Vechile felinare din parc începuseră să pâlpâie. O barjă lungă, cafenie, naviga prin apele verzi, spre ocean. M-am așezat pe o bancă, mi-am cântărit opțiunile și am observat o tânără de culoare apropiindu-se împreună cu fiul ei. Băiețelul a tras-o de mână spre parapet, și-a încolăcit mânuțele pe piciorul maică-sii și au rămas amândoi acolo, ca o singură siluetă în lumina amurgului. Într-un târziu, băiețelul a ridicat capul, ca și cum ar fi vrut să întrebe ceva. Femeia a dat din umeri, iar copilul a făcut câțiva pași spre mine.
– Nu vă supărați, domnule, a strigat el. Știți cumva de ce râul curge câteodată încolo și altădată încoace?
Femeia a zâmbit și a dat amuzată din cap, iar eu i-am spus puștiului că fluxul și refluxul puteau fi o explicație. Răspunsul meu l-a mulțumit probabil, pentru că s-a întors lângă maică-sa. I-am urmărit cu privirea până au dispărut în lumina lăptoasă și mi-am dat seama că nu mi-am pus niciodată problema direcției în care curge râul.
O săptămână mai târziu, mi-am încărcat bagajele în mașină și am plecat la Chicago.
Student Nonviolent Coordinating Committee – Comitetul de coordonare al studenților nonviolenți (n.tr.)
Motiv în formă de con de brad sau de migdală, folosit în ornamentare, cu un capăt superior curbat și ascuțit (n.tr.)
The United States Department of Housing and Urban Development – Agenția Americană pentru Locuințe și Dezvoltare Urbană (n.tr.)
Ralph Nader, n. 1934 – activist politic american, scriitor și avocat, cunoscut pentru implicarea lui în protecția consumatorilor, probleme ale mediului și reforme guvernamentale (n.tr.)
Capitolul opt
Nu mai fusesem la Chicago decât o singură dată. Se întâmplase în vara care urmase vizitei tatălui meu în Hawaii, cu puțin înainte de ziua mea de naștere – împlineam 11 ani și Toot a hotărât că venise vremea ca eu să cunosc partea continentală a Statelor Unite. Poate a existat o legătură între cele două, adică între decizia ei și vizita tatălui meu – prezența lui tulburase (încă o dată) lumea pe care ea și bunicul și-o construiseră, trezind în Toot o dorință de a-și reclama trecutul, amintirile și de a le transmite nepoților ei.
Am călătorit toți patru – Toot, mama, Maya și cu mine – timp de o lună. Bunicul își pierduse plăcerea de a călători și a ales să rămână acasă. Am luat avionul până la Seattle, am pornit apoi de-a lungul Coastei de Vest spre California, am fost la Disneyland, după care spre est, spre Marele Canion, am traversat preria până în Kansas City, am vizitat Marile Lacuri și ne-am întors în vest prin Parcul Național Yellowstone. Am călătorit foarte mult cu autobuzul, ne-am petrecut popasurile în hotelurile rețelei Howard Johnson, iar seara, înainte de culcare, ne uitam la audierile de la procesul Watergate.
Ne aflam deja de trei zile la Chicago, într-un motel din South Loop²⁵. Cred că era prin iulie, dar nu știu de ce îmi amintesc că au fost niște zile reci și mohorâte. Motelul avea o piscină acoperită, lucru care m-a impresionat; în Hawaii nu existau piscine acoperite. La un moment dat, aflându-mă sub calea ferată suspendată, am închis ochii și am țipat cât am putut de tare când trenul a trecut pe deasupra. La Muzeul de Istorie Naturală am văzut expuse două capete mumificate. Mici și stafidite, dar bine conservate, fiecare mare cât o palmă de-a mea, cu ochii și gurile cusute, exact cum m-aș fi așteptat. Păreau a fi de rasă europeană: bărbatul avea cioc, cum aveau conchistadorii; femeia avea păr lung și roșcat. M-am uitat lung la ei (până când mama m-a luat de-acolo), simțindu-mă de parcă aș fi dat peste un fel de glumă cosmică, cuprins de veselia morbidă specifică unui puști de vârsta mea. Nu mă amuzau atât dimensiunile celor două capete micșorate, asta puteam să înțeleg, pentru mine era totuna cu a gusta carne de tigru alături de Lolo, era ceva magic – un mod de a prelua controlul. Eram însă fascinat de faptul că aceste două fețe erau acum expuse într-o vitrină de sticlă, unde niște străini, printre ei poate chiar urmașii celor două personaje, puteau vedea detaliile unui destin înfiorător. Ori nimeni nu părea a vedea ciudățenia acestui lucru. Era o altfel de magie, din care făceau parte luminile reci din muzeu, etichetele ordonate, indiferența aparentă a vizitatorilor; un alt efort de a controla.
