faptul că donatorii externi și organizațiile internaționale pentru dezvoltare, cum era cea pentru care lucra ea, dispuneau de nenumărate căi de a stimula dependența în țările Lumii a Treia. După ce ele se retrăgeau în bucătărie, o auzeam pe Maya plângându-se mamei.
– Barry e bine, nu-i așa? Adică sper că n-o se schimbe și n-o să devină ca ciudații ăștia pe care îi vezi pe străzile de-aici.
Într-o seară, în timp ce răsfoia The Village Voice, mamei i-au căzut ochii pe reclama la un film care rula în oraș, Orfeu Negro²⁰ (Orfeu negru), motiv de bucurie pentru ea. A insistat să mergem la film chiar în seara aceea; ne-a spus că fusese primul film străin pe care îl văzuse vreodată.
– Aveam doar 16 ani pe-atunci, ne-a zis ea când ne-am urcat în lift. Tocmai fusesem admisă la Universitatea din Chicago – bunicul vostru încă nu mă anunțase că nu-mi va da voie să plec – și îmi petrecusem vara acolo lucrând ca dădacă. A fost prima oară în viața mea când m-am descurcat singură. Doamne, m-am simțit ca un adult veritabil. Iar când am văzut filmul ăsta, mi s-a părut cel mai frumos lucru pe care l-am văzut vreodată.
Am luat un taxi până la cinematograful unde rula filmul realizat în anii 1950, o producție care a reprezentat un deschizător de drumuri datorită distribuției majoritar negre, braziliene. Scenariul era simplu: mitul celor doi iubiți blestemați, Orfeu și Euridice, adaptat perioadei de Carnaval de la Rio și favelelor de-acolo. Filmată în Technicolor, în decorurile dealurilor înverzite, pelicula prezenta brazilieni negri și ciocolatii care cântau, dansau și cântau la chitară precum păsările cu penaj colorat, lipsite de griji. Cam pe la jumătatea filmului, mi-a cam ajuns și m-am întors spre mama s-o întreb dacă putem pleca. Dar chipul ei, scăldat de strălucirea albastră a ecranului, era umbrit de o privire melancolică. În momentul acela am avut senzația că priveam direct în inima tinereții ei mediocre. Și dintr-odată am înțeles că reprezentarea acelor negri copilăroși de pe ecran, reversul imaginii de sălbatici descrise de Conrad, era ceea ce mama luase cu ea în Hawaii cu mulți ani în urmă, o reflectare a fanteziilor ei banale, prohibite pentru o fată albă din clasa de mijloc a Kansasului, promisiunea unei alte vieți – caldă, senzuală, exotică, diferită.
Am întors privirea, stânjenit de expresia de pe chipul ei, iritat de oamenii din jur. Așa cum stăteam acolo, în întuneric, mi-am amintit de o conversație pe care o avusesem cu ani în urmă cu unul dintre prietenii maică-mii, un englez care lucrase în Africa și Asia pentru o organizație de ajutor internațional. El a fost cel care mi-a spus că, dintre toate popoarele pe care le întâlnise în călătoriile sale, tribul Dinka din Sudan era de departe cel mai ciudat.
– De obicei, după o lună sau două, se stabilește o legătură, mi-a povestit el atunci. Chiar dacă nu vorbești limba, ai parte de-un zâmbet, de o glumă, de o reacție în orice caz. Dar după un an întreg petrecut alături de tribul Dinka, oamenii aceia erau în continuare o enigmă pentru mine. Râdeau în situații care pe mine mă aduceau la disperare. Iar ceea ce mie mi se părea amuzant, pe ei îi lăsa indiferenți.
N-am pomenit de faptul că tribul Dinka era din neamul niloților, veri îndepărtați de-ai mei. Am încercat să mi-l imaginez pe acest englez palid în arșița deșertului, cu spatele la un grup de băștinași goi, cu ochii căutând cerul și chinuit de propria singurătate. Același gând mă chinuia acum, când plecam de la cinematograf cu mama și cu sora mea. Emoțiile împărtășite de rase diferite nu pot fi niciodată pure; până și iubirea este întinată de dorința de a găsi în celălalt un element care nouă ne lipsește fundamental. Fie că alergăm după propriii demoni sau căutăm mântuirea, cealaltă rasă va rămâne mereu la fel: amenințătoare, străină, aparte.
– Cam siropos, ce zici? m-a întrebat Maya după ce mama s-a dus la baie.
– Ce?
– Filmul. A fost cam siropos. Exact genul ei de film.
În următoarele zile am încercat să evit situațiile în care eram obligat să vorbesc cu mama. Dar, cu câteva zile înainte de plecarea lor, am trecut pe la ele, în timp ce Maya își făcea somnul de după-amiază. Mama a observat scrisoarea pentru tatăl meu pe care o țineam în mână. Am întrebat-o dacă are timbre pentru străinătate.
