Unde mi-era locul? Poate conversația cu Regina din seara mitingului trezise ceva în mine, un fel de căldură și bune intenții. Dar eram ca un alcoolic trezit dintr-o perioadă lungă de excese și destul de curând după aceea am simțit că hotărârea mea se topea, iar eu nu aveam nici un scop și nici o direcție. La doi ani de la absolvire habar nu aveam ce voi face cu viața mea, nu știam nici măcar unde voi locui. Lăsasem Hawaiiul în urmă, ca pe un vis al copilăriei; nu mă mai vedeam stabilit acolo. Orice ar fi spus tatăl meu, știam că era prea târziu să pretind că Africa era patria mea. Cu toate că începusem să mă percep ca fiind afro-american și eram privit ca atare, tot nu puteam spune că prinsesem rădăcini. Aveam nevoie de o comunitate care să atârne mai greu decât disperarea pe care o simțeam cu toții, prietenii mei de culoare și cu mine, când citeam ultimele statistici legate de rata infracționalității, sau decât bucuria împărtășită pe un teren de baschet. Aveam nevoie de un loc în care mă puteam stabili și unde-mi puteam pune la încercare angajamentele.
Așa că, atunci când am aflat de programul de transfer de studenți dintre Colegiul Occidental și Universitatea Columbia, m-am înscris imediat. M-am gândit că, și în cazul în care la Columbia nu erau mai mulți studenți de culoare decât la Oxy, tot aveam să trăiesc în inima unui oraș veritabil, cu cartiere de negri în imediata vecinătate a universității. În Los Angeles nu mai exista nimic care să mă țină pe loc. Majoritatea prietenilor mei absolveau în acel an: Hasan urma să se mute la Londra, să muncească alături de familia lui, Regina avea de gând să plece în Andaluzia, să studieze viața țiganilor din Spania.
Și Marcus? Nu știam sigur ce se întâmplase cu Marcus. Ar mai fi avut un an de studiu, dar la mijlocului primului an de facultate mi-am dat seama că ceva pusese stăpânire pe el, ceva recognoscibil, dar pentru care nu aveam un nume. Mi-am amintit de o seară când eram cu el la bibliotecă, înainte de a hotărî să se lase de școală. Vizavi de masa noastră stătea un student iranian, un tip ceva mai în vârstă, cu chelie și cu un ochi de sticlă, care observase că Marcus citea o carte despre economia sclaviei. Deși, din cauza ochiului de sticlă, iranianul avea o expresie amenințătoare, era un om prietenos și curios, și la un moment dat s-a aplecat peste masă și l-a întrebat pe Marcus ceva în legătură cu cartea pe care o citea.
– Spune-mi, te rog, de ce crezi că sclavia a fost îngăduită atâta amar de vreme? a întrebat iranianul.
– Pentru că albii nu ne-au considerat ființe umane, a răspuns Marcus. Simplu ca bună ziua. Majoritatea nici acum nu ne privesc ca pe niște oameni.
– Înțeleg, dar ce vreau să te întreb este de ce oamenii de culoare nu au opus rezistență?
– Ba bine că nu. Nat Turner, Denmark Vescey…
– Simple rebeliuni ale sclavilor, l-a întrerupt iranianul. Am citit și eu despre ei. Au fost niște oameni curajoși. Dar prea puțini la număr, înțelegi? Dacă aș fi fost sclav și aș fi văzut ce le-au făcut oamenii ăștia soției mele, copiilor mei… aș fi preferat să mor. Asta nu înțeleg eu, de ce nu au luptat? Până la moarte, de ce?
M-am uitat la Marcus, așteptând un răspuns din partea lui. Dar a amuțit, cu chipul marcat nu neapărat de furie cât mai degrabă retras în sine, cu ochii fixați pe un punct de pe masă. Tăcerea lui m-a derutat, dar după o pauză am pornit la atac, întrebându-l pe iranian dacă cunoștea numele miilor de sclavi care se aruncaseră în apele pline de rechini înainte ca navele care îi transportau să ancoreze în porturile americane; dacă, odată ce navele ancoraseră, ar fi preferat în continuare să moară știind că o revoltă n-ar fi însemnat decât și mai multă suferință pricinuită femeilor și copiilor. Fusese, oare, colaborarea unor sclavi atât de diferită față de tăcerea iranienilor care n-au făcut nimic când huliganii poliției secrete SAVAK i-au ucis și i-au torturat pe opozanții șahului? Cum era posibil să judecăm oamenii fără a fi fost în situația lor?