Acum, după 14 ani, orașul părea mai frumos. Era tot iulie, iar soarele strălucea prin crengile dese ale copacilor. Bărcile fuseseră scoase de la cheu, iar pânzele lor fluturau ca aripile porumbeilor pe toată întinderea lacului Michigan. Marty mă anunțase că avea să fie ocupat în primele zile după sosirea mea, așa că eram singur. Mi-am cumpărat o hartă și am urmat Bulevardul Martin Luther King de la nord la sud, m-am întors apoi în gara Cottage Grove, am străbătut câteva străduțe lăturalnice, am trecut pe lângă clădiri de apartamente și locuri virane, pe lângă magazine și vile. În timp ce rulam cu mașina, am început să-mi amintesc. Mi-am amintit șuieratul trenului din gara Illinois Central, care ducea povara a mii de oameni ce veniseră din sud cu mulți ani în urmă; bărbații, femeile și copiii de culoare, murdari de funingine, cu valizele lor improvizate, îndreptându-se cu toții spre un tărâm al făgăduinței. Parcă-l vedeam pe Frank într-un costum mult prea larg, cu revere mari, proțăpit în fața vechiului Teatru Regal, așteptând să iasă Duke sau Ella de la spectacol. Poștașul pe care l-am văzut cu ochii minții era Richard Wright, care, înainte de a deveni scriitor, distribuia corespondența; fetița cu ochelari și codițe, care sărea coarda, era Regina. Creasem o punte între viața mea și chipurile pe care le vedeam, împrumutând din amintirile altor oameni. În felul acesta încercam să pun stăpânire pe oraș, să mi-l adjudec. Era și asta tot un fel de magie.
În cea de-a treia zi am trecut pe lângă Frizeria lui Smitty, o prăvălie de cinci metri pe zece la marginea Hyde Park, cu patru scaune și o măsuță pentru LaTisha, manichiurista care lucra acolo part-time. Când am intrat, ușa era dată de perete, iar mirosul de pomadă și antiseptic se amesteca cu râsul bărbaților și zumzăitul ventilatoarelor. Smitty era un negru în vârstă, cu părul cărunt, subțire și adus de spate. Era liber și m-am așezat pe scaun. Imediat după eram angrenat în discuțiile despre sport, femei și titlurile din ziarele de ieri, în conversații deopotrivă intime și anonime, conversații purtate între bărbați care își lăsaseră necazurile la ușă.
Unul dintre ei tocmai terminase de povestit o întâmplare prin care trecuse vecinul său – pe tip îl prinsese nevastă-sa în pat cu verișoara ei și îl alergase cu cuțitul până-n stradă, unde se trezise gol-pușcă. După aceea discuția a dat în politică.
– Vrdolyak și gașca lui nu știu când să renunțe, a spus un bărbat care ținea în față un ziar, clătinând din cap dezgustat. Când bătrânul Daley era primar, n-a spus nimeni nimic că i-a numit pe toți irlandezii ăia la primărie. Dar când Harold încearcă să angajeze câțiva negri, pentru a echilibra balanța, apar unii și strigă că e rasism invers…
– Așa se întâmplă mereu. De câte ori ajunge un negru la putere, vine unu’ și-i dă cu firma-n cap.
– Ce e mai grav e că ziarele dau vina pe negri, că ei ar fi declanșat tot deranjul ăsta.
– Păi, la ce te aștepți de la un ziar scris de albi?
– Ai dreptate. Harold știe prea bine ce are de făcut. Cred că trage de timp până la următoarele alegeri.
Așa vorbeau negrii despre primarul orașului Chicago, cu un familiarism și o afecțiune destinate, în mod normal, celor dragi. Fotografiile lui atârnau pe toți pereții: în prăvăliile de reparat pantofi și în saloanele de coafură; lipite pe stâlpii de felinar unde rămăseseră de la ultimele alegeri; chiar și în ferestrele curățătoriilor coreene sau ale prăvăliilor ținute de arabi, expuse la vedere ca un totem protector. Portretul lui mă privea de pe peretele frizeriei: un bărbat chipeș, cărunt, cu sprâncene stufoase și mustață și cu un licăr în ochi. Smitty mi-a surprins privirea și m-a întrebat dacă am fost în Chicago în perioada alegerilor. I-am răspuns că nu. A dat din cap.
– Trebuia să fi văzut cum era înainte de Harold ca să înțelegi ce înseamnă el pentru orașul ăsta, a spus Smitty. Înainte de Harold credeam că o să rămânem mereu niște cetățeni de mâna a doua.