– Voi doi puneți la cale o vizită?
I-am povestit pe scurt planurile mele în timp ce căuta în poșetă după timbre. Până la urmă a găsit două care se lipiseră unul de altul din cauza căldurii. Mi-a aruncat o privire cam bleagă și a pus apă la fiert, ca să putem să le dezlipim cu ajutorul aburilor.
– Eu cred că ar fi minunat dacă voi doi v-ați cunoaște mai bine, mi-a vorbit ea din bucătărie. Poate că a fost prea dur cu tine, n-aveai decât zece ani, dar acum ești om în toată firea…
Am ridicat din umeri.
– Știu și eu…?
I-am văzut capul în ușa bucătăriei.
– Sper că nu-i porți pică.
– De ce aș face asta?
– Nu știu.
A revenit în sufragerie și am stat împreună un timp, ascultând zgomotul traficului din stradă. Ceainicul a început să fluiere, apoi mi-am timbrat scrisoarea. Fără nici o legătură, mama a început să povestească o întâmplare mai veche, cu o voce detașată, ca și cum ar fi vorbit cu ea însăși.
– Nu a fost vina tatălui tău că a plecat, să știi. Eu am introdus acțiunea de divorț. Când ne-am căsătorit, bunicii tăi n-au fost foarte încântați. Dar au cedat, oricum n-ar fi avut cum să ne împiedice, iar până la urmă s-au obișnuit cu ideea că au făcut bine că nu s-au împotrivit. Dar după aceea tatăl lui Barack – bunicul tău, Hussein – i-a scris lui tata o scrisoare lungă, plină de răutate, prin care îl informa că el nu era de acord cu această căsătorie. Nu dorea ca sângele Obama să fie murdărit de o femeie albă, scria el. Îți imaginezi ce reacție a avut bunicul tău. Apoi mai era o problemă cu prima soție a tatălui tău. Mie mi-a spus că erau separați, dar nunta fusese oficiată în satul lor, așa că nu exista nici un document care să dovedească faptul că erau divorțați…
Începuse să-i tremure bărbia și și-a mușcat buza, încercând să se calmeze.
– Tatăl tău i-a scris că se va căsători oricum cu mine. Apoi te-ai născut tu și am hotărât să mergem toți trei în Kenya după ce el își va termina studiile. Dar bunicul Hussein a continuat să-i scrie tatălui tău, amenințându-l că va face în așa fel încât viza lui să fie revocată. Toot era deja disperată, citise despre rebeliunea Mau Mau din Kenya care avusese loc cu câțiva ani înainte și pe care presa occidentală o speculase cât se putuse și era convinsă că mie îmi vor tăia capul și pe tine te vor duce cine știe unde. Chiar și-așa, lucrurile ar fi mers bine. Când taică-tu a absolvit Universitatea Hawaii, i s-au oferit două burse. Una aici, în New York, la New School. Cealaltă, la Harvard. Cei de la New School au fost de acord să acopere toate cheltuielile, cazare, masă, o slujbă în campusul universitar, suficient cât să ne descurcăm toți trei. Cei de la Harvard n-au vrut să plătească decât pentru școlarizare. Dar Barack a fost un ticălos încăpățânat și a ales Harvard. Cum să refuz cea mai bună școală? m-a întrebat el atunci. Numai la asta se gândea, să dovedească faptul că era cel mai bun.
A oftat, trecându-și degetele prin păr.
– Eram atât de tineri. Eu eram mai tânără decât ești tu acum. Iar el cu doar câțiva ani mai mare decât mine. Când ne-a vizitat atunci în Hawaii a vrut să ne ia cu el. Dar eram încă măritată cu Lolo, iar pe Barack tocmai ce-l părăsise a treia soție și n-am vrut să…
S-a oprit și a început să râdă.
– Ți-am spus vreodată că la prima noastră întâlnire a întârziat? Mi-a dat întâlnire în fața bibliotecii universitare la ora unu. Când am ajuns, nu l-am văzut și mi-am spus că îl aștept totuși câteva minute. Era o zi frumoasă și m-am întins pe o bancă din apropiere și, fără să-mi dau seama, am adormit. După o oră – o oră! – a apărut și el, împreună cu alți doi prieteni. M-am trezit și i-am văzut pe toți trei aplecați deasupra mea și l-am auzit pe taică-tu spunând: „Vedeți, domnilor, v-am spus că e o domnișoară de treabă și că mă va aștepta“.