Această ultimă remarcă l-a luat pe iranian pe nepregătite, iar Marcus s-a alăturat din nou conversației, repetând o veche maximă aparținând lui Malcolm X despre diferența dintre negrii care serveau în case și negrii care munceau pe plantații. Dar vorbea ca și cum n-ar fi fost convins de propriile cuvinte și după câteva minute s-a ridicat brusc și s-a îndreptat către ușă.
N-am vorbit niciodată cu Marcus despre întâmplarea aceea. Poate nu aceea fusese cauza; existau o grămadă de motive pentru ca o persoană ca Marcus să se simtă neliniștită într-un loc cum era Colegiul Occidental. În lunile care au urmat am observat unele schimbări la el, de parcă ar fi fost urmărit de niște fantome strecurate prin crăpăturile lumii noastre sigure, scăldate de soare. Inițial, a devenit mai vocal în privința rasei lui. A început să poarte imprimeuri africane la cursuri și să facă lobby pe lângă administrația facultății pentru un cămin destinat exclusiv studenților de culoare. Ulterior, a devenit necomunicativ. A început să chiulească de la ore și să fumeze mai multă iarbă. Și-a lăsat barbă și părul îi crescuse suficient cât să poarte dreadlocks.
În cele din urmă m-a anunțat că intenționează să întrerupă școala o vreme.
– Îmi trebuie o pauză, mi-a spus el.
Ne plimbam printr-un parc din Compton, unde avea loc un festival. Era o după-amiază frumoasă, toată lumea purta pantaloni scurți, copiii țipau și alergau prin iarbă, dar Marcus părea absent și abia dacă a scos câteva cuvinte. Abia când am trecut prin dreptul unor instrumentiști care cântau la bongos¹⁸. Marcus a revenit parcă la viață. Ne-am așezat lângă ei, sub un copac, hipnotizați de ritm, cu ochii la mâinile care dansau parcă peste tobe. După un timp m-am plictisit și m-am dus să vorbesc cu o tânără drăguță care vindea plăcinte cu carne. Când m-am întors, Marcus era tot acolo, numai că acum cânta și el, așezat turcește și ținând tobele în poală. În fumul care-l înconjura, fața lui își pierduse orice fel de expresie; ținea ochii aproape închiși, de parcă s-ar fi ferit de soare. Timp de o oră l-am urmărit cântând fără ritm sau o linie melodică, dând în tobele alea ca în tablă, de parcă ar fi nimicit niște amintiri nespuse. Mi-am dat seama atunci că Marcus avea tot atâta nevoie de ajutorul meu cât aveam eu de ajutorul lui și că nu eram singurul om în căutarea unor răspunsuri.
Am privit în jur, la strada pustie din New York. Oare Marcus știa unde îi e locul? Știa cineva cu adevărat asta? Unde erau tații, unchii și bunicii care ne-ar fi putut explica rana sângerândă din inimă? Unde erau vindecătorii care ne-ar fi putut ajuta să înțelegem sensul înfrângerii? Dispăruseră, înghițiți de vreme. Rămăseseră numai imaginile lor neclare și scrisorile lor anuale pline de sfaturi de doi bani…
Trecuse deja de miezul nopții când m-am strecurat printr-un gard care dădea într-o alee înfundată. Am găsit un loc uscat, mi-am înghesuit bagajul sub mine și am adormit, auzind ca prin vis sunetul tobelor. Când m-am trezit de dimineață am văzut o găină albă ciugulind din gunoiul de la picioarele mele. Vizavi, un bărbat fără adăpost se spăla la un hidrant deschis și n-a obiectat când m-am alăturat lui. La apartament nu sosise încă nimeni, dar l-am sunat pe Sadik care mi-a răspuns la telefon și mi-a spus să iau un taxi până acasă la el, în Upper East Side¹⁹.
M-a întâmpinat în stradă. Era un pakistanez scund, dar bine făcut, care venise de la Londra în urmă cu doi ani și descoperise că New Yorkul era locul perfect pentru spiritul lui caustic și pentru dorința lui nestrămutată de a face bani. Viza lui de turist expirase și își câștiga existența lucrând ca ospătar și mărind rândurile forței de muncă asigurate prin imigranții ilegali. Când am intrat în apartament, am văzut o femeie îmbrăcată numai în lenjerie intimă și care ședea la masa din bucătărie, pe care se aflau o oglindă și o lamă de ras.
– Sophie, a început Sadik prezentările, el este Barry…
– Barack, l-am corectat, punându-mi bagajele pe podea.
Tipa mi-a făcut un semn cu mâna, după care i-a spus lui Sadik că o să plece înainte ca el să se întoarcă acasă. Am coborât cu Sadik la o braserie grecească vizavi de blocul lui. Mi-am cerut din nou scuze pentru că îl sunasem atât de devreme.
