– Nu în ceea ce-l privește pe el. Sunt alte lucruri care mă mișcă. Simfoniile lui Beethoven. Sonetele lui Shakespeare. Știu, nu asta ar trebui să-l preocupe pe un african. Dar cine are dreptul să-mi spună când să-mi pese și când nu? Nu mă înțelege greșit, nu mi-e rușine că sunt pe jumătate kenyan. Numai că nu prea îmi pun întrebări legate de ce anume înseamnă asta. Nu mă preocupă cine sunt cu adevărat.
A ridicat din umeri.
– Nu știu, poate ar trebui să mă preocupe. Pot să recunosc că, dacă m-aș analiza mai atent, poate…
L-am simțit că ezită. Era ca un alpinist care își pierduse pentru o fracțiune de secundă echilibrul. Aproape imediat și-a recăpătat sângele-rece și a făcut semn să ni se aducă nota de plată.
– Cine știe? a mai spus el. Tot ce știu sigur e că n-am nevoie de stres. Viața e și-așa destul de grea și fără balast.
Ne-am ridicat de la masă și am insistat să plătesc. Când am ieșit din restaurant, am făcut schimb de adrese și ne-am promis că vom coresponda; era o promisiune atât de lipsită de sinceritate încât am simțit că mi se rupe sufletul. Când am ajuns acasă, i-am povestit Aumei cum a decurs întâlnirea. Și-a ferit o clipă privirea, apoi a bufnit-o râsul, un râs în care am simțit amărăciune.
– Ce este așa de amuzant?
– Mă gândeam cât de ciudată este viața. Știi că, imediat după ce Bătrânul a murit, avocații au luat legătura cu toți cei care ar fi putut avea drept la moștenire. Spre deosebire de mama mea, Ruth avea toate documentele necesare pentru a dovedi cine era tatăl lui Mark. Cu alte cuvinte, dintre toți copiii Bătrânului, Mark este singurul moștenitor incontestabil.
Auma a izbucnit din nou în râs, iar eu m-am uitat la fotografia de pe perete, aceeași fotografie din albumul lui Ruth, în care trei băieți și o fetiță zâmbeau dulce la cameră.
Microbuz folosit în Kenya pentru transportul călătorilor (n.tr.)
Produs comestibil din cannabis, originar din India (n.tr.)
Produs de patiserie din India și Pakistan, cu diverse umpluturi (n.tr.)
Capitolul șaptesprezece
La sfârșitul celei de-a doua săptămâni în Kenya, am plecat cu Auma în safari.
Auma n-a fost foarte încântată de idee. Când i-am arătat prima oară broșura, s-a strâmbat și a făcut semn cu capul că nu dorește. La fel ca pentru majoritatea kenyenilor, și pentru ea exista o linie clară de demarcație între rezervațiile naturale și colonialism.
– Câți dintre kenyeni crezi tu că își permit să meargă în safari? m-a întrebat. Adică de ce este acceptabil ca tot pământul ăla să fie rezervat turiștilor în loc să fie folosit pentru agricultură? Acestor wazungu⁵⁸ le pasă mai mult de un elefant mort decât de 100 de copii negri la un loc.
Câteva zile ne-am tot contrazis. I-am spus că din cauza prejudecăților își refuză bucuria de a-și vedea propria țară. Mi-a răspuns că nu vrea să cheltuiască fără rost. Până la urmă a cedat, nu pentru că aș fi fost eu foarte convingător, ci pentru că i s-a făcut milă de mine.
– Nu mi-aș ierta-o niciodată dacă te mănâncă vreun animal pe-acolo, mi-a zis.
Așa că, marți dimineață, la ora șapte, un șofer robust pe nume Francis, din tribul Kikuyu, ne încărca bagajele pe capota unei camionete de culoare albă. Din echipaj mai făcea parte și un bucătar uscățiv pe nume Rafael, un italian cu păr negru pe care-l chema Mauro și un cuplu de englezi în jur de 40 de ani, soții Wilkerson.
Am lăsat în urmă Nairobi și, fără să ne grăbim, am ajuns în zona de provincie, cu dealuri verzi și cărări din pământ roșu, ici-colo câte o fermă înconjurată de parcele de porumb ofilit, semănat pe șiruri între care erau distanțe foarte mari. Nimeni nu vorbea, se instalase o tăcere supărătoare care îmi amintea de momente similare trăite în State, genul acela de liniște care se lăsa când intram într-un bar sau într-un hotel. Mă gândeam la Auma și la Mark, la bunicii mei din Hawaii, la mama, care era încă în Indonezia, și la ceea ce îmi spusese Zeituni.
Dacă toată lumea e rudă cu tine, atunci nimeni nu e de fapt familia ta.
Să fi avut Zeituni dreptate? Venisem în Kenya cu gândul de a integra lumile pe care le știam într-un tot unitar, armonios. Când colo, diferențele erau parcă și mai prezente, manifestându-se chiar și în mijlocul celor mai simple activități casnice. Mi-a venit în minte dimineața anterioară, când mă dusesem cu Auma să rezervăm bilete. Agenția turistică era proprietatea unor asiatici; majoritatea firmelor mici din Nairobi erau deținute de asiatici. Aumei i s-a ridicat imediat tensiunea.
– Vezi cât sunt de aroganți? mi-a șoptit în timp ce o indiancă le spunea funcționarilor negri ce au de făcut. Își spun „kenyeni“, când de fapt nu vor să aibă nimic de-a face cu noi. Cum strâng niște bani, îi trimit la Londra sau la Bombay.
Atitudinea ei m-a scos din sărite.
– Cum poți să-i condamni pe asiatici că își trimit banii în străinătate după tot ce s-a întâmplat în Uganda?, am întrebat-o.
După care am început să-i povestesc despre prietenii mei indieni și pakistanezi din State, oameni care au sprijinit cauza negrilor și care mi-au împrumutat bani când am fost strâmtorat și care m-au primit în casa lor când n-aveam unde să dorm. Acum părea de neclintit.
– Of, Barack, uneori ești atât de naiv!
M-am uitat la ea, dar privea pe fereastră. Oare ce sperasem să obțin cu teoria pe care i-o ținusem? Formulele mele, altfel simple, privind solidaritatea cu Lumea a Treia aveau prea puțină relevanță în Kenya. Aici, cetățenii de origine indiană erau precum chinezii din Indonezia sau coreenii din sudul orașului Chicago, intruși care se pricepeau la comerț și nu se amestecau cu alte comunități, oameni care reprezentau marginile sistemului de caste rasiale, mult mai vizibile și mai vulnerabile în fața urii. Nu era vina nimănui în mod special. Era doar o chestiune care ținea de istorie, un fapt de viață nefericit.
În orice caz, divizarea din Kenya nu se oprea aici; în permanență se trasau linii și mai fine. Între cele 40 de triburi de culoare ale țării, de pildă. Și ele erau un fapt de viață. Printre prietenii Aumei, kenyeni tineri cu diplomă universitară, educați în spiritul națiunii și al rasei, pornirile tribale nu erau prea des întâlnite; tribul devenea important doar când se gândeau la căsătorie sau, în cazul celor mai înaintați în vârstă, pentru care tribul putea constitui un avantaj ori, dimpotrivă, un dezavantaj, în urmarea carierei. Existau totuși și excepții. Mulți kenyeni se foloseau în continuare de hărți de identitate mult mai vechi, de un tip de fidelitate cu rădăcini străvechi. Până și Jane sau Zeituni spuneau uneori lucruri care mă luau prin surprindere. „Cei din tribul Luo sunt oameni inteligenți, dar leneși“, afirmau ele. Sau „populația Kikuyu e cu ochii numai după bani, dar sunt și mai muncitori“ ori „Vezi prea bine ce s-a întâmplat cu țara asta de când ăia din tribul Kalenjin au preluat conducerea“.
Auzind stereotipurile avansate de mătușile mele, încercam să le explic că nu gândeau corect.
– Mentalitatea asta e cea care ne trage înapoi, le spuneam. Toți facem parte dintr-un singur trib. Tribul negru. Tribul uman. Uite ce-a facut mentalitatea de trib în Nigeria și în Liberia.
– Toți vest-africanii sunt nebuni, răspundea Jane. Știi că erau canibali, nu?
– Vorbești exact ca taică-tu, Barry, intervenea și Zeituni. Și el avea asemenea idei despre oameni.
Cu alte cuvinte, și el era tot un naiv, și lui îi plăcea să contrazică istoria și uite unde a ajuns…
Camioneta s-a oprit brusc, trezindu-mă din reverie. Ajunsesem în dreptul unei mici plantații, iar șoferul nostru, Francis, ne-a spus tuturor să rămânem pe locurile noastre. După câteva minute, a ieșit din casă cu o fetiță de 12, poate 13 ani, îmbrăcată în pantaloni din denim, cu o bluză apretată și care ducea o mică geantă de voiaj. Francis a ajutat-o să se urce în spatele camionetei și i-a indicat locul liber de lângă Auma.
– E fiica ta? l-a întrebat Auma, făcându-i loc fetei.
– Nu, e fata soră-mii, a răspuns Francis. Îi plac animalele și mă roagă de multă vreme s-o iau și pe ea. Sper că nu vă supărați.
Toți au făcut semn din cap că nu se supără și i-au zâmbit fetei, care ascundea cu stoicism faptul că nu agrea atenția ce i se acorda.
– Cum te cheamă? a întrebat-o englezoaica, doamna Wilkerson.
– Elizabeth, a răspuns fata în șoaptă.