Mama a râs iar și am văzut din nou copilul din ea. Numai că de data asta am mai văzut și altceva: pe chipul ei ușor nedumerit am văzut ceea ce văd probabil toți copiii la un moment dat – viețile părinților dezvăluite ca pe ceva separat, aparte, dincolo de momentul căsătoriei sau al nașterii copilului, vieți ce fac legătura cu bunicii, cu străbunicii, cu un număr infinit de întâlniri întâmplătoare, neînțelegeri, speranțe și circumstanțe limitate. Mama fusese fetița care văzuse filmul cu negrii aceia frumoși, tânăra măgulită de atenția tatălui meu, derutată și singură, dornică să scape de umbra vieților propriilor părinți. Inocența ei din ziua în care îl așteptase pe tata fusese influențată de propriile prejudecăți și nevoi. Era vorba despre o dorință nevinovată, lipsită de conștiința de sine, și pesemne așa începe orice poveste de iubire, prin impulsuri și imagini tulburi care ne lasă să ne smulgem din singurătate și care apoi, pentru cei mai norocoși dintre noi, se transformă în ceva mai trainic. Ceea ce am auzit eu de la mama mea în ziua aceea, când mi-a vorbit despre tata, a fost un lucru pe care majoritatea americanilor nu-l aud din gura oamenilor de altă rasă și care pare neverosimil când vine vorba de relația între albi și negri: dragostea cuiva care îți cunoaște viața din toate unghiurile, o dragoste care poate supraviețui dezamăgirilor. Ea îl privea pe tata într-un fel în care măcar o singură altă persoană îl putea privi; a încercat să-l ajute pe copilul care nu l-a cunoscut niciodată cu adevărat să-l privească cu aceiași ochi. Exact chipul ei din ziua aceea mi-a revenit în minte câteva luni mai târziu, când am sunat-o să-i spun că tatăl meu murise, iar ea a urlat sfâșiată de durere.
După ce am vorbit cu mama, i-am telefonat fratelui tatălui meu, în Boston, cu care am avut o conversație scurtă și stranie. Nu m-am dus la înmormântare, dar am trimis o scrisoare familiei mele din Nairobi pentru a le transmite condoleanțe. I-am rugat să-mi scrie, întrebându-mă cam ce gândeau. N-am simțit nici un fel de durere, ci doar o vagă senzație că pierdusem o ocazie – oricum, nu avea rost să mă prefac. Planurile mele de a călători în Kenya trebuiau să mai aștepte o vreme.
Avea să mai treacă încă un an înainte de a-l vedea din nou, într-o celulă rece dintr-un ungher al unui vis. Am visat că plecasem într-o excursie cu autobuzul, împreună cu niște prieteni al căror nume îl uitasem, femei și bărbați cu diferite destinații. Am traversat câmpuri uriașe acoperite cu iarbă și dealuri care împungeau cerul portocaliu.
Un bărbat în vârstă, alb, solid, stătea lângă mine, iar eu citeam, peste umărul lui, cartea pe care el o ținea în mână și am aflat că felul în care ne tratăm bătrânii ne pune sufletele la încercare. Mi-a spus că e sindicalist și că urmează să se întâlnească cu fiica lui.
Ne-am oprit la un hotel mare și vechi, care avea candelabre în holul recepției. Tot acolo era așezat un pian, iar holul era plin de perne din satin moale, am luat o pernă și am pus-o pe scaunul de lângă pian, bătrânul, care acum părea întârziat mintal sau senil, s-a așezat, dar când m-am uitat din nou la el se transformase într-o fetiță de culoare, ale cărei piciorușe desculțe abia atingeau pedalele. A zâmbit și a început să cânte, apoi a intrat o chelneriță, o femeie hispanică, s-a încruntat la noi, dar încerca de fapt să-și ascundă zâmbetul, apoi a pus degetul la gură de parcă mi-ar fi spus să păstrez un secret numai de noi știut.
Am dormit tot restul călătoriei, iar când m-am trezit eram singur. Autobuzul s-a oprit, eu am coborât și m-am așezat pe trotuar. Înăuntrul unei clădiri din piatră neșlefuită, un avocat se adresa judecătorului. Judecătorul a afirmat că poate tatăl meu făcuse destulă închisoare și venise vremea să-l elibereze. Dar avocatul a continuat să obiecteze cu fermitate, citând diverse precedente și statute, precum și nevoia de a păstra ordinea. Judecătorul a dat din umeri și s-a ridicat de la prezidiu.
Am rămas în picioare în fața celulei, am deschis lacătul, pe care l-am așezat cu grijă pe pervazul unei ferestre. Tata stătea în fața mea, acoperit doar cu o pânză strânsă în jurul brâului; era foarte slab, avea capul mare și o siluetă zveltă, iar pe brațe și pe piept nu avea nici un fir de păr. Era palid, ochii lui negri străluceau pe chipul de culoarea cenușii, dar a zâmbit și i-a făcut semn paznicului înalt și tăcut să se dea la o parte.
– Ia te uită, a spus el. Ești așa de înalt și subțire. Ai și fire albe!
Mi-am dat seama că avea dreptate și m-am dus spre el și ne-am îmbrățișat. Am început să plâng, mi-era rușine, dar nu-mi puteam opri lacrimile.
– Barack, am vrut mereu să-ți spun cât de mult te iubesc, a zis el.