Dar în vocea ei nu se mai simțea aceeași siguranță. În loc să continui discuția, m-am ridicat și am ieșit din cameră.
Vocea lui Billie nu se mai auzea. Liniștea era apăsătoare și dintr-odată am simțit că mă trezesc din mahmureală. M-am ridicat de pe canapea, am întors discul, am dat pe gât ce mai rămăsese în pahar și mi-am turnat o altă băutură. Am auzit cum cineva trăgea apa la etajul de deasupra și traversa încăperea. Un alt insomniac, probabil, care-și vede viața trecând pe lângă el. Asta era de fapt problema cu băutura și cu drogurile. Intervine un moment în care nici măcar ele nu pot estompa acel ticăit al vieții care trece, nici sunetul unui anumit vid. Probabil că asta încercasem să-i spun mamei mele în acea zi, că încrederea ei în dreptate și rațiune era deplasată, că nu ne puteam depăși condiția, că toată educația și bunele intenții din lume nu puteau acoperi golurile din univers și nici nu puteau să ne dea puterea de a schimba cursul destinului.
Dar m-am simțit prost după acel episod; era arma pe care mama o folosea dintotdeauna, talentul acela de a mă face să mă simt vinovat. Și era foarte convingătoare.
– N-ai cum să scapi de asta, mi-a spus ea la un moment dat. Ți-am strecurat vina în oase de mic. Dar nu-ți face griji, a adăugat ea zâmbind precum Pisica de Cheshire din Alice în Țara Minunilor. O doză sănătoasă de vinovăție nu strică nimănui. Pe asta s-a construit civilizația, pe sentimentul de vinovăție. Un sentiment extrem de subapreciat.
De-acum putea glumi pe seama acestui lucru, pentru că temerile ei nu se adeveriseră. Am absolvit fără probleme, am fost acceptat la câteva școli respectabile și am decis să mă înscriu la Occidental College din Los Angeles, în principal pentru că întâlnisem o fată din Brentwood care își petrecuse vacanța în Hawaii, cu familia. Eram în continuare la fel de răzvrătit, de nepăsător față de importanța facultății și față de o grămadă de alte lucruri. Până și Frank a ajuns la concluzia că aveam o atitudine greșită, cu toate că nu știa cum anume să mă ajute să mă schimb. Dacă îmi amintesc corect, Frank a numit facultatea o diplomă avansată în compromis. M-am gândit la ultima mea întâlnire cu bătrânul poet, cu câteva zile înainte de plecarea mea din Hawaii. Am stat puțin de vorbă, despre una, despre alta, el s-a plâns, de bătături și de ciocurile care-i apăruseră, că asta se întâmplă când vrei să bagi picioare de african în pantofi europeni, spunea el. Într-un târziu m-a întrebat ce așteptam să obțin din facultate. I-am răspuns că nu știu. A dat din capul lui mare și cărunt.
– Păi asta e buba, vezi? mi-a spus el. Că nu știi. Ești la fel ca mânjii ăștia de pe-aici. Nu știi decât că următorul pas e facultatea. Iar ăia mai bătrâni și care ar trebui să aibă mai multă minte, care au luptat atâția ani ca tu să ai dreptul să mergi la facultate, ăia sunt așa fericiți că te văd intrat, încât nu-ți spun adevărul. Care e adevăratul preț pe care îl vei plăti după ce vei fi admis.
– Și care ar fi ăla?
– O să-ți lași rasa la ușă, mi-a răspuns el. O să-ți lași neamul în urmă.
M-a privit atent pe deasupra ochelarilor.