– Politica dusă era ca pe plantație, a adăugat tipul cu ziarul.
– Păi, chiar așa stăteau lucrurile, a continuat Smitty. Ca pe o plantație. Negrii nu aveau acces decât la cele mai de jos locuri de muncă. N-aveau parte decât de cele mai groaznice locuințe. Brutalitatea poliției era la ordinea zilei. Dar în preajma alegerilor a dat spiritul cetățenesc în noi și ne-am aliniat toți să votăm cu democrații. Ne-am vândut sufletele pentru un curcan de Crăciun. Albii ne-au scuipat în față, iar noi, drept răsplată, i-am votat.
În vreme ce-i ascultam vorbind despre ascensiunea lui Harold, în poală îmi cădeau smocuri de păr. Mai candidase o dată la primărie, imediat după ce Daley senior murise, dar campania lui eșuase, iar lipsa unității din comunitatea neagră și îndoielile asupra eforturilor depuse până atunci au constituit un motiv de rușine, spuneau ei. Harold a candidat din nou și de data aceasta oamenii au fost pregătiți. I-au fost alături când presa a scris despre faptul că nu-și achitase taxele („vezi, Doamne, albii nu trișează nici o zi din viața lor“). L-au susținut când membrii albi ai comitetului democrat, Vrdolyak și alții ca el, și-au anunțat sprijinul pentru candidatul republican, afirmând că orașul se va duce de râpă cu un primar negru la cârmă. Alegătorii au venit la urne în număr record, de la pastori la gangsteri, tineri și bătrâni.
Iar încrederea le-a fost răsplătită.
– În noaptea în care Harold a câștigat, a spus Smitty, oamenii alergau pur și simplu pe străzi. A fost ca după victoria lui Joe Louis în fața lui Max Schmeling, în ringul de box. Aceleași trăiri. Oamenii nu erau mândri numai de Harold. Erau mândri de ei înșiși. Eu am rămas acasă, dar nici eu nici nevastă-mea nu ne-am dus la culcare până la trei dimineața, atât am fost de fericiți. Când m-am trezit a doua zi dimineață, am avut sentimentul că era cea mai frumoasă zi din viața mea…
Vocea lui Smitty se transformase în șoaptă și toată lumea a început să zâmbească. Participasem de la distanță la bucuria lor, citisem știrea în ziarele din New York și am simțit aceeași mândrie ca atunci când priveam o echipă de fotbal care avea un mijlocaș negru. Acum, ceea ce auzeam era totuși cumva diferit; vocea lui Smitty transmitea un soi de fervoare care depășea latura politică.
– Numai dacă ai fi fost acolo ai fi putut înțelege, a mai adăugat el.
Adică în Chicago; sau poate s-a referit la faptul că ar fi trebuit să fiu în locul lui, în locul unui negru bătrân care suferă încă din cauza unei vieți pline de insulte, de ambiții zădărnicite, de ambiții abandonate înainte de vreme. M-am întrebat dacă puteam înțelege cu adevărat. Să presupun unele lucruri, să le iau drept cuvenite, asta aș fi putut. Poate, văzându-mă, acei bărbați au gândit și ei la fel despre mine. Oare s-ar fi simțit la fel dacă ar fi știut mai multe despre mine?, m-am întrebat. Am încercat să-mi imaginez ce s-ar fi întâmplat dacă bunicul meu ar fi intrat în acel moment în frizerie, cum s-ar fi oprit conversația, cum s-ar fi spart vraja; era vorba doar despre ipoteze diferite.
Smitty mi-a dat o oglindă să văd cum mă tunsese, apoi mi-a tras șorțul și mi-a curățat cu o perie spatele cămășii.
– Mulțumesc pentru lecția de istorie, am spus ridicându-mă de pe scaun.
– Asta a fost gratis, tunsul costă zece dolari. Cum te cheamă?
– Barack.
– Barack, zici. Ești musulman?
– Bunicul meu a fost.
A luat banii și mi-a strâns mâna.
– Ce să zic, Barack, data viitoare să nu mai aștepți așa mult. Părul tău era tare tocit când ai intrat pe ușa aia.
În după-amiaza aceea, Marty m-a luat din fața casei și am pornit spre autostrada Skyway. După câțiva kilometri, am ieșit de pe autostradă spre sud, am trecut de un rând de căsuțe făcute din șindrilă gri și din cărămidă și am ajuns în dreptul unei fabrici vechi uriașe, care se întindea pe câteva cvartale.
– Vechea fabrică de oțel Wisconsin Steel.