Părea atât de mic în brațele mele, aproape ca un băiețel.
S-a așezat pe un colț al patului și și-a luat capul în mâini, nu se mai uita la mine, ci într-un punct de pe perete. O tristețe implacabilă i se întipărise pe chip. Am încercat să fac o glumă; i-am spus că sunt slab pentru că semăn cu el. Dar el a rămas neclintit și, când i-am șoptit că putem ieși de-acolo împreună, a dat din cap și mi-a spus că ar fi mai bine să plec.
M-am trezit plângând, primele mele lacrimi reale pentru el, dar și pentru mine, care eram gardianul lui, judecătorul lui, fiul lui. Am aprins lumina și am căutat vechile lui scrisori. Mi-am amintit singura lui vizită, mingea de baschet pe care mi-o dăruise și cum mă învățase să dansez. Mi-am dat seama, poate pentru prima oară în viață, că, în ciuda absenței lui, imaginea sa puternică fusese totuși un stâlp pe care mă sprijinisem în copilărie, un model de urmat sau un părinte pentru care puteam fi o dezamăgire.
M-am dus la fereastră și m-am uitat în stradă, ascultând primele sunete ale dimineții – hârâitul camioanelor de gunoi, pașii din apartamentul de alături. Trebuia să îl caut, mi-am spus, și să vorbesc din nou cu el.
Pereche de tobe de mici dimensiuni, specifice muzicii africane și cubaneze (n.tr.)
Cartier de lux din estul Manhattanului (n.tr.)
Coproducție franco-italiană-braziliană din 1959 (n.tr.)
Partea a doua. Chicago
Capitolul șapte
În 1983 am decis să lucrez ca organizator pentru comunitate.
Nu aveam prea multe repere, pentru că nu cunoșteam pe nimeni care să-și câștige astfel existența. Când colegii mei m-au întrebat cu ce se ocupă un organizator pentru comunitate, n-am putut să le dau un răspuns clar. În schimb, am invocat nevoia de schimbare. Era nevoie de o schimbare la Casa Albă, unde Reagan și acoliții lui continuau să-și deruleze afacerile murdare, de schimbări în Congres, un organism servil și corupt, era nevoie de o altă atmosferă într-o țară deprimantă și preocupată de sine. Schimbarea n-avea să vină de sus, le-am mai spus eu, ci prin mobilizarea maselor de cetățeni.
Asta voi face, voi organiza populația de culoare. Voi porni de la cel mai jos nivel și voi munci pentru schimbare.
Iar prietenii mei, negri și albi, s-au grăbit să mă laude pentru idealurile mele, asta înainte de a se duce la oficiile poștale să-și expedieze cererile de înscriere la facultate.
Nu-i puteam condamna pentru scepticismul lor. Acum, privind în urmă, găsesc o anume logică în alegerea mea, pot explica faptul că activitatea de organizator pentru comunitate era doar o parte dintr-o narațiune mult mai amplă, care începuse cu tatăl meu și cu tatăl lui, cu mama mea și părinții ei, cu amintirile mele despre Indonezia și cerșetorii și fermierii ei, despre cum se lăsase Lolo captivat de putere; o narațiune care a continuat apoi cu Ray și Frank, cu Marcus și Regina; cu mutarea mea la New York; apoi cu moartea tatălui meu. Îmi dau seama acum că alegerile mele nu au fost niciodată cu adevărat exclusiv ale mele, și așa ar și trebui să fie, iar a spune altceva ar însemna să alerg după un soi de jalnică libertate.
Dar o astfel de recunoaștere a venit abia mai târziu. La momentul acela, când mai aveam puțin până la absolvirea facultății, acționam în principal după impuls, precum un somon care înoată orbește în amonte, spre locul propriei origini. La cursuri și seminare, îmbrăcam acele impulsuri în sloganuri și teorii pe care le descoperisem în cărți, crezând – fals! – că ele însemnau ceva, că făceau cumva din ceea ce simțeam eu un lucru mai ușor de demonstrat. Noaptea însă, după ce mă băgam în pat, lăsam acele sloganuri să dispară pentru a fi înlocuite de o serie de imagini, imagini romantice, ale unui trecut pe care nu-l cunoscusem.