– Trebuie să înțelegi un lucru, băiete. Tu nu te duci la facultate ca să primești o educație. Te duci acolo ca să fii instruit. O să te instruiască ăia să vrei ceea ce nu-ți trebuie. Or să te instruiască să manipulezi cuvintele în asemenea hal încât ele nu vor mai însemna nimic. Or să te învețe să uiți ceea ce tu știi deja. Or să te instruiască atât de bine încât o să începi să crezi ceea ce-ți îndrugă ei despre șanse egale și despre visul american și toate căcaturile de genul ăsta. Or să-ți dea un birou pe colț și-or să te invite la mese simandicoase și-or să-ți spună că faci cinstei rasei tale. Până când o să vrei să preiei conducerea, că atunci or să te tragă de lanț și-or să-ți spună că oi fi tu un negru educat și bine plătit, dar tot negrotei rămâi.
– Cu alte cuvinte, n-ar trebui să mă duc la facultate?
Lui Frank i s-au prăbușit umerii și s-a lăsat pe spate, în fotoliu, oftând.
– Nu asta am vrut să spun. Trebuie să te duci. Îți spun doar să caști ochii. Să nu dormi în front.
Amintirea lui Frank m-a făcut să zâmbesc, imaginea lui de luptător pentru puterea negrilor, îmbrăcat în dashiki. Într-un fel era la fel de incorigibil ca mama, la fel de neclintit în credința lui, trăia în aceeași buclă a anilor 1960 pe care Hawaiiul o crease. Cască ochii, mă avertizase el. Dar nu era chiar atât de ușor. Nu și în însoritul LA. Nu și când traversai campusul colegiului Occidental, aflat la câțiva kilometri de Pasadena, împrejmuit de copaci și decorat cu mozaic spaniol. Studenții erau prietenoși, profesorii, încurajatori. În toamna lui 1979, Carter, cozile la benzină și obiceiul de a-ți da cu pumnii în piept erau la apus. Reagan se pregătea să devină președinte, iar în America se anunțau zorii. Când părăseai campusul, o luai pe autostradă spre Venice Beach sau spre Westwood și treceai de zona de est a Los Angelesului sau de cea central-sudică, fără să-ți dai seama, pentru că nu întâlneai decât palmieri care se zăreau de după zidurile înalte de beton, precum păpădiile. LA-ul nu era atât de diferit de Hawaii – mă refer la partea vizibilă. Era doar ceva mai mare și acolo era mai simplu să găsești un frizer care să știe cum să te tundă.
În orice caz, majoritatea studenților de culoare de la Oxy nu păreau foarte preocupați de compromisuri. Eram destui negri în campus cât să alcătuim un trib, iar în timpul liber mulți dintre noi aproape că funcționam ca un trib, eram mereu împreună și ne deplasam în haită. În primul an de facultate, când locuiam încă în campus, aveam parte de aceleași conversații pe care le avusesem cu Ray și cu alți negri în Hawaii, aceleași cârcoteli, aceleași nemulțumiri. Altfel, grijile noastre erau cam aceleași ca ale colegilor noștri albi. Ne zbăteam să facem față cursurilor, să găsim o slujbă profitabilă după absolvire, să găsim câte o fată dispusă să facă amor. Așa am aflat unul dintre cele mai bine păstrate secrete ale negrilor: majoritatea nu doreau neapărat să se revolte, dar erau sătui de eternul subiect privind rasa. Iar dacă mulți dintre noi preferam să păstrăm distanța era pentru că așa era cel mai simplu să punem capăt discuțiilor despre rasă, mult mai simplu decât să ne pierdem timpul în accese de furie și să încercăm să ghicim ce gândeau albii despre noi.
Cu toate acestea, nu puteam să nu mă gândesc la toate aceste lucruri.
Nu știu de ce. Nu beneficiam de luxul sau de siguranța unui trib, poate de aceea. Când copilărești în Compton, supraviețuirea devine un act revoluționar. Tu ajungi la facultate, iar ai tăi rămân în urmă și te încurajează de departe. Sunt fericiți că ai scăpat; nu se pune problema de trădare. Numai că eu nu copilărisem în Compton sau în Watts. Nu fugeam decât de propria nesiguranță. Semănam mai mult cu studenții negri care crescuseră în suburbii, copii ai căror părinți plătiseră deja prețul evadării. Erau foarte ușor de recunoscut după felul în care vorbeau, după colegii cu care luau prânzul la cantina facultății. Când erau provocați, spumegau de furie și declarau că nu doreau să fie incluși într-o categorie anume. Nu se considerau definiți de culoare pielii, spuneau ei, erau toți niște simpli indivizi.
