– Vorbiți despre Malcolm, nu-i așa? Malcolm spune lucrurilor pe nume, nu e nici o îndoială.
– Da, a intervenit un altul. Dar știți ceva? N-o să mă convingă nimeni să mă mut prea curând în jungla africană. Sau în cine știe ce deșert, așezat pe un covor alături de o șleahtă de arabi. Nu. Și nici n-o să renunț la costițe.
– N-ai cum să nu mănânci costițe.
– Și n-ai cum să renunți la fofoloancă. Nu Malcolm zicea să ne abținem de la păsărică? Așa ceva nu se poate.
Ray începuse să râdă și m-am uitat urât la el.
– De ce râzi? l-am întrebat. N-ai citit nimic scris de Malcolm. Nici măcar nu știi despre ce vorbește.
Ray mi-a smuls mingea de baschet din mână și s-a îndreptat spre coșul opus.
– N-am nevoie de cărți ca să știu cum să fiu negru, a strigat el peste umăr.
Am vrut să-i răspund, apoi m-am întors spre Malik, de la care mă așteptam să mă susțină. Dar musulmanul nu a spus nimic, iar pe fața lui osoasă se așternuse un zâmbet melancolic.
M-am hotărât să-mi urmez propriul sfat și am reușit să-mi disimulez din ce în ce mai bine încordarea. Câteva săptămâni mai târziu m-am trezit în gălăgie – bunicii mei se certau în bucătărie, vocea bunicii mele abia se auzea, dar bunicul urla de-a dreptul. Am deschis ușa camerei și am văzut-o pe Toot intrând la ea în dormitor, să se schimbe pentru serviciu. Am întrebat-o ce s-a întâmplat.
– Nimic. Bunicul tău nu vrea să mă ducă la serviciu, atâta tot.
Când m-am dus la bucătărie, bunicul bombănea ceva în barbă. Și-a turnat niște cafea, iar eu i-am spus că pot s-o duc eu pe Toot la serviciu, dacă el era prea obosit. A fost o propunere îndrăzneață, dat fiind că nu-mi plăcea să mă trezesc devreme. S-a încruntat.
– Nu despre asta e vorba. Ține cu tot dinadinsul să mă facă să mă simt prost.
– Sunt sigur că te înșeli, bunicule.
– Deloc.
A luat o gură de cafea.
– S-a dus cu autobuzul de când a început să lucreze la bancă. Zice că e mai convenabil. Și acum, doar pentru că se simte agasată, vrea să schimbe lucrurile.
– Nu e adevărat, Stanley.
Am luat-o cu mine în cealaltă cameră și am întrebat-o despre ce era vorba.
– Ieri, un individ mi-a cerut bani. În timp ce așteptam autobuzul.
– Asta-i tot?
A strâns din buze de iritare.
– A fost agresiv, Barry. Foarte agresiv. I-am dat un dolar, dar el a continuat să-mi ceară. Dacă n-ar fi venit autobuzul, cred că mi-ar fi dat una-n cap.
M-am dus înapoi în bucătărie. Bunicul își spăla cana. Era cu spatele la mine.
– Ascultă, i-am spus, de ce nu mă lași s-o duc eu? E foarte supărată.
– Din cauza unui cerșetor?
– Da, știu, dar pentru ea e destul de înfricoșător să vadă ditamai huiduma ținându-i calea. Chiar nu mă deranjează.
S-a întors cu fața la mine și am observat că tremura.
– Ba pe mine mă deranjează. Chiar mă deranjează. Nu e prima oară când e agresată de un bărbat. Dar știi de ce îi este atât de frică de data asta? Păi, să-ți spun eu de ce. Înainte să te trezești mi-a spus că individul ăla era negru.
A rostit acest ultim cuvânt în șoaptă.
– De asta e atât de speriată. Iar eu nu cred că e normal.
Am resimțit cuvintele acelea ca pe un pumn în stomac și abia-abia mi-am revenit din șoc. Cu voce calmă, i-am spus că și pe mine mă deranjează atitudinea asta, dar l-am asigurat că spaima lui Toot o să treacă, dar până atunci trebuia s-o ducă el la serviciu. Bunicul s-a trântit pe un scaun din sufragerie și mi-a spus că îi pare rău că mi-a spus ce se întâmplase. L-am văzut cum se face mic în fața mea, cum îmbătrânește brusc și se lasă pradă tristeții. Am pus o mână pe umărul lui și i-am spus că înțeleg și că e totul în regulă.
Am rămas așa, într-o tăcere apăsătoare, câteva minute. Până la urmă mi-a spus că o va duce el pe Toot, s-a ridicat cu greu de pe scaun și a mers să se îmbrace. După ce au plecat, m-am așezat pe marginea patului și m-am gândit la ei. Făcuseră multe sacrificii pentru mine. Își puseseră toate speranțele lor neîmplinite în succesul meu. Nu mi-au dat niciodată motive să mă îndoiesc de dragostea lor; și nu credeam că aveau să-mi dea vreodată motive. Cu toate acestea, eram conștient de faptul că oameni care mi-ar fi putut fi frați le inspirau bunicilor mei o teamă aproape viscerală.
În seara aceea m-am dus cu mașina în Waikiki, am trecut de hotelurile cu firme luminoase de neon și m-am îndreptat spre Canalul Ala-Wai. Mi-a luat ceva timp să recunosc casa, cu veranda ei care stătea să cadă și acoperișul lăsat. Lumina era aprinsă înăuntru și l-am văzut pe Frank în fotoliul lui imens, cu o carte de poezii în poală și cu ochelarii alunecați pe nas. Am stat în mașină, l-am privit o vreme, apoi am coborât și am bătut la ușă. Bătrânul abia dacă a ridicat privirea în timp ce s-a ridicat să deschidă. Nu-l mai văzusem de trei ani.
– Bei ceva? m-a întrebat el.
Am dat din cap aprobator și el a scos o sticlă de whiskey și două pahare din plastic din dulapul din bucătărie. Era neschimbat, mustața îi mai albise puțin și îi atârna precum iedera peste buza groasă de sus, iar jeanșii pe care îi purta erau găuriți și prinși în talie cu o frânghie.
– Ce mai face bunicul tău?
– Bine.
– Ce vânt te-aduce pe la mine?
Nu știam ce să-i răspund. I-am povestit o parte din ce se întâmplase. A dat din cap și a turnat câte un shot de whiskey în pahare.