– Stai liniștit, mi-a spus el. Tipa mi s-a părut mult mai drăguță azi-noapte.
A studiat meniul, apoi l-a pus deoparte.
– Deci, Bar… scuze, Barack. Spune-mi, Barack, ce vânt te aduce în minunatul nostru oraș?
Am încercat să-i explic. Îmi pierdusem vara meditând la tinerețea mea irosită, la starea omenirii și la starea mea sufletească, i-am spus.
– Vreau să repar anumite lucruri, vreau să fiu de folos, am mai zis.
Sadik a băgat furculița în gălbenuș.
– Păi, prietene, poți să vorbești cât vrei despre cum o să salvezi tu lumea, dar orașul ăsta are tendința de a ucide sentimentele astea nobile. Uită-te în jurul tău, a spus arătând cu mâna trecătorii de pe First Avenue. Toată lumea vrea să fie pe primul loc. Supraviețuiește cel mai puternic. E o luptă pe viață și pe moarte. Toți dau din coate. Ăsta e New Yorkul, prietene. Dar, cine știe…, a mai spus el, ștergând cu pâine resturile de ou de pe farfurie, poate tu ești o excepție. O să-mi scot pălăria în fața ta.
Sadik a ridicat cana de cafea ca și cum ar fi închinat în sănătatea mea, atent la orice semn de schimbare. În lunile care au urmat a continuat să mă observe, ca pe un șoarece de laborator mișunând prin labirintul Manhattanului. Când s-a întâmplat să-i ofer locul în metrou unei doamne de vârstă mijlocie, iar un tânăr corpolent i-a luat-o înainte, Sadik a mustăcit. Am intrat cu el la Bloomingdale’s, unde niște manechine însuflețite pulverizau parfum în aer, și mi-a urmărit reacția când am văzut prețurile exagerate ale unor mantouri de iarnă. Când am renunțat la apartamentul de pe strada 109, din cauza lipsei căldurii, s-a oferit să mă găzduiască, iar când cei care mi-au subînchiriat cel de-al doilea apartament n-au plătit chiria și au dispărut cu banii mei, Sadik a mers cu mine la tribunalul care se ocupa exclusiv de conflictele dintre proprietari și chiriași.
– O luptă pe viață și pe moarte, Barack. Nu te mai gândi la restul lumii și fă mai bine și găsește o cale să câștigi niște bani de pe urma diplomei pe care o s-o obții.
Când Sadik nu și-a mai putut permite chiria la apartamentul lui, ne-am mutat împreună. Iar după câteva luni de supraveghere constantă a început să vadă că orașul avusese un efect asupra mea, dar nu cel scontat de el. Nu mai fumam iarbă. Alergam opt kilometri pe zi și posteam duminica. Pentru prima oară după mulți ani, învățam cu seriozitate și am început să țin un jurnal în care îmi notam gândurile de peste zi și câteva poezii mediocre. De câte ori Sadik încerca să mă convingă să mergem la câte un bar, invocam o scuză banală, spunând că am prea multă treabă sau că nu am bani. Într-o zi, înainte să părăsească apartamentul și să pornească în căutarea unei companii mai bune, s-a întors spre mine și mi-a adresat cea mai nimicitoare acuzație.
– Ai devenit plictisitor.
Știam că are dreptate, cu toate că nu puteam spune ce anume se schimbase. Presupun că, într-un fel, i-am confirmat lui Sadik aprecierile referitoare la oraș, convingerea că New Yorkul avea mereu puterea de a corupe. Bursa de pe Wall Street era înfloritoare, Manhattanul era plin de viață, apăreau noi proiecte peste tot; bărbați și femei abia trecuți de 20 de ani se bucurau de averi colosale, iar lumea modei îi urmărea îndeaproape. Frumusețea, mizeria, zgomotul, excesele, toate astea îmi stimulau simțurile; nu existau limite legate de originalitatea stilurilor de viață sau de proiectarea dorințelor – oamenii doreau mereu un restaurant mai scump, un costum mai scump, un club de noapte exclusivist, o femeie mai frumoasă, un drog mai puternic. Fiindcă nu eram sigur că am disciplina moderației și de teama vechilor vicii, am preluat comportamentul, dacă nu și convingerile, unui preot de cartier și vedeam la orice colț de stradă câte o tentație gata să-mi înfrângă voința deja fragilă.