Așa vorbea Joyce. Era o femeie atrăgătoare, cu ochi verzi, pielea de culoarea mierii și buze cărnoase. În primul an am locuit în același cămin și toți colegii mei de culoare se țineau după ea. Într-o zi am întrebat-o dacă merge la întrunirea Asociației Studenților Negri. S-a uitat ciudat la mine, apoi a început să dea din cap ca un bebeluș care nu vrea să mănânce ce vede în linguriță.
– Nu sunt negresă, mi-a spus Joyce. Sunt metisă.
A început să-mi povestească despre taică-su, care întâmplător era italian și era cel mai bun om din lume, despre mama ei care întâmplător era un sfert africană, un sfert franțuzoaică, un sfert amerindiană și un sfert altceva.
– De ce să fiu obligată să aleg?, m-a întrebat ea.
A început să-i tremure vocea și am crezut că va izbucni în plâns.
– Nu albii mă obligă să aleg. Poate o fi fost așa cândva, dar acum mă tratează ca pe o persoană. Nu, negrii sunt cei care se leagă mereu de aspectul rasial. Ei sunt cei care mă obligă să aleg. Ei sunt cei care-mi spun că nu pot fi cine sunt de fapt…
Ei, ei, ei. Asta era problema cu oameni ca Joyce. Vorbeau despre bogăția moștenirii lor culturale și aproape că îți venea să-i crezi, până când observai că îi evită pe oamenii de culoare. Nu era neapărat o chestiune de alegere conștientă, ci doar de atragere gravitațională, de felul în care a funcționat dintotdeauna integrarea, această stradă cu sens unic. Minoritatea era asimilată de către cultura dominantă, și nu invers. Numai cultura albă putea fi pasămite neutră și obiectivă. Numai cultura albă putea fi nonrasistă, dispusă să adopte câte un personaj exotic în rândurile ei. Numai în cultura albă existau indivizi. Iar noi, corciturile educate la facultăți, analizam situația și ne spuneam în sinea noastră: „De ce să fim asimilați cu ratații, dacă nu suntem obligați?“ Ne grăbim să ne pierdem în mulțime, în piața fericită, lipsită de chip a Americii; ne simțim ofensați când un taximetrist se face că nu ne vede sau o femeie care urcă în același lift cu noi își face mâna clește peste geantă, și asta nu neapărat din cauză că aceste umilințe sunt suportate zi de zi de negri mai puțin norocoși – deși ne repetăm asta mereu –, ci pentru că purtăm un costum de la Brook Brothers și vorbim o engleză impecabilă și, cu toate acestea, suntem în continuare confundați cu negrii obișnuiți.
Nu știți cine sunt? Sunt un individ!
M-am ridicat din nou, am aprins o țigară și am golit sticla în pahar. Știam că o judecam prea aspru pe biata Joyce. Adevărul e că o înțelegeam, și pe ea, și pe ceilalți tineri de culoare care se simțeau ca ea. Recunoșteam frânturi din mine în manierismele lor, în felul în care vorbeau și în inimile lor cu sânge amestecat. Și tocmai asta mă și speria. Deruta lor m-a făcut să mă îndoiesc încă o dată de propriile „prerogative“ genetice, de rasă, iar asul din mâneca lui Ray continua să mă obsedeze. Trebuia să mă distanțez, trebuia să mă conving că nu eram compromis, că eram încă foarte alert.