Majoritatea erau imagini ale mișcărilor pentru drepturile civile, asemănătoare imaginilor alb-negru de arhivă, difuzate în fiecare an în februarie, Luna Istoriei Negrilor, aceleași imagini pe care mama mi le arătase în copilărie. Doi studenți, cu părul scurt, spatele drept, comandându-și de mâncare la cantina școlii aflate în pragul unei revolte. Angajați ai SNCC²¹ stând pe veranda unei case dintr-o văgăună din Mississippi și încercând să convingă o familie de arendași să se înregistreze la vot. O închisoare districtuală plină ochi cu copii care intonează cântece de libertate ținându-se de mâini.
Genul acesta de imagini a devenit pentru mine o formă de rugăciune care îmi consolida spiritul, canalizându-mi emoțiile într-un fel în care cuvintele nu ar fi putut s-o facă. Aceste imagini îmi spuneau (cu toate că înțelegerea a venit mai târziu, este și ea o construcție care conține propriul neadevăr) că nu eram singur în lupta mea, că în această țară comunitățile nu au fost niciodată de la sine înțelese, cel puțin nu pentru negri. Comunitățile trebuiau create, îngrijite ca o grădină, pentru ele trebuia să lupți. Ele se dezvoltau sau se micșorau odată cu visurile oamenilor – or, în sânul mișcării pentru drepturile civile aceste visuri au fost mărețe. În demonstrațiile, marșurile, cântecele închisorilor am văzut comunitatea afro-americană devenind mai mult decât un loc în care te naști sau o casă în care ești crescut. Calitatea de membru al comunității trebuia câștigată prin organizare, prin sacrificiu comun. Și, pentru că era nevoie de efort pentru admiterea în această comunitate – o comunitate care încă se construia, în mintea mea, pe promisiunea că o congregație mult mai cuprinzătoare, de negri, albi și mulatri s-ar fi putut cumva redefini –, am sperat că ea va recunoaște, cu timpul, unicitatea propriei mele existențe.
Cam asta era ideea mea de organizare. Era ca o promisiune de izbăvire.
În lunile dinaintea absolvirii am scris tuturor organizațiilor care militau pentru drepturile civile, tuturor demnitarilor de culoare care promovau o agendă progresistă, precum și consiliilor locale și grupurilor de susținere a drepturilor chiriașilor. Nu m-am lăsat descurajat de faptul că nu am primit răspuns de nicăieri. M-am hotărât să-mi caut o slujbă mai convențională măcar pentru un an, să-mi achit împrumuturile studențești și poate chiar să pun câte ceva deoparte. Nu-mi stricau niște bani mai târziu. Organizatorii nu erau remunerați, iar sărăcia era totodată dovada integrității lor.
Am găsit până la urmă o firmă de consultanță pentru corporațiile multinaționale dispusă să mă angajeze ca asistent pentru documentare. Exact ca un spion din spatele liniilor inamice, mă duceam zi de zi la biroul meu din mijlocul Manhattanului și mă așezam în fața monitorului pentru a verifica știrile agenției Reuters venite din toate colțurile lumii, rânduri verzi luminoase pe ecranul computerului. Din câte constatasem, eram singurul bărbat de culoare din companie, o realitate rușinoasă din punctul meu de vedere, dar un motiv de considerabilă mândrie pentru colectivul de secretare al companiei. Mai vârstnicele mele colege de culoare mă tratau ca pe un fiu; îmi spuneau că aveau așteptări mari de la mine, că sperau că într-o zi eu voi conduce compania. Uneori, în timpul prânzului, le povesteam despre planurile organizatorice, iar ele zâmbeau și-mi spuneau „prea bine, Barack“, dar în ochii lor citeam dezamăgirea. Singurul care mi-a spus în față că fac o mare greșeală a fost Ike, paznicul negru, morocănos, din holul principal al clădirii.
– Organizare? Are de-a face cu politica, nu? De ce vrei tu să te ocupi cu așa ceva?
Am încercat să-i explic vederile mele politice și importanța mobilizării celor săraci, precum și a efortului de a da ceva înapoi comunității. Dar Ike a scuturat din cap.
– Domnule Barack, sper să nu vă supărați că vă dau un sfat, a spus el. Nu trebuie să mă ascultați, dar o să vă spun oricum părerea mea. Renunțați la chestia asta legată de organizare și apucați-vă de ceva din care să faceți bani. Nu trebuie să vă lăcomiți, să nu mă înțelegeți greșit. Dar să câștigați decent. Vă spun asta pentru că văd potențial în dumneavoastră. Așa un tânăr ca dumneavoastră, aveți o voce plăcută, ați putea fi crainic la televizor. Sau în vânzări… am un nepot cam de vârsta dumneavoastră care face bani frumoși din vânzări. De asta e nevoie, înțelegeți? Nu de alți amețiți care n-au în cap decât poezie și dans. N-aveți cum să ajutați oameni care oricum n-au cum să reușească și nici n-o să vă mulțumească nimeni nici măcar pentru că încercați. Ăia care chiar vor să reușească găsesc o cale să se descurce singuri. Câți ani aveți de fapt?