Reacția mea era mai mult decât o încercare de a stăpâni un apetit excesiv, mai mult decât un răspuns la o multitudine de stimuli. Dincolo de sunete și acțiune, vedeam o fracturare continuă a lumii. Văzusem infinit mai multă sărăcie în Indonezia și fusesem martor al agresivității copiilor din centrul LA-ului; văzusem peste tot neîncrederea dintre rase. Dar, fie din cauza aglomerației din New York, fie din cauza dimensiunilor orașului, abia acum înțelegeam precizia matematică a conflictelor rasiale și de clasă din America; profunzimea și ferocitatea războaielor tribale rezultate, veninul care curgea liber nu numai pe străzile orașului, ci și în toaletele Universității Columbia, unde pereții rămâneau veșnic marcați de corespondența fără perdea dintre cioroi și jidani, în ciuda eforturilor administrației de a le acoperi cu straturi peste straturi de vopsea.
Mi se părea că zona intermediară se prăbușise de-a dreptul, iar această prăbușire era cea mai vizibilă în cadrul comunității negrilor pe care mi-o imaginasem cu atâta afecțiune și în care sperasem să găsesc un refugiu. Se mai întâmpla să mă întâlnesc cu un amic de culoare la firma de avocatură la care lucra, în centrul orașului și, înainte de a merge să luăm prânzul la Muzeul de Artă Modernă, priveam orașul de la înălțimea biroului său, cu vedere la East River, închipuindu-mi o viață satisfăcătoare și pentru mine – o profesie, o familie, un cămin. Asta până când am constatat că singurii negri care mai lucrau acolo erau curieri sau funcționari, în vreme ce la muzeu singurii oameni de culoare erau agenții de pază în uniforme albastre, care numărau orele până când puteau lua trenul spre casă, în Brooklyn sau în Queens.
Uneori hoinăream prin Harlem, unde fie mă alăturam unui joc de baschet pe terenurile despre care citisem cândva, fie mă duceam pe strada 125 ca să-l ascult pe Jesse Jackson; sau, rareori, duminica, mă duceam la Biserica Baptistă Ethiopiană, unde ascultam transpus cântecele superbe, triste, ale corului gospel – toate astea pentru a găsi ceea ce căutam. Nu exista însă un ghid care să-mi arate cum să fac realmente parte din lumea asta dezlănțuită, iar când am căutat un apartament în Harlem, locuințele din clădirile cafenii de cărămidă erau ocupate și oricum prea scumpe, iar puținele blocuri decente aveau liste de așteptare pe zece ani, așa că nu mi-au rămas decât șirurile de blocuri insalubre, în fața cărora tinerii își numărau teancurile de bancnote, iar bețivii stăteau gârboviți pe trotuar sau mergeau împleticit și plângeau încetișor, doar pentru ei.
Am luat toate acestea ca pe un afront personal, o batjocură la adresa ambițiilor mele abia înmugurite, deși, când am discutat subiectul cu oameni care trăiau deja de mult timp la New York, mi s-a spus că observațiile mele nu erau deloc originale. Orașul scăpase de sub control, mi-au spus ei, scindarea era un fenomen natural, exact ca musonul sau deplasarea continentelor. Discuțiile politice, genul de discuții care la Occidental fuseseră atât de intense și pline de sens, au căpătat parfumul conferințelor socialiste la care participam uneori la Institutul Cooper sau al târgurilor culturale africane de vară, din Harlem și Brooklyn, doar câteva dintre nenumăratele distracții pe care New Yorkul le punea la dispoziție, pe lângă filmele de artă sau patinoarul din Centrul Rockefeller. Cu puținii bani pe care îi aveam, eram liber să trăiesc la fel ca negrii din clasa mijlocie a Manhattanului, liber să aleg un tipar în jurul căruia să-mi organizez viața, liber să fac un colaj de stiluri, prieteni, oaze de inspirație și afiliere politică. Am intuit totuși că, la un moment dat – poate când voi avea copii și voi decide să rămân în oraș cu prețul unei educații a acestora la o școală privată, când voi decide să iau un taxi ca să evit aglomerația din metrou sau chiar când voi ajunge să cred că era musai să locuiesc într-o clădire cu portar –, toate aceste alegeri aveau să fie irevocabile, scindările aveau să fie imposibil de depășit și m-aș fi putut trezi într-o poziție în care nu am intenționat vreodată să mă aflu.
Incapabil să fac o alegere, am pierdut un an, cutreierând Manhattanul dintr-un capăt în celălalt. Întocmai precum un turist, am privit populația pestriță, încercând să-mi închipui viața prin existența oamenilor pe care îi vedeam, căutând o portiță prin care aș fi putut să intru din nou în cursul normal al vieții.
În această dispoziție posacă m-au găsit mama și sora mea în prima vară în care m-au vizitat la New York.
– Uită-te la el ce slab e, i-a spus Maya mamei.
– N-are decât două prosoape! a strigat mama în timp ce inspecta baia. Și trei farfurii!