Ca să nu fiu luat drept prefăcut, mi-am ales prietenii foarte bine. Dintre studenții negri implicați din punct de vedere politic. Dintre studenții străini, mexicani. M-am împrietenit cu profesorii cu vederi marxiste, cu feministele convinse și cu poeții cu înclinații punk-rock. Ne petreceam serile la cămin, discutând despre neocolonialism, Franz Fanon¹⁴, eurocentrism și patriarhat. Când scuturam scrumul pe mocheta din hol sau dădeam muzica atât de tare încât se zguduiau pereții, ni se părea că sfidăm constrângerile sufocante ale societății burgheze. Nu eram nici indiferenți, nici neglijenți și nici șovăitori. Eram înstrăinați.
Strategia aceasta nu putea să-mi asigure distanța pe care o doream față de Joyce și față de trecutul meu. În definitiv, existau mii de așa-ziși radicali în campus, majoritatea dintre ei albi, profesori titularizați sau persoane tolerate cu drag. Era nevoie să poți dovedi de care parte te situezi, să îți demonstrezi loialitatea față de masele de negri, să protestezi și să dai lumea-n gât.
M-am gândit la vremurile când eram cazat încă în cămin și eram toți trei – Reggie, Marcus și cu mine – în camera lui Reggie, iar ploaia bătea în geam. Ne cumpăraserăm câteva beri și Marcus ne povestea despre confruntarea lui cu poliția din LA.
– N-au avut nici un motiv să mă oprească, spunea el. Nici unul, afară de faptul că mergeam printr-un cartier de albi. M-au imobilizat pe mașină și m-au pus să desfac mâinile și picioarele. Unul din ei a scos arma. Dar nu i-am lăsat să mă sperie. Asta-i excită pe agenți, să vadă frica în ochii unui negru…
Mă uitam la Marcus în timp ce vorbea, la acest băiat zvelt și cu spatele drept, cu picioare lungi ușor depărtate, îmbrăcat într-un tricou alb și o salopetă din denim. Marcus era cel mai lucid dintre băieții negri. Ne vorbea despre bunicul lui, adept al lui Garvey¹⁵; despre mama lui, care locuia în St. Louis și își crescuse singură copiii în timp ce lucrase ca asistentă medicală; despre sora lui cea mare care era membru fondator al partidului local Panterele Negre¹⁶, despre prietenii lui de la închisoare. Descendența lui era pură, apartenența lui extrem de clară, motiv pentru care m-a făcut mereu să mă simt într-un ușor dezechilibru, ca un frate mai mic care, orice-ar face, rămâne mereu cu un pas în urmă. Exact așa mă simțeam și în acel moment, ascultându-l pe Marcus cum vorbește despre experiența lui autentică, de om de culoare, când a intrat și Tim în cameră.
– Salutare, a spus Tim, făcându-ne vesel semn și cu mâna. Barry, ia spune, ai lucrarea aia pentru cursul de economie?
Tim nu era un negru lucid. El purta pulovere în carouri și jeanși călcați și vorbea ca Beaver Cleaver¹⁷. Intenționa să se specializeze în afaceri. Prietena lui era albă și-l aștepta probabil în cameră în timp ce asculta muzică country. Era mereu vesel și nu voiam decât să-l văd odată plecat. M-am ridicat, l-am condus până în camera mea, i-am dat lucrarea de care avea nevoie. Imediat ce m-am întors în camera lui Reggie m-am simțit cumva nevoit să le dau o explicație.
– Tim e o figură, nu-i așa? am spus dând din cap. Ar trebui să-și schimbe numele din Tim în Tom.
Reggie a început să râdă, dar Marcus n-a râs.
– De ce spui asta, omule? m-a întrebat.
Întrebarea m-a luat pe nepregătite.
– Nu știu. Tipul mi se pare caraghios, atâta tot.
Marcus a luat o gură de bere și m-a privit drept în ochi.
– Mie Tim mi se pare un tip de treabă. Își vede de ale lui. Nu deranjează pe nimeni. Am impresia că ar trebui să ne preocupe mai mult propriile persoane în loc să îi judecăm pe alții, să ne dăm cu părerea despre cum ar trebui ei să se poarte.