Și-a așezat din nou ochelarii pe nas și a ridicat din umeri.
– Sigur că sunt conștient de faptul că la un moment dat voi fi înlocuit. Asta face parte din profesia mea – să devin, la un moment dat, redundant. Medicii cu care lucrez în Malawi sunt absolut extraordinari. Competenți. Dedicați. Dacă am putea măcar să construim un spital pentru instruirea medicilor, dacă am avea niște unități decente, numărul medicilor de-acolo s-ar tripla. Și-apoi…
– Și-apoi?
S-a întors cu fața la focul de tabără și am avut senzația că detectez un ușor tremurat în vocea lui.
– Poate că nu voi putea numi niciodată locul ăsta ca fiind casa mea, a mai spus. Știi ce se spune despre păcatele tatălui. Am învățat să accept asta.
A făcut o scurta pauză, apoi s-a uitat la mine.
– Dar iubesc locurile astea, a spus înainte de a se duce înapoi la cort.
Zorii. La est, cerul se luminează deasupra pădurii, căpătând nuanțe de albastru, portocaliu și galben aprins. Norii își pierd treptat din tenta purpurie, apoi se împrăștie, lăsând în urma lor o singură stea. În timp ce părăsim tabăra, vedem o turmă de girafe, cu gâturile lungi înclinate în același unghi, aproape negre la culoare pe fundalul roșu al soarelui care se înălța, precum niște siluete bizare pe cerul străvechi.
Așa a fost tot restul zilei, am privit totul prin ochii unui copil, iar lumea era ca o carte cu desene în relief, o fabulă, un tablou de Rousseau. O familie de lei care căscau întinși pe iarba culcată. Împrejurul mlaștinilor, bivoli cu coarne care semănau cu niște peruci ieftine, pe spatele cărora tronau păsări care ciuguleau insectele de pe pielea acoperită cu noroi. Hipopotami în albiile râurilor cu apă de mică adâncime, cu ochi roz și nări ca niște mărgele care pluteau pe suprafața apei. Elefanți care mișcau din urechile lor ca frunzele de varză.
Dar, mai presus de toate, starea de calm care se potrivea peisajului. La asfințit, nu departe de tabăra noastră, am văzut o haită de hiene care se hrăneau din carcasa unei antilope gnu. În lumina portocalie arătau ca niște diavoli, cu ochi negri cum e cărbunele și bărbiile acoperite sânge. Lângă ele, un stol de vulturi își așteptau rândul, cu priviri aspre și răbdătoare, țopăind cocoșați de colo colo ori de câte ori hienele se apropiau prea mult. Era o scenă sălbatică pe care am privit-o vreme îndelungată, urmărind viața hrănindu-se pe sine, într-o liniște întreruptă numai când vreun os era crăpat sau adia vântul sau când vreun vultur dădea din aripi pentru a se înălța în zbor, până în clipa în care, ajuns la o anumită altitudine, aripile lungi și grațioase rămâneau nemișcate. Mi-am spus că așa trebuie să fi arătat scena Creației. Aceeași liniște, aceleași sunete produse de oase crăpate. În lumina amurgului, dincolo de acel deal, mi-am imaginat primul om pășind gol, cu pielea aspră, apucând o bucată de cremene în mâna neîndemânatică, înainte de a găsi cuvinte care să exprime teama, bucuria sau uimirea față de măreția cerului, înainte de a căpăta conștiința propriei condiții de muritor. Ce bine ar fi dacă ne-am putea aminti măcar acel prim pas, acel prim cuvânt – acele vremuri dinainte de Turnul Babel.
Seara, după cină, am stat iar de vorbă cu paznicii noștri Masai. Wilson ne-a dezvăluit că atât el, cât și prietenul lui deveniseră de curând ceea ce se numește moran, adică membri ai clasei de celibatari războinici care se aflau la baza legendei Masai. Amândoi uciseseră câte un leu pentru a-și dovedi bărbăția și participaseră la nenumărate expediții de capturare a vitelor⁶¹. Dar acum nu mai existau războaie, iar furturile de vite erau o acțiune periculoasă, numai anul trecut un alt prieten al lor fusese ucis de un fermier Kikuyu. Până la urmă, Wilson a decis că statutul de moran era o mare pierdere de timp. A căutat de lucru la Nairobi, dar fiindcă avea prea puțină școală nu și-a găsit decât o slujbă de paznic la bancă. Plictiseala l-a înnebunit și s-a întors în vale, să se însoare și să crească vite. De curând, un leu îi mâncase o vacă și, cu toate că era un act ilegal, Wilson, împreună cu alți patru prieteni, l-au urmărit pe leu până în rezervație și l-au ucis.
– Cum ucizi un leu? am întrebat.
– Cinci bărbați îl înconjoară și aruncă cu sulițele în el, mi-a răspuns Wilson. Leul îl alege pe unul dintre ei pentru a-l ataca. Omul respectiv se ghemuiește sub scutul lui, în timp ce ceilalți patru duc acțiunea la bun sfârșit.
– Pare foarte periculos, am comentat, dându-mi imediat seama de ridicolul spuselor mele.
– De obicei ne alegem doar cu niște zgârieturi, a spus el ridicând din umeri. Se întâmplă uneori ca numai patru oameni să se întoarcă în sat.
Bărbatul nu părea a se lăuda, mai degrabă semăna cu un mecanic care încearcă să explice cât de complicată e o anumită reparație. Poate dezinvoltura lui a făcut-o pe Auma să îl întrebe unde se duce un om după ce moare, în credința tribului Masai. La început, Wilson a părut că nu pricepe întrebarea, dar pe urmă a zâmbit și a început să dea din cap.
– Masai nu gândesc așa, a spus el, aproape râzând, nu ne gândim la viața după moarte. După ce mori, nu mai e nimic. Te întorci în pământ. Asta e tot.
– Tu ce părere ai, Francis? a intervenit Mauro.
Francis citea o mică Biblie cu coperte roșii. A ridicat privirea și a zâmbit.
– Masaii sunt bărbați curajoși, a spus el.
– Ai fost crescut în religia creștină? l-a întrebat Auma pe Francis.
Acesta a încuviințat din cap.
– Părinții mei s-au convertit înainte să mă nasc eu.
– Eu am abandonat biserica, a vorbit și Mauro, uitându-se fix la foc. Prea multe reguli. Ce zici, Francis, nu ți se pare că uneori creștinismul nu e chiar atât de bun? În Africa, misionarii au schimbat totul, așa-i? Ei au adus… cum îi spune?
– Colonialismul, l-am ajutat eu.
– Da, colonialismul. Religia albă, nu-i așa?
Francis și-a așezat Biblia în poală.
– Genul ăsta de lucruri mă tulburau când eram copil. Misionarii erau și ei oameni, deci supuși greșelii ca toți oamenii. Acum, că am și eu o vârstă, înțeleg și faptul că în unele locuri misiunea lor a eșuat. Dar asta nu înseamnă că Dumnezeu ar fi greșit. Eu îmi amintesc că unii misionari au hrănit oamenii pe timpul secetei. Alții i-au învățat pe copii să citească. Și astfel au îndeplinit lucrarea lui Dumnezeu. Tot ce putem face este să aspirăm la o viață întru Domnul, cu toate că nu vom atinge niciodată perfecțiunea Lui.
Mauro s-a dus în cort, iar Francis s-a întors la Biblia lui. Lângă el, Auma a început să-i citească o poveste lui Elizabeth. Dr. Wilkerson stătea cu genunchii adunați și-și cârpea pantalonii, în timp ce soția lui se uita absentă la foc. M-am uitat la cei doi bărbați Masai, cu chipuri calme și atente, și m-am întrebat ce credeau oare despre noi, ceilalți. Poate că ne considerau amuzanți. Curajul și duritatea lor m-au făcut să îmi pun la îndoială spiritul gălăgios. Și totuși, privind în jurul meu, mi-am spus că și Francis, și Auma, și soții Wilkerson dovediseră un curaj cel puțin la fel de admirabil. Poate că Africa avea nevoie disperată tocmai de genul acesta de curaj. De oameni onești, de bărbați și femei cu bun-simț, cu ambiții care pot fi atinse și cu hotărârea de a-și vedea acele ambiții atinse.
Focul începuse să se domolească și toată lumea s-a dus rând pe rând la culcare. N-am rămas decât eu, Francis și Masaii. M-am ridicat și l-am auzit pe Francis intonând, cu voce gravă, un imn în dialectul Kikuyu, și mi s-a părut că recunosc vag melodia. Am ascultat o vreme, pierdut în propriile gânduri. Înapoi în cort, parcă simțeam că înțeleg cântecul de jale al lui Francis, care se înălța spre cerul senin direct către Dumnezeu.
În ziua în care ne-am întors de la Mara am primit vorbă că sosise și Roy, cu o săptămână mai devreme decât îl așteptam. Apăruse pe nepusă masa în Kariakor, cu o valiză în mână, spunând că nu mai avusese răbdare să stea la Washington și că reușise să găsească un zbor mai devreme. Toată familia s-a bucurat să-l vadă și au așteptat ca eu și cu Auma să ne întoarcem ca să organizeze o mare petrecere. Bernard, cel care ne-a dat vestea, ne-a spus că eram așteptați cât de curând; în timp ce vorbea n-avea stare, de parcă orice minut departe de fratele nostru cel mai mare ar fi însemnat o neglijare a îndatoririlor lui. Însă Auma, încă înțepenită din cauză că două nopți dormise în cort, a insistat că vrea să facă măcar o baie.
– Nu-ți face griji, i-a spus ea lui Bernard. Lui Roy îi place să facă din orice un spectacol.
În apartamentul lui Jane era un adevărat vacarm când am ajuns. La bucătărie, femeile curățau varză și napi, tăiau pui și amestecau într-un terci numit ugali. În sufragerie, copiii aranjau masa sau serveau băuturi răcoritoare adulților. Și în mijlocul întregului vacarm stătea Roy pe canapea, cu picioarele întinse și brațele sprijinite de spătarul canapelei, dând aprobator din cap. Ne-a făcut semn să ne apropiem și ne-a îmbrățișat pe fiecare. Auma, care nu-l mai văzuse de când se mutase în State, s-a dat un pas înapoi să-l vadă mai bine.
– Te-ai îngrășat îngrozitor! i-a spus.
– Zici că m-am îngrășat? a râs. Sunt bărbat, așa că am un apetit pe măsură. Apropo…, mai zise el întorcând capul spre bucătărie, ce se mai aude cu berea aia?
Nici n-a terminat bine întrebarea, că a apărut și Kezia cu o bere în mână, zâmbind bucuroasă.
– Barry, a vorbit ea în engleză, el este primul născut. Capul familiei.
O altă femeie, pe care n-o mai văzusem până atunci, îndesată și cu un piept generos, care purta un ruj roșu aprins, s-a strecurat lângă Roy și și-a pus un braț pe după umerii lui. Lui Kezia i-a dispărut zâmbetul și s-a întors la bucătărie.
– Iubitule, i s-a adresat femeia lui Roy, pachetul de țigări e la tine?
– Da, stai un pic…