– 22.
– Poftim. Nu vă irosiți tinerețea, domnule Barack. Că ajungeți într-o zi la vârsta mea, obosit și nerealizat.
La vremea respectivă nu i-am acordat lui Ike prea multă atenție; mi se părea că vorbește exact ca bunicii mei. În orice caz, cu trecerea lunilor, ideea de a deveni organizator nu mă mai atrăgea la fel de mult. Compania mă promovase pe poziția de raportor financiar. Aveam propriul birou, o secretară și bani în bancă. Uneori, după ce terminam un interviu cu finanțatorii niponi sau cu agenții de bursă din Germania, îmi vedeam reflexia în ușile liftului – îmbrăcat la costum și cravată, cu o servietă în mână – și pentru o fracțiune de secundă îmi închipuiam că sunt la cârma industriei, că emit ordine în stânga și-n dreapta, că semnez contracte, după care îmi aminteam cine doream să fiu de fapt și mă încercau sentimente de vinovăție pentru lipsa mea de hotărâre.
Într-o zi, când m-am așezat la birou să scriu un material despre modificările ratelor dobânzilor, s-a întâmplat ceva neașteptat. M-a sunat Auma.
Nu o întâlnisem niciodată pe această soră vitregă; corespondam cu ea din când în când. Știam că plecase din Kenya pentru a studia în Germania și amândoi pomeniserăm de o eventuală vizită a mea acolo sau chiar de posibilitatea ca ea să mă viziteze în State. Nu făcusem niciodată planuri categorice, nici eu, nici ea nu ne permiteam, o lăsam mereu pe anul următor. În corespondența noastră am păstrat o distanță cordială.
Acum, pe neașteptate, îi auzeam vocea prima oară. Era o voce catifelată, serioasă, cu un ușor accent colonial. În primele clipe nu am înțeles cuvintele, am perceput numai sunetul vocii ei, un sunet care părea a fi fost cu mine dintotdeauna, rătăcit, dar niciodată uitat. Mă anunța că urma să călătorească în State cu mai mulți prieteni și dorea să mă întrebe dacă puteam să ne vedem la New York.
– Bineînțeles, am răspuns. Poți să stai la mine; abia aștept.
A râs și ea, am râs și eu, apoi am tăcut amândoi, iar pe fir nu se auzeau decât paraziții și respirația noastră.
– Nu pot vorbi prea mult la telefon, costă foarte mult. Îți dau informațiile legate de zbor.
Am închis telefonul imediat după aceea, ca și cum relația noastră era doar o bucurie ce trebuia drămuită, în doze mici.
În următoarele săptămâni m-am ocupat de pregătiri: am cumpărat așternuturi noi pentru canapeaua extensibilă, câteva farfurii și prosoape, soluție de curățat cada. Dar, cu două zile înainte de a sosi, Auma m-a sunat din nou, iar vocea ei era mai groasă, abia perceptibilă.
– Se pare că nu mai pot veni, m-a anunțat ea. Unul dintre frații noștri, David… a murit. Într-un accident de motocicletă. Nu cunosc amănunte.
A început să plângă.
– Of, Barack, de ce ni se întâmplă toate astea?
M-am străduit s-o consolez. Am întrebat-o dacă pot face ceva pentru ea. Am asigurat-o că vor fi și alte ocazii să ne vedem. Până la urmă s-a mai liniștit și mi-a spus că trebuia să-și rezerve bilet pentru a se întoarce acasă.
– Bine, Barack, ne auzim, la revedere!
După ce am închis telefonul, am plecat de la birou și i-am spus secretarei că îmi iau liber restul zilei. Am hoinărit ore întregi pe străzile din Manhattan, rememorând conversația cu Auma. O femeie plângea pe alt continent. Pe un drum întunecat și plin de praf, un băiat pierde controlul motocicletei, se răstoarnă, iar roțile continuă să se învârtă în tăcere. Cine erau oamenii aceștia, m-am întrebat, străinii ăștia în venele cărora curgea același sânge ca al meu? Ce anume ar fi consolat-o pe femeia aceasta? Ce visuri nebunești, nerostite avusese acel băiat?