– Ascultă la mine, Regina, Obama și cu mine ne știm de mult. Să fi văzut ce petreceri organizam anul trecut în cămin. Îți amintești weekendul ăla în care n-am dormit deloc? Am stat treji 40 de ore. Am început sâmbătă dimineață și am terminat luni.
Am încercat să schimb subiectul, dar Reggie era de neoprit.
– Pe bune, Regina, a fost jale. Când au venit femeile de serviciu luni dimineață, noi eram încă pe holuri și arătam ca niște zombi. Peste tot erau sticle, mucuri de țigări, ziare. Mai știi unde a vomitat Jimmy…? m-a întrebat Reggie, după care a început să râdă și să verse bere pe mochetă. Mai știi, nu? Era o mizerie atât de mare, că bietele femei, niște mexicance, au început să țipe. „Dios mio“ a zis una, iar cealaltă a început s-o bată pe spate. Doamne, ce nebuni eram!
Am schițat un zâmbet stingher, simțind cum Regina se uită la mine ca la un golan. Când a vorbit în sfârșit, a făcut-o de parcă Reggie n-ar fi fost și el de față.
– Ți se pare amuzant? m-a întrebat ea.
Vocea îi tremura așa de tare încât abia vorbea.
– Asta ți se pare normal, Barack, să lași pe altul să curețe mizeria pe care ai făcut-o tu? Una dintre femeile acelea putea să fie chiar bunica mea. Toată viața a făcut curat după alții. Pun pariu că și oamenii pentru care a lucrat au crezut că e amuzant ce fac.
Și-a luat geanta de pe măsuța de cafea și s-a îndreptat spre ușă. Am vrut să mă duc după ea, dar am observat mai multe perechi de ochi îndreptate asupra mea și n-am vrut să creez o scenă. Reggie, jignit și derutat, ca un copil rătăcit, m-a tras de mână.
– Care e problema ei? m-a întrebat.
– Nici una, am spus.
Am luat berea din mâna lui Reggie și am pus-o pe bibliotecă.
– Crede în lucruri care nu există de fapt.
M-am ridicat de pe canapea și am deschis ușa, iar fumul care se adunase în cameră m-a urmat ca o stafie. Pe cer, luna se ascunsese după nori, dar lumina ei era încă vizibilă la marginea acestora. Cerul începuse să se lumineze; aerul mirosea a rouă.
Privește-te în oglindă înainte de a judeca pe cineva. Nu aștepta să curețe altul mizeria după tine. Nu totul este despre tine. Erau niște argumente atât de simple, predici pe care le auzisem de mii de ori, în toate formele posibile, în seriale de televiziune și în cărți de filosofie, lucruri pe care și mama și bunicii mi le repetaseră. La un moment dat n-am mai putut să ascult, eram atât de copleșit de propriile răni, atât de nerăbdător să scap de capcanele pe care îmi imaginam că autoritățile le întinseseră pentru mine. Fusesem dispus să cedez valorile copilăriei mele acelei lumi pline de albi, ca și cum ele ar fi fost ireversibil spurcate din cauza minciunilor nesfârșite pe care albii le spuneau despre negri.
Acum însă auzeam aceleași lucruri de la oameni de culoare pe care îi respectam, oameni care aveau motive mai întemeiate decât mine să fie înverșunați. Cine ți-a spus că onestitatea este apanajul albilor? am fost întrebat. Cine ți-a vândut această marfă, cine ți-a spus că situația ta te scutește de la a fi silitor și cumsecade sau că moralitatea are o culoare anume? Ai rătăcit calea, frate. Ideile tale despre tine însuți, despre cine ești și cine ai putea deveni, sunt acum atrofiate, înguste, meschine.
Ședeam pe pragul ușii și îmi masam mușchii tensionați de la ceafă. Cum de lăsasem să se întâmple așa ceva? Răspunsul mi-a venit înainte de a termina de formulat întrebarea. Era vorba despre teamă. Aceeași teamă care mă făcuse s-o împing pe Coretta în școala generală. Aceeași teamă care m-a făcut să-l ridiculizez pe Tim în fața lui Marcus și a lui Reggie. Teama constantă, paralizantă, că nu aparțineam nici unui loc, că, dacă nu mă păzeam și nu pretindeam a fi altcineva, voi rămâne mereu un intrus, judecat de restul lumii, fie ea albă sau neagră.
Regina avusese dreptate. Totul se rezuma la mine. La frica mea. La nevoile mele. Și-acum? Mi-o imaginam pe bunica Reginei, cu spatele încovoiat, cu carnea de pe brațe tremurând în timp ce freca o podea care părea că nu se mai termină. Bătrâna a ridicat încetișor privirea și s-a uitat fix la mine, iar pe chipul ei brăzdat de riduri am văzut că ne lega ceva ce depășea furia, disperarea sau mila.
Ce anume cerea această femeie de la mine? Ambiție. Ambiția de a înfrunta puterea care o ținea la pământ și o împiedica să stea dreaptă. Ambiția de a rezista tentației unei căi ușoare și rapide. Ochii ei îmi spuneau că, chiar dacă eram prizonier într-o lume care nu fusese creată de mine, tot aveam dreptul să decid asupra felului în care ea era organizată. Aveam chiar și-așa responsabilități.
Chipul bătrânei s-a topit în imaginația mea, doar pentru a fi înlocuit de altele. De chipul arămiu al menajerei mexicane care se luptă să scoată gunoiul afară. De chipul mamei lui Lolo, împietrit de jale, în timp ce-și privește casa incendiată de olandezi. De chipul lui Toot, alb ca creta, cu buze subțiri, când se urcă în autobuzul de 6:30 care o duce la serviciu. Numai lipsa de imaginație, lipsa de îndrăzneală m-au lăsat să cred că aș putea face o alegere între ele. Toate îmi cereau același lucru, toate aceste bunici ale mele.
Poate că identitatea mea s-a născut odată cu realitatea rasei mele, dar nu se putea opri aici, n-avea cum.
Cel puțin așa alesesem să cred.
Am rămas în ușă preț de câteva clipe și am privit răsăritul soarelui, gândindu-mă să o sun pe Regina mai târziu. În spatele meu se auzea ultimul cântec al lui Billie. Am îngânat și eu refrenul împreună cu ea. Vocea ei mi se părea acum diferită. Sub straturile de durere, sub râsul trist, am descoperit dorința de a dăinui. De a rezista și de a cânta o muzică pe care n-o mai cântase nimeni până la ea.
Frantz Omar Fanon, filosof din Martinica, 1925–1961 (n.tr.)
Marcus Moziah Garvey, 1887–1940, om politic jamaican și orator de mare talent (n.tr.)
Organizație politică ce lupta pentru puterea negrilor și care a fost fondată de doi studenți, Bobby Seale și Huey P. Newton în octombrie 1966 în Oakland, California (n.tr.)
Personaj fictiv dintr-un sitcom american difuzat în anii 1957–1963 (n.tr.)
Capitolul șase
Mi-am petrecut prima noapte în Manhattan ghemuit pe o alee. Nu asta fusese intenția mea; când eram încă în LA aflasem că prietena unui prieten urma să elibereze apartamentul pe care-l închiriase în Harlemul hispanic sau de est, în apropierea Universității Columbia, și, dată fiind piața imobiliară din New York, trebuia să bat fierul cât era cald. Am ajuns la o înțelegere; am comunicat printr-o telegramă data la care urma să ajung, undeva în august; iar după ce mi-am târât bagajul prin aeroport, metrou, Times Square și am traversat strada 109 între bulevardele Broadway și Amsterdam, am ajuns la apartament, puțin după ora zece seara.
Am sunat la interfon de câteva ori, dar nu mi-a răspuns nimeni. Strada era goală, iar clădirile de pe ambele trotuare erau acoperite cu placaj, o masă de umbre rectangulare. Într-un târziu, din clădire a ieșit o tânără portoricană care mi-a aruncat o privire nervoasă înainte să-și continue drumul. M-am grăbit să prind ușa deschisă și, cu bagajul după mine, am urcat la etaj, unde am bătut la ușa apartamentului, apoi am început să lovesc cu pumnii în ea. Nu mi-a răspuns nimeni nici de data asta, dar am auzit zgomotul unei yale câteva uși mai sus.
New York. Exact cum mi-l imaginasem. M-am uitat în portofel și am constatat că nu aveam destui bani pentru o cameră la motel. Nu știam decât o singură persoană în New York, un tip pe nume Sadik, pe care îl cunoscusem la Los Angeles, dar îmi spusese deja că lucrează nopțile într-un bar. Neavând altceva de făcut decât să aștept, am coborât în stradă și m-am așezat pe treptele din fața blocului. După un timp, am scos din buzunarul de la spate o scrisoare pe care o primisem când încă nu plecasem din LA.
Dragul meu fiu,
A fost o surpriză plăcută să primesc vești de la tine după atâta vreme. Sunt bine și mă ocup de toate acele treburi despre care știi că se așteaptă de la mine în această țară. Tocmai m-am întors de la Londra, unde am fost plecat cu niște afaceri guvernamentale, negocieri de contracte etc. Să știi că ăsta este și motivul pentru care scriu atât de rar, sunt mai tot timpul pe drumuri. În orice caz, nădăjduiesc să scriu mai des de-acum înainte.
Frații și surorile tale de aici sunt toți bine și-ți trimit salutări. Ca și mine, consideră că ai luat o decizie bună să vii acasă după absolvire. Când vei veni, vom stabili împreună cât timp vei petrece la noi. Barry, chiar dacă stai numai câteva zile, important este să-ți cunoști rudele și să înțelegi mai bine cărui loc îi aparții.
Te rog să ai grijă de tine, salută-i din partea mea pe mama, pe Toot și pe Stanley. Aștept vești cât de curând,
Cu dragoste,
Tata
Am împăturit scrisoarea și am pus-o în buzunar. Nu fusese ușor pentru mine să-i scriu; corespondența noastră aproape încetase în ultimii patru ani. De fapt, scrisesem mai multe ciorne, ștersesem unele fraze, chinuindu-mă să găsesc tonul potrivit și rezistând nevoii de a-i da prea multe explicații. „Dragă tată.“ „Dragă tati.“ „Dragă domnule Obama.“ Iar acum primisem din partea lui un răspuns care exprima bucurie și calm. Să înțelegi mai bine cărui loc aparții, m-a sfătuit el. Pentru el totul era foarte simplu, la fel ca și cum ar fi apelat la un serviciu de informații.
– Informațiile – ce oraș vă interesează?
– Păi… nu știu sigur. Speram să mă puteți ajuta dumneavoastră. Numele e Obama. Știți cumva unde mi-e locul?
Poate pentru el chiar era simplu. Mi-l imaginam pe tatăl meu la biroul lui din Nairobi, un tip important în guvern, înconjurat de funcționari și secretare care îi aduceau hârtii la semnat, sunat de cutare sau cutare ministru pentru un sfat, cu o soție iubitoare și copii care-l așteptau acasă, la o zi distanță de satul tatălui său. Imaginea mi-a stârnit furia și am încercat s-o alung, concentrându-mă în schimb pe muzica salsa care se auzea prin fereastra deschisă a unui apartament. Dar aceleași gânduri îmi reveneau în minte, la fel de prezente ca bătăile